ICCJ. Decizia nr. 1476/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1476/2011
Dosar nr.1110/115/2008
Şedinţa din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1352 din 24 noiembrie 2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.N. şi C.M. împotriva pârâţilor Municipiul Caransebeş, Consiliul local al municipiului Caransebeş şi Primarul municipiului Caransebeş.
A dispus anularea dispoziţiei nr. 1050 din 11 septembrie 2002 a Primarului municipiului Caransebeş.
A dispus efectuarea dezmembrărilor propuse de expert tehnic C.E., în varianta I a expertizei.
A dispus ca, dintre subparcelele rezultate în urma dezmembrării, să se atribuie reclamanţilor următoarele subparcele:
- din C.F. 30132 Caransebeş nr.top. nou 4696/4/2/.../1/1/a, Păşune în Gheţari, de 12.592 mp.
- din C.F. 30626 Caransebeş nr.top. nou 4687/36/.../1/a, Păşune în Gheţari, de 2.281 mp.
- din indexul parcelar al localităţii Caransebeş, nr.top. nou 4692/1, Drum, de 642 mp, conform aceleiaşi expertize.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea înregistrată la Primăria Caransebeş, cu nr. 2284 din 14 februarie 2002, dosar execuţional nr. 72 din 11 februarie 2002, mama reclamanţilor, C.S., a solicitat, în calitate de moştenitoare a numitei W.E., despăgubiri în echivalent pentru imobilul înscris în C.F. nr. 3151 Caransebeş, nr.top.949/1 - în suprafaţă de 691 mp deoarece casa a fost demolată, iar pe terenul preluat abuziv de către Statul Român se află catedrala ortodoxă din centrul municipiului Caransebeş.
Prin dispoziţia Primarului municipiului Caransebeş nr. 1050 din 11 septembrie 2002, comunicată reclamanţilor la data de 30 aprilie 2008, prin scrisoare recomandată, se arată la art. 1: „Nu se acordă despăgubiri băneşti pentru imobilul - casă - în suprafaţă de 691 mp evidenţiat în C.F. 3141 Caransebeş, nr.top.949/1, expropriat prin Decretul 417/1986 pentru că, la data emiterii testamentului, W.E. nu mai era proprietară asupra imobilului de mai sus…".
Reclamanţii au precizat acţiunea formulată, în sensul că au solicitat anularea dispoziţiei Primarului municipiului Caransebeş, obligarea pârâţilor să acorde pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român de la numita W.E., în suprafaţă de 691 mp, înscris, la data preluării, în C.F. 3151 Caransebeş, nr.top.949/1, măsuri reperatorii în echivalent, prin acordarea altor terenuri, în altă locaţie, în aşa fel încât valoarea terenului expropriat să fie egală cu valoarea terenurilor ce vor fi acordate în schimb.
Părţile sus-menţionate au calitatea de persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate după testatoarea W.E., care a testat în beneficiul mamei lor, având aceeaşi calitate şi pentru imobilele defunctei W.E. şi ale soţului, W.I.
Conform art. 888 C. civ., în calitate de legatar universal, defuncta W.E. avea vocaţia la totalitatea bunurilor defunctului său soţ.
W.E. a înţeles ca, în testamentul întocmit în favoarea mamei reclamanţilor, C.S., să cuprindă un legat universal, acesta conferindu-i legatarei vocaţia la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică, implicit, dreptul de a fi continuatoarea în ceea ce priveşte patrimoniul defunctului W.I. şi a defunctei W.E.
Legea nr. 10/2001, la art. 4 alin. (2), precizează că „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite".
Stabilindu-se ca reclamanţii au dreptul de a obţine compensarea în natură pentru imobilele expropriate abuziv, s-a încuviinţat administrarea probei cu expertiză tehnico-ştiinţifică topografică.
În urma discuţiilor şi a corespondenţei purtate între reclamanţi şi Municipiul Caransebeş, s-a căzut de acord între părţi că se poate atribui, în compensarea terenului expropriat, un teren echivalent în zona Valea Cenchi.
