ICCJ. Decizia nr. 1533/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1533/2011
Dosar nr. 10639/3/2008
Şedinţa publică din 21 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 martie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul B.E.R. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, M.V., B.V., O.F., O.A., O.D. şi B.M., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în urma comparării titlurilor de proprietate, să dispună obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă totală de 168,88 mp şi construcţie cu P+E+M, precum şi obligarea pârâţilor persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele apartamente din imobilul respectiv, împreună cu dependinţele comune şi cotele aferente de teren, după cum urmează: pârâtul M. – apartamentul nr. 1, cumpărat cu contractul nr. 728 din 27 februarie 1997, în suprafaţă de 78,88 mp; moştenitorii defunctei O. – apartamentul nr. 2, cumpărat cu contractul nr. 350 din 28 februarie 1997, în suprafaţă de 74,65 mp şi pârâta B. – apartamentul nr. 3, cumpărat cu contractul nr. 549 din 13 februarie 1997, în suprafaţă de 71,46 mp.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat introducerea în cauză a pârâtului L.N., în calitate de moştenitor al defunctului L.C., care a fost coproprietar al apartamentului nr. 2 revendicat, precum şi introducerea în cauză a pârâtei M.M., în calitate de moştenitoare a pârâtului iniţial M.V.
Totodată, pe parcursul soluţionării cauzei, a decedat reclamantul B.E.R., fiind introduse în cauză moştenitoarele acestuia, respectiv B.R.A. şi B.O.A.
Pârâta B.V. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Statului Român, prin care a solicitat, în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii reclamantului, să fie obligat chematul în garanţie la restituirea sumei de 9.627.873 lei vechi, actualizată în raport cu rata inflaţiei, reprezentând preţul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 549/2007, instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului până la plata integrală a preţului actualizat şi notarea în Cartea Funciară a dreptului de retenţie.
Prin încheierea din 25 septembrie 2008, tribunalul a respins excepţia de netimbrare, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de pârâţii persoane fizice, excepţia lipsei arătării domiciliului reclamantului şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active.
La termenul din 18 decembrie 2008, tribunalul a pus în discuţie excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată din oficiu de instanţă, în raport de primul capăt de cerere şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, unită cu fondul şi a rămas în pronunţare atât pe aceste excepţii, cât şi pe fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 1886 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere şi a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca inadmisibil.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, ca neîntemeiată.
A fost respins capătul doi de cerere formulat de reclamantele B.R.A. şi B.O.A., în contradictoriu cu pârâţii M.M., B.V., O.F., O.A., O.D., L.N. şi B.M., ca neîntemeiat.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.V., în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă totală de 168,88 mp şi construcţie cu P+E+M, are caracterul unei acţiuni în revendicare şi nu poate fi asimilată contestaţiei prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau de către succesorii acestora de acţiuni în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţii.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse direct la instanţele de judecată, sunt inadmisibile.
Cum imobilul se află în posesia unei unităţi deţinătoare, respectiv a Municipiului Bucureşti, rezultă că reclamantul avea obligativitatea să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege specială în materie, şi nu să formuleze acţiune în revendicare pe dreptul comun.
A mai reţinut tribunalul că, în speţă, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva unei persoane care are calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident acţiunea formulată este inadmisibilă, fiind fără relevanţă în ce măsură reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
De asemenea, s-a arătat că reclamantul nu poate învesti cu soluţionarea aceleiaşi cereri atât instanţa de judecată, cât şi organul administrativ cu activitate jurisdicţională, iar procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură sau în echivalent, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi fondul cauzei, tribunalul a reţinut că autorii reclamantelor, numiţii S. şi R.R.B. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, sub nr. 36122/1928.
Ulterior, imobilul a fost naţionalizat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950, reclamantul iniţial, R.E.B., fiind proprietarul imobilului, conform actului de partaj încheiat la 28 ianuarie 1948.
În baza Legii nr. 112/1995, numiţii M.V. şi M.M. au dobândit apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, sectorul 5, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 728/1997; numita B.V. a dobândit apartamentul fără număr individualizat, situat în acelaşi imobil, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 549/1997, iar numiţii O.L. şi L.C., au dobândit apartamentul nr. 2, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 350/1996.
