ICCJ. Decizia nr. 1396/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1396/2011
Dosar nr. 601/117/2008
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii H.M., H.A.A. şi H.A.M. au solicitat, la data de 26 martie 2009, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, sectorul 2, apartament ce a fost cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către chiriaşii P.V. şi P.M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1473 din 28 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, apartament ce a rămas în proprietatea acestora, valoarea de piaţă a acestui apartament urmând a fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate, conform prevederilor art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea acţiunii au arătat că imobilul din Bucureşti, sectorul 2, a fost cumpărat de autorii reclamanţilor H.T. şi H.A. - prin actul de vânzare - cumpărare din 10 octombrie 1944 autentificat sub nr. 21488 şi transcris sub nr. 6023 din 10 octombrie 1944 la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat - fiind compus dintr-un imobil parter şi etaj.
Imobilul a fost naţionalizat abuziv şi ilegal de către regimul comunist, iar după anul 1990 - copii soţilor H.T. şi H.A. (decedaţi anterior), H.S. şi H.A.M. au revendicat pe cale judecătorească acest imobil, obţinând o primă hotărâre de retrocedare sentinţa civilă nr. 5827 din 8 iunie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, urmată de dispoziţia nr. 169 din 10 februarie 1995 a Primăriei Municipiului Bucureşti de restituire în natură şi de punerea în posesie cu procesul - verbal din 10 martie 1995.
În pofida faptului că această retrocedare a proprietăţii nu afecta cu nimic familia P., a căror locaţiune nu le era contestată sau periclitată, aceştia au profitat de perioada anilor 1995 – 1996, când Procurorul General a atacat cu „recursuri în anulare" hotărârile de retrocedare şi la cererea lor s-a promovat un recurs în anulare, soldat cu desfiinţarea hotărâri judecătoreşti de restituire a imobilului, prin Decizia civilă nr. 8919 din 15 martie 1996.
P.V. şi P.M., deşi cunoşteau că reclamanţii au revendicat acest imobil şi că sunt în litigiu, precum şi faptul că, la rândul lor, reclamanţii formulaseră o cerere de restituire în natură a acestui imobil-conform prevederilor Legii nr. 112/1995 (înregistrată sub nr. 384 din 09 mai 1996 la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, sector 2), locuind în imobilul revendicat, au cumpărat apartamentul nr. 1 cu contractul nr. N 01473 din 28 noiembrie 1996.
În anul 1997 reclamanţii au redobândit fostul imobil din s sectorul 2, prin sentinţa civila nr. 16492 din 18 decembrie 1997, care a constatat „greşita naţionalizare a imobilului - exceptat conform art. II din Decretul-lege nr. 92/1950", hotărâre definitivă, irevocabilă şi transcrisă sub nr. 2949 din 27 februarie 1998 la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Cu ocazia „punerii în posesie" s-a constatat că apartamentul nr. 1 fusese vândut chiriaşilor, familia P., fapt ce nu a fost adus nici la cunoştinţa reclamanţilor şi nici a instanţei de judecată, în cadrul relaţiilor trimise în cursul procesului de SC A. SA privitoare la situaţia juridică a mobilului.
În aceste condiţii, reclamanţii au fost nevoiţi a promova un proces pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, acţiune admisă iniţial prin sentinţa civilă nr. 17472 din 3 decembrie 1999, respinsă prin Decizia civilă nr. 1713 din 23 mai 2000, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 344 din 8 februarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
La apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificare pentru restituirea în natură a apartamentului, nesoluţionată nici la această dată, şi o nouă acţiune de anulare a contractului nr. N 01473/1996, care a fost respinsă, prin sentinţa civilă nr. 10203 din 12 decembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi Decizia civilă nr. 1094 din 29 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, situaţie ce a determinat ca apartamentul nr. 1 să rămână definitiv în proprietatea soţilor P., iar foştii proprietari să nu aibă niciun echivalent material urmare a acestei deposedări.
Reclamanţii au arătat că la data de 9 iunie 2004 a intervenit decesul lui H.S. - în cauză fiind emis CM 114 din 20 octombrie 2004 - moştenitori ai acestuia fiind fiul său, H.A.A., şi soţia supravieţuitoare, H.M.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
La primul termen de judecată tribunalul a ridicat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, art. 50 alin. (3) se stabileşte că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Din interpretarea acestor prevederi legale a rezultat fără echivoc că Ministerului Finanţelor Publice (fostul Minister al Economiei şi Finanţelor) i se conferă prin lege legitimarea procesuală pasivă numai în privinţa cererilor având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor sau, după caz, restituirea preţului actualizat achitat de chiriaşii care au încheiat contracte de vânzare - cumpărare privind imobilele preluate abuziv de stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, situaţie ce se explică (parţial) şi prin împrejurarea că aceste sume au fost virate în fondul extrabugetar constituit potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tribunalul a reţinut, însă, că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţi solicită în contradictoriu cu acest pârât ca instanţa să stabilească despăgubirile şi să-l oblige pe acesta la plata acestora către reclamanţi, despăgubiri reprezentând măsurile reparatorii în echivalent solicitate în baza Legii nr. 10/2001 şi a notificării formulate în conformitate cu acest act normativ special de reparaţie pentru imobilul situat Bucureşti, sectorul 2, invocându-se deci calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a imobilului preluat abuziv, prin Decretul nr. 92/1950.
Or, în această situaţie Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţii conferite de lege nici în ceea ce priveşte obligarea de a răspunde la notificarea pentru restituirea imobilului (adresată, de altfel, Primăriei Municipiului Bucureşti) şi stabilirea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire prin echivalent, conform Legii nr. 10/2001, nici în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului şi a plăţii eventualelor despăgubiri, care se realizează în conformitate cu procedura specială prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (art. 16 şi urm., nemodificate prin Legea nr. 1/2009).