Terenul situat în Valea Cenchi este înscris în fila de C.F. nr. 30132 Caransebeş, identificat cu nr.top.4696/4/2/1/1 - Păşune în Gheţari, în suprafaţă de 19 ha şi 5.550 mp, proprietar tabular fiind Oraşul Caransebeş.
Acest teren a fost folosit pentru depozite ale armatei. În prezent, aceste depozite au fost dezafectate şi terenul a trecut în folosinţa Municipiului Caransebeş.
Expertul a propus două variante de atribuire de teren în compensare, după cum se are în vedere echivalenţa între terenul preluat de stat, în suprafaţă de 691 mp împreună cu construcţia amplasată pe acesta, în suprafaţă utilă de 506,03 mp, sau doar terenul preluat, precum şi terenul din zona Valea Cenchi, propus a fi acordat în compensare.
Faţă de raportul de expertiză întocmit, Consiliul local al municipiului Caransebeş a formulat obiecţiuni în ceea ce priveşte evaluarea terenurilor, dar şi amplasamentul, neluate în considerare de către instanţă, care a constatat că pârâţii sunt decăzuţi din dreptul de a le mai formula faţă de dispoziţiile art. 212 C. proc. civ.
Mai mult, din tabelele depuse la dosarul cauzei, la ultimul termen de judecată, de către reprezentanta reclamanţilor, a rezultat că, în zona periferică a Caransebeşului, terenul fără construcţii are valoarea de 15 Euro/mp., iar casele cu construcţii în suprafaţă mai mare de 200 mp cu teren aferent valorează, în zona centrală a oraşului, 500 Euro/mp. În consecinţă, sunt corecte evaluările expertului, iar nu valorile arătate de pârâţi.
S-a constatat că varianta I propusă de către expert este temeinică.
Împotriva sentinţei civile sus-menţionate au declarat apel pârâţii Municipiul Caransebeş, Consiliul local Caransebeş - Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Primarul municipiului Caransebeş.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 72/A din 24 martie 2010, a respins apelurile declarate de pârâţi şi i-a obligat, în solidar, la plata, către reclamanţi, a sumei de 1784 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat următoarele:
W.E., la data redactării testamentului (31 august 1985), în favoarea numitei C.S., antecesoarea reclamanţilor, era proprietara casei înscrise în C.F. nr. 3151 Caransebeş, pe care o dobândise în anul 1979, prin moştenire de pe urma soţului său; casa a fost expropriată în baza Decretului nr. 417/1986 şi, ulterior, demolată.
Este adevărat că terenul de 691 mp, aferent construcţiei, a trecut în 1979, în proprietatea Statului Român, în baza Legilor nr. 58 şi 59 din 1974.
În situaţia de faţă, însă, W.E. şi, ulterior ei, C.S., în baza testamentului, îşi păstrează calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 pentru terenul de 691 mp. Acest drept este confirmat, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin prevederile cuprinse în pct. 1.4. lit. c) alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Pârâţii apelanţi susţin că, pentru terenul de 691 mp, C.S. ar fi primit terenuri în extravilan, în baza Legii nr. 18/1991.
Este adevărat că antecesoarea reclamanţilor este beneficiara unor titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991.
Dar, aşa cum rezultă din cele trei titluri de proprietate depuse la dosar (filele 32, 33 şi 34), este vorba despre „reconstituirea dreptului de proprietate" asupra unor terenuri în extravilan, care fac obiectul acestei legi a fondului funciar, iar nu despre acordarea de terenuri în compensare pentru terenul în intravilan de 691 mp, care a fost preluat de stat în baza Legilor nr. 58 şi nr. 59 din 1974.
Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctei C.S., cea care a formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, au optat pentru măsura compensării cu alte terenuri, iar, în cursul judecării cauzei în primă instanţă, pârâţii s-a opus la o înţelegere a părţilor în acest sens, comunicând reclamanţilor, prin adresa nr. 2528.983 din 12 martie 2009, că, în intravilan, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu are la dispoziţie terenuri pentru a fi oferite în compensare, oferindu-le, în acelaşi scop, propunerea pentru terenuri în extravilan, situate în trei zone diferite.