În urma decesului numitei O.L., au rămas ca moştenitori pârâţii O.F., O.A., O.D. şi B.M., conform certificatului de moştenitor nr. 6/2002, iar de pe urma defunctului L.C., a rămas ca unic moştenitor pârâtul L.N., conform certificatului de moştenitor nr. 26/2004.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut că reclamantele B.R.A. şi B.O.A., în urma decesului numitului B.R.E., sunt unicele moştenitoare ale acestuia, iar atâta timp cât reclamantele fac dovada faptului că la un moment dat autorul lor a avut în proprietate imobilul respectiv, acestea au calitate procesuală activă în cauză.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, tribunalul a reţinut că, întrucât atât reclamantul, cât şi pârâţii, pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, pretinzând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent, instanţa trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil.
S-a reţinut că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.
În acest sens, s-a constatat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă, respectiv au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, Statul Român, iar actul încheiat între părţi a fost cu titlu particular şi oneros, apreciindu-se că titlul pârâţilor este pe deplin valabil şi legal având preferinţă faţă de titlul reclamantului, conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a arătat că, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său ( cauza Raicu contra României).
De asemenea, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Având în vedere că reclamantul iniţial, B.E.R. a formulat notificare prin care a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, notificare ce nu a fost soluţionată până în prezent prin emiterea unei dispoziţii motivate, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de reclamant prin acţiune, acesta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 [art. 18 lit. d)] şi nu beneficiază de restituirea în natură, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
În opinia tribunalului, prin această dispoziţie legală, avându-se în vedere şi necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi s-a instituit indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
A mai reţinut prima instanţă că şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cadrul recursului în interesul legii s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului, în sensul că legea specială are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului şi nu posibilitatea restituirii în natură, în acelaşi sens fiind şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Prin urmare, tribunalul a constatat că, în speţă, nu sunt aplicabile regulile create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a fost impusă folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de legea specială pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin prisma practicii judiciare conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamantul nu deţine nicio hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
Astfel, s-a arătat că reclamantul nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu a notificat niciodată pârâta că înţelege să revendice imobilul, nu a avut formulată nicio acţiune în revendicare îndreptată împotriva Statului Român prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului şi existenţa dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acţiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâţi nu poate fi admisă şi nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 96A din 9 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamantele B.R.A. şi B.O.A. şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta B.V. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A fost admisă acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice şi au fost obligaţi aceştia să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele în litigiu din sectorul 5, Bucureşti, după cum urmează: pârâta M.M. apartamentul nr. 1, parter, care a făcut obiectul contractului nr. N.728 din 27 februarie 1997 şi teren aferent; pârâţii O.F., O.A., O.D., B.M. şi L.N. apartamentul nr. 2, etaj 1, care a făcut obiectul contractului nr. N.350 din 19 decembrie 1996 şi teren aferent; pârâta B.V. apartamentul de la mansardă, care a făcut obiectul contractului nr. N.549 din 13 februarie 1997 şi teren aferent.
A fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.V.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de pârâţii B.M., O.F., O.D. şi O.A., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect prima instanţă a apreciat că acţiunea în revendicare de drept comun formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti nu mai poate fi introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001, întrucât această lege prevede o procedură specială, de natură administrativă, prin care persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură sau prin echivalent a unui imobil preluat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-21 decembrie 1989.
Abia după emiterea unei decizii motivate, instanţa de judecată poate interveni pe fondul restituirii bunului preluat în mod abuziv, or în speţă, s-a constatat că autorul reclamantelor a recurs la procedura prevăzută de legea specială, formulând notificare, însă până în prezent unitatea deţinătoare nu a emis dispoziţia prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Curtea de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care exclud în mod expres posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau succesorii acestora de acţiuni în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, cum este şi Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată împotriva posesorilor persoane fizice, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este inadmisibilă, întrucât nici un text de lege nu interzice revendicarea între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.
Pe de altă parte, aprecierea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a liberului acces la justiţie recunoscut oricărei persoane prin dispoziţiile art. 6 din CEDO şi art. 21 din Constituţie.
A mai reţinut instanţa de apel că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, s-a apreciat că instanţa de fond trebuia să realizeze o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de către părţi, reţinând în acest sens că însăşi legea specială, a cărei aplicabilitate a fost invocată în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, îi recunoaşte persoanei îndreptăţite calitatea de proprietar, deci îi conferă un titlu de proprietate în situaţia în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, urmând ca proprietarul să-şi exercite prerogativele dreptului său după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, emise în temeiul legii speciale.