În consecinţă, constatând că nu există o identitate dintre pârâtul chemat în judecată şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii la stabilirea şi plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi, conform dispoziţiilor legale invocate şi de aceştia, tribunalul a admis excepţia procesuală având acest obiect. Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 623 din 29 aprilie 2009 a respins, astfel, acţiunea împotriva Ministerului Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii criticând, în esenţă, faptul că, în calitatea lor de succesori ai foştilor proprietari nu au primit nicio despăgubire pentru imobilul preluat abuziv de statul român.
Totodată au considerat că era obligatoriu administrarea unei probe cu expertiză pentru evaluarea apartamentului.
Au susţinut că instanţa a reţinut greşit că, deşi există obligaţia de plată, aceasta nu revine Ministerului Finanţelor Publice, care nu are calitate procesuală pasivă şi că dosarul a fost soluţionat în lipsa reclamanţilor, astfel încât hotărârea este lovită de nulitate absolută.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 580A din 12 noiembrie 2009 a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că reclamanţii au stabilit cadrul procesual ca fiind o acţiune civilă în pretenţii, având ca obiect obligarea pârâtei la plata preţului de piaţă a apartamentului nr. 1 situat în Municipiul Bucureşti, sectorul 2, (fila 1 dosar fond), întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009.
Raţionamentul primei instanţe s-a materializat pe faptul că în conformitate cu Legea nr. 10/2001, pe baza căreia reclamanţii au cerut despăgubiri, Ministerul Finanţelor, în cadrul procesual indicat, nu are calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel a statuat că în cauză nu s-a analizat, cu temeinicie, raportul juridic dedus judecăţii, chiar dacă în drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, coroborată cu Legea nr. 1/2009.
Prima instanţă, greşit a motivat sentinţa prin raportare strict la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 1/2009), care reglementează modalităţile de plată către chiriaşi, nu face referire la aceste despăgubiri, care au alt regim juridic.
Instanţa de fond a reţinut corect că foştii proprietari urmează să fie despăgubiţi (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), dar pe cale de identitate de raţiune, în ce priveşte despăgubirile a apreciat că acestea urmează a fi plătite de Ministerul Finanţelor Publice, care însă, în cadrul Legii nr. 10/2001 (cu modificările ulterioare) nu are calitate procesuală pasivă (soluţionând cauza pe excepţie).
Acest ultim considerent trebuie însă înlăturat întrucât, despăgubirea ce se cuvine în mod justificat foştilor proprietari nu trebuie făcută, însă, după procedura prevăzută în acest act normativ - Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.
Constatând că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul pe excepţie, Curtea a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii H.M., H.A.A., H.A.M. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii nu au motivat recursul.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat Decizia în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că în mod greşit instanţa de apel a considerat că are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză.
Calitate procesuală pasivă în speţă are entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, respectiv Primăria municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile invocate de reclamanţi ca temei de drept al acţiunii lor, şi anume Legea nr. 10/2001 şi art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2009, sunt aplicabile chiriaşilor care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor conform Legii nr. 112/2005 şi nu foştilor proprietari.
Recursul reclamanţilor este nul.
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac, iar soarta sa depinde de modul în care sunt formulate criticile de nelegalitate, care să se încadreze sau să permită judecătorului să le încadreze în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Obligaţia părţii de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În consecinţă, în măsura în care recursul este nemotivat ori atunci când aspectele invocate nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs, calea de atac este lovită de nulitate.
În speţă, prin declaraţia de recurs, reclamanţii nu au formulat critici cu privire la considerentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei recurate.
Aşa fiind şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul formulat de aceste părţi este lovit de nulitate.
Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este nefondat.
Înalta Curte va exercita controlul de legalitate al deciziei recurate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere cadrul procesual cu care reclamanţii au învestit instanţa în prezenta cauză.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au indicat ca temei de drept al acţiunii introductive de instanţă prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009, învederând instanţei faptul că potrivit acestor texte normative pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este obligat a plăti sumele ce se vor stabili prin hotărâri judecătoreşti, la valoarea de piaţă a imobilelor în cauză, din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
În esenţă, pârâtul-recurent nu contestă dreptul reclamanţilor la despăgubiri, însă consideră că nu are legitimare procesuală pasivă în procedura legii speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, indicată de reclamanţi ca temei de drept al acţiunii.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, critica nu este întemeiată, având în vedere temeiul de drept indicat de reclamanţi - art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001, „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Alin. (2) al art. 50 se referă la cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar alin. (2)1 la cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Rezultă că, prin raportare la art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice se legitimează procesual pasiv în acţiunea de restituire a preţului de piaţă al imobilului, fiind titularul acestei obligaţii.
Faptul dacă reclamanţii îndeplinesc sau nu condiţiile pentru a putea beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului litigios, în baza textului de lege pe care şi-au întemeiat această pretenţie, este o problemă ce ţine de fondul litigiului, iar nu de calitatea procesuală, neputând fi astfel avut în vedere în argumentarea soluţiei dată pe calitatea procesuală, cum greşit se pretinde în recurs.
Faţă de aceste considerente, care înlocuiesc motivarea instanţei de apel, apare ca fiind legală Decizia acestei instanţe de desfiinţare a sentinţei tribunalului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru greşita dezlegare a pricinii pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii H.A.M., H.A.A., H.M. împotriva deciziei nr. 580/A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 580/A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1476/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1333/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