Reclamanţii au optat pentru terenurile din zona Valea Cenchi, iar expertiza încuviinţată în cauză a avut în vedere aceste terenuri, pe care le-a evaluat prin comparare cu cel preluat de stat, pentru a fi oferite în compensare reclamanţilor.
Prin urmare, nu este vorba despre terenuri alese la întâmplare sau indicate de reclamanţi, ci de terenuri oferite chiar de către pârâţi ca fiind disponibile, iar expertul a constatat că sunt libere.
În mod corect, prima instanţă a respins obiecţiunile pârâţilor la raportul de expertiză în baza art. 212 alin. (1) C. proc. civ.
De altfel, nici în faţa instanţei de apel, pârâţii nu au făcut dovada, prin înscrisurile depuse, că terenurile din Valea Cenchi, pe care tot ei le indicaseră ca fiind disponibile, ar fi fost acordate altor persoane.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Caransebeş, Consiliul local Caransebeş - Comisia locală de aplicare a Legii nr.10/2001 şi Primarul municipiului Caransebeş, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel este dată fără a exista o motivare în drept, pretenţiile părţilor fiind soluţionate prin raportare la sentinţa pronunţată în prima instanţă (motiv circumscris art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.).
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede obligaţia, pentru instanţa de judecată, de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Din lecturarea deciziei recurate, se poate observa că instanţa de judecată nu a avut o motivare proprie, care să stea la baza respingerii apelului, ci şi-a însuşit motivarea instanţei care a soluţionat cauza în primă instanţă, ignorând apărările formulate de către intimaţii pârâţi, precum şi înscrisurile depuse de aceştia în combaterea pretenţiilor formulate de către reclamanţi. Instanţa de apel avea obligaţia legală să arate de ce îşi însuşeşte motivarea altei instanţe, să explice care sunt temeiurile de drept în baza cărora şi-a format convingerea, iar nu să judece, formal, cauza cu care a fost învestită şi să indice un text de lege ca temei de drept, fără a analiza, în concret, dacă, în fapt, în speţa dedusă judecăţii, sunt îndeplinite condiţiile impuse de aceasta (instanţa de apel a conchis, în pofida dovezilor de la dosarul cauzei, că terenurile atribuite în echivalent reclamanţilor sunt libere şi pot fi restituite sau că pârâţii nu ar fi făcut dovada celor afirmate, deşi erau depuse toate înscrisurile necesare în susţinerea afirmaţiilor acestora).
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „proces echitabil" presupune ca o „instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Simplul fapt că instanţa de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat nu putea să o scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant(...). Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate" adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. În concluzie, art.6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat." (Hotărârea din 28 mai 2005, în cauza Albina contra României).
Mutatis mutandis, soluţia Curţii Europene dezleagă o problemă de drept asemănătoare celei ridicate în prezenta cauză, statuând că este nelegală practica unei instanţe de a invoca, în motivarea hotărârii sale, doar aspectele de fapt şi de drept reţinute în aceeaşi cauză de o instanţă inferioară sau, după caz, de o altă instanţă care a soluţionat aspecte ce ţin de obiectul dedus judecăţii.
Totodată, prin această modalitate de soluţionare a cauzei, a fost încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului, consacrat prin dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. Astfel, potrivit acestui articol, judecătorul era dator să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului, prin corecta stabilire a situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii.
Or, în speţă, nu s-a făcut nici un demers real, concret, pentru corecta soluţionare a cauzei, nu au fost analizate nici măcar probele ce au fost administrate în dosar.
Astfel, prin atitudinea pasivă de care a dat dovadă, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, care, pe lângă faptul că îi prejudiciază în mod direct pe pârâţi, este susceptibilă de a prejudicia şi interesele unor terţe persoane.