S-a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantele şi-au conservat dreptul de a obţine restituirea imobilului în natură, prin formularea notificării în baza legii speciale, beneficiind astfel de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Întrucât intimaţii, la rândul lor, beneficiază şi ei de protecţia dreptului lor, în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, întrucât contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt valabile şi le conferă cumpărătorilor, de asemenea, un „bun", rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantelor, prin înstrăinarea bunului lor de către stat către chiriaşi, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerinţă" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porţeanu împotriva României), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare şi dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, s-a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite, în privinţa proporţionalităţii ingerinţei Curtea a ajuns la concluzia contrară.
Prin urmare, s-a apreciat că respingerea acţiunii în revendicare a reclamantelor apelante ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.
Curtea a considerat că şi atunci când partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, care nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea unei despăgubiri.
Instanţa de apel a constatat că, în lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanţii sunt supuşi în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
Cum, în prezenta cauză, reclamantele au un „bun" în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantelor şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, curtea de apel a conchis că restituirea în natură a imobilului către reclamante este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.
S-a arătat că aceştia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului. Mai mult, Legea nr. 1/2009 permite foştilor chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În acest sens, pârâta B.V. chiar a formulat o cerere de chemare în garanţie a Statului Român pentru obţinerea preţului de piaţă al imobilului, care nu a fost analizată pe fondul său, în raport de soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la acţiunea principală.
Cât priveşte cererea de aderare la apel formulată de pârâţii B.M., O.F., O.D. şi O.A., curtea de apel a constatat că această cerere este inadmisibilă, deoarece aceşti pârâţi nu au învestit instanţa de fond cu o cerere având ca obiect obligarea Statului Român, prin Ministerul de Finanţe la restituirea preţului de piaţă al imobilului şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata integrală a preţului solicitat, iar în apel sunt inadmisibile cereri noi, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantele B.R.A. şi B.O.A., de pârâţii L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi B.V., precum şi de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
I. Prin motivele de recurs formulate, recurentele – reclamante B.R.A. şi B.O.A. au invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au contestat legalitatea soluţiei în ceea ce priveşte nerestituirea terenului în suprafaţă de 168 mp aferent construcţiei.
II. Recurenţii – pârâţi L.N., O.A., O.D., O.F. şi B.M. au formulat, în esenţă, următoarele motive de recurs:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile sale, a obligat statul la măsuri reparatorii, dar nu în mod exclusiv la restituirea în natură a imobilelor, şi a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa modalităţile şi condiţiile restituirii bunurilor preluate de stat în perioada regimului comunist, iar una dintre acestea este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de această lege specială, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun.
Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii dă dezlegare obligatorie pentru instanţe în problema referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare, formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, cum este cazul celei care face obiectul prezentului litigiu.
Recurenţii – pârâţi au susţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau de către succesorii acestora de acţiune în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie, introduse direct la instanţele de judecată, sunt inadmisibile, deoarece procedura administrativă prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001 este obligatorie.
Soluţia primei instanţe este legală şi în concordanţă cu Decizia nr. 33/09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu legislaţia internă incidentă în cauză( Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001).
Au mai arătat recurenţii – pârâţi că, în prezenta cauză, reclamantele nu deţin nici o hotărâre judecătorească nici anterioară, nici ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare care să fie pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti şi prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus – menţionate să lase în deplină proprietate imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
Totodată, în lipsa unei asemenea hotărâri reclamantele nu deţin în viziunea CEDO o speranţă legitimă de dobândire a bunului, în timp ce pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, în baza contractelor de vânzare-cumpărare neanulate.
III. Recurenta – pârâtă M.M. a formulat următoarele motive de recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
Soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi sprijinită pe motive contradictorii.
Cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile existenţei legii speciale, a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare, faţă de situaţia de fapt şi în raport de dreptul comun intern (art. 480 şi urm. C. civ. ), legea internă specială ( Legea nr. 10/2001 ) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte dreptul comun, art. 480 şi urm. C. civ., recurenta a apreciat că în cauză operează principiul error communis facit jus, având în vedere că până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare titlul statului nu fusese contestat de nimeni, nici măcar de autorul reclamantelor.
Întrucât nu a existat nici un demers al reclamantelor în perioada imediat următoare apariţiei Legii nr. 112/1995 că ar intenţiona să-şi redobândească imobilul, această stare de pasivitate i-a întărit convingerea recurentei că a dobândit un titlu valabil de proprietate, preferabil faţă de titlul de proprietate al reclamantului.
Din perspectiva legii interne speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, recurenta a arătat că în cauză sunt incidente prevederile art. 45 alin. (2) din lege, având în vedere că titlul său de proprietate nu a fost anulat şi este preferabil întrucât a fost chiriaş cumpărător de bună-credinţă, care a respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate instanţa trebuia să aibă în vedere criteriile de preferinţă instituite de Legea nr. 10/2001 şi, în raport de situaţia juridică a imobilului, să constate că reclamantele nu au dreptul la restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate foştilor chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât apartamentul nr. 1 face parte din categoria imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ constituie o lege specială faţă de Codul civil care reprezintă dreptul comun în materia acţiunii în revendicare, în raportul dintre o normă specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate.
Prin raportare la prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi la jurisprudenţa CEDO, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, recurenta a susţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, a dobândit un „bun" , întrucât valabilitatea acestuia nu a fost contestată, fiind deci un act juridic valabil încheiat, în timp ce reclamantele nu au justificat existenţa unui bun actual pentru a se putea pune problema vreunei atingeri aduse acestora care să atragă incidenţa textului din Convenţie menţionat.
În plus, reclamantele nu au avut nici măcar o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
A mai susţinut recurenta că, prin admiterea acţiunii în revendicare, a operat o ingerinţă asupra dreptului său de proprietate, fiind privată de bunul său prin crearea unor noi neajunsuri disproporţionate.
Recurenta a arătat şi că, în sensul respingerii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001 s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008.
IV. Recurenta – pârâtă B.V. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:
Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, întrucât nu există la dosar nicio dovadă că obiectul pricinii ar avea o valoare de peste 500.000 lei, iar valorile la care au cumpărat pârâţii, chiar actualizate fiind preţurile, sunt mult sub limita prevăzută de lege, astfel că judecătoria în raza căreia se află situat imobilul revendicat era competentă să judece pricina în primă instanţă.
Hotărârea atacată cuprinde o serie de motive străine de natura pricinii în sensul că, deşi instanţa de apel a stabilit cu precizie natura pricinii, respectiv revendicare de drept comun prin comparare de titluri ce are ca temei juridic art. 480 şi urm. C. civ., în acest caz, al revendicării între două persoane fizice prin compararea titlurilor, nu operează scutirea de taxă de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Cu toate acestea, instanţa de apel îşi motivează soluţia arătând că toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamantele sunt în imposibilitate de a-şi recupera bunul.
Astfel, soluţionarea unei acţiuni de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., se face cu argumente deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv.
De asemenea, dispoziţia din sentinţa pronunţată de instanţa de fond şi menţinută ca atare de instanţa de apel, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active se sprijină pe motive străine de natura pricinii, deoarece faptul că reclamantul figurează în anexa la decretul de naţionalizare îi atestă calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la restituire în raport cu statul sau cu alte persoane juridice, nicidecum nu îi conferă legitimare procesuală activă pentru acţiunea în revendicare între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.
Hotărârea cuprinde şi motive contradictorii, fiind înlăturat dreptul intern, adică dreptul comun, şi aplicată direct Convenţia numai cu privire la reclamante, în timp ce pentru pârâţi se apreciază că aceştia au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
Astfel, pârâţii sunt îndrumaţi să urmeze calea dreptului comun, despre care instanţa arată în cuprinsul hotărârii că este în contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, prin urmare, neaplicabil în speţă.
Recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, deoarece nu există nici un text de lege care să permită ca instanţa să constate că reclamantul iniţial este proprietarul imobilului în baza unui act de partaj şi a unei adrese fără valoare juridică în ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului.
Recurenta arată că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în mod greşit a disjuns cererea subsidiară şi a trimis-o spre rejudecare instanţei de fond şi, deşi a constatat că atât reclamantele, cât şi pârâţii persoane fizice au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, i-a deposedat pe aceştia din urmă de bunul lor, tot fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Recurenta mai susţine că, pe fond, acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor este neîntemeiată, întrucât reclamantele nu au un titlu de comparat.
V. Prin recursul său, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a criticat Decizia instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că terenul în cauză nu a făcut parte din domeniul privat al Municipiului Bucureşti şi nici în prezent nu aparţine acestei instituţii, fiind atribuit pârâtului.
A arătat că reclamantele nu justifică interes în promovarea unui capăt de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării de către stat a imobilului, faţă de modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 potrivit cărora nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
În ceea ce priveşte revendicarea pe dreptul comun, recurentul a arătat că acest capăt de cerere este inadmisibil faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun.
În cazul în care bunul este deţinut de una din unităţile menţionate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv de regimul comunist are la dispoziţie o cale specială de restituire în natură a dreptului său.
VI. Recurentul – chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii pe aspectul soluţiei date cererii de chemare în garanţie.
Astfel, recurentul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2001, prevederile legale privind dreptul la obţinerea valorii actuale de piaţă a imobilului se referă la Ministerul Finanţelor Publice, şi nu la Statul Român.
Or, prin admiterea apelului declarat de pârâta B.V. în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Statului Român, instanţa a avut în vedere calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, făcând o gravă confuzie între Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice şi punând semnul egalităţii între cele două instituţii fără a avea în vedere că, în speţă, chemat în garanţie este Statul Român, şi nu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu.
Pe de altă parte, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un terţ faţă de contractul încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi pârâtă nu poate fi obligat la restituirea preţului, reactualizat.
Examinând recursurile în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Acţiunea formulată de reclamantul B.E.R. şi continuată de moştenitoarele acestuia, B.R.A. şi B.O.A., a vizat restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren şi construcţie.
Deşi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, se constată că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au preocupat să analizeze situaţia de fapt şi de drept a terenului revendicat în suprafaţă de 168,88 mp, aspect criticat de reclamante prin recursul declarat de acestea.
Astfel, capătul de cerere privind revendicarea imobilului compus din teren şi construcţie formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, a fost respins ca inadmisibil de prima instanţă, soluţie ce a fost menţinută şi prin Decizia pronunţată în apel.
Însă, faţă de faptul că primul capăt de cerere al acţiunii în revendicare a fost promovat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, având în vedere susţinerea reclamantelor că au notificat acest pârât cu privire la întregul imobil, folosind sintagma teren şi construcţie, şi că notificarea nu a fost soluţionată nici până în prezent, instanţele trebuiau să califice acţiunea promovată de reclamante, inclusiv în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
În acest sens, se constată că recursul declarat de reclamante este întemeiat şi, întrucât instanţele au soluţionat acest capăt de cerere pe excepţie, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Cu ocazia rejudecării, se va clarifica situaţia de fapt şi de drept a terenului, faţă de cele două petite din acţiunea principală ( unul în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi unul în contradictoriu cu persoanele fizice - chiriaşii cumpărători ), iar în măsura în care va constata că reclamantele au promovat împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti o acţiune în condiţiile deciziei nr. XX pronunţată la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanţele sunt competente să soluţioneze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea, prima instanţă va aprecia asupra oportunităţii disjungerii primului capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, de capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice.
Totodată, cu ocazia rejudecării, în măsura în care se va constata că instanţa a fost învestită cu soluţionarea cauzei pe dreptul comun, urmează a fi avut în vedere motivul de recurs de ordine publică invocat de pârâta B.V., prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind necompetenţa tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă, în raport de valoarea contractelor de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte celelalte recursuri formulate în cauză, se constată că prima instanţă, după ce a reţinut, cu privire la capătul de cerere în revendicare formulat împotriva pârâţilor persoane fizice, că Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea pe fond a pretenţiilor reclamantelor, a conchis că „nu sunt aplicabile regulile create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor invocate de părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a fost impusă folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de legea specială pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent".
Cu alte cuvinte, şi acest capăt de cerere a fost respins de prima instanţă tot ca inadmisibil.
Or, în măsura în care instanţa de apel a constatat că acest capăt de cerere este admisibil, faţă de faptul că prima instanţă a rezolvat acest capăt de cerere fără a intra în cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia părţile de un grad de jurisdicţie şi, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la un proces echitabil, potrivit dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, se impunea desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, potrivit art. 297 C. proc. civ.
De aceea, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurenţii-pârâţi şi de recurentul-chemat în garanţie, pentru soluţionarea unitară a cauzei urmează să fie admise toate recursurile declarate.
După stabilirea cadrului juridic şi lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt, cu ocazia rejudecării, vor fi analizate toate excepţiile de ordine publică invocate ca motive de recurs şi se va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantele B.R.A. şi B.O.A., de pârâţii L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi B.V. şi de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va casa Decizia şi sentinţa, iar în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cauza va fi trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantele B.R.A. şi B.O.A., de pârâţii L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi B.V. şi de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Casează Decizia nr. 96/A din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa nr. 1886 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1535/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1476/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