Recurenţii au susţinut, pe tot parcursul soluţionării fondului, că, pe terenul propus a fi atribuit reclamanţilor-intimaţi, s-au efectuat puneri în posesie în vederea emiterii titlurilor de proprietate în baza Legii fondului funciar, în favoarea altor persoane, depunând, în acest sens, toate înscrisurile doveditoare.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a făcut decât să se pronunţe în sensul că „nici în faţa instanţei de apel, pârâţii nu au făcut dovada, prin înscrisurile depuse, că terenurile din Valea Cenchi, pe care tot ei le indicaseră ca fiind disponibile, ar fi fost acordate altor persoane…", refuzând să analizeze aceste înscrisuri.
Astfel, terenul pentru care instanţa a dispus efectuarea dezmembrămintelor, cum au fost propuse de către expertul tehnic, nu este liber şi nu poate fi dat, în compensare, reclamanţilor. Acesta face obiectul unor procese-verbale prin s-au aprobat, de către Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din Municipiul Caransebeş, propunerile de punere în posesie pentru persoanele îndreptăţite conform Legii fondului funciar (sunt depuse, în acest sens, procesele-verbale nr. 36 bis din 29 ianuarie 2009, în care, la poziţia 3, spre exemplu, pentru cererea lui B.E. şi a lui D.E., de acordare de teren în compensare în Valea Cenchi, Comisia şi-a exprimat acordul, fiind depuse inclusiv procesele-verbale de punere în posesie, exact pe aceeaşi suprafaţă de teren care li s-a acordat reclamanţilor-intimaţi).
Pentru aceste considerente recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei pronunţate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în primă instanţă.
2. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii de drept material (motiv de recurs circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ).
2.1. Lipsa notificării pentru imobilul teren atrage inadmisibilitatea cererii de reparaţie în natură sau în echivalent.
Prin notificarea înregistrată la Primăria Caransebeş, cu nr. 2284 din 14 februarie 2002, autoarea intimaţilor a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc conform art. 36-38 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul evidenţiat în C.F. nr. 3151 Caransebeş, cu nr.topografic 949/1 - casă - cu nr. de consemnare 453 în intravilan de 691 mp.
Se observă, aşadar, cum, prin notificare, se solicită, în mod expres, măsuri reparatorii numai pentru imobilul casă, nu şi pentru imobilul teren. Inclusiv prin dispoziţia contestată s-a răspuns în sensul că nu se acordă despăgubiri băneşti pentru imobilul - casă, potrivit celor solicitate prin notificarea depusă.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, care a expirat la data de 14 februarie 2002, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din Lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent", acest termen este de decădere, sancţiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul pe calea acţiunii în justiţie.
Deşi aceste aspecte au fost invocate pe parcursul judecării fondului, de către recurenţii-pârâţi, instanţa nu s-a pronunţat asupra lor, admiterea acţiunii reclamanţilor şi acordarea de măsuri reparatorii şi pentru teren fiind nelegală, ceea ce determină admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate pe fondul cauzei.
2.2 Greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale prin raportare la care s-a reţinut calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001.
Deşi situaţia de fapt este reţinută în mod corect, interpretarea legii şi aplicarea acesteia la speţa concretă dedusă judecăţii este făcută în mod eronat.
Astfel, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că, la data testării în favoarea autoarei reclamanţilor intimaţi, erau în vigoare Legile nr. 58 şi 59 din 1974.
Instanţele fondului s-au mulţumit să invoce prevederile art. 888 C. civ. (în realitate, aceasta este motivarea primei instanţe, instanţa de apel neavând o motivare proprie), reţinând că, în calitate de legatar universal, defuncta W.E. avea vocaţia la totalitatea bunurilor defunctului său soţ, deci, avea vocaţia să vadă intrând în patrimoniul său întreg patrimoniul persoanei decedate.
Erorile de ordin juridic au fost făcute atunci când s-a reţinut că „defuncta W. a înţeles ca, prin testamentul întocmit în favoarea mamei reclamanţilor, C.S., să cuprindă un legat universal, acesta conferindu-i legatarei vocaţia la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică, implicit, dreptul de a fi continuatoarea în ceea ce priveşte patrimoniul soţilor W.".
Potrivit prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, „Dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.
În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.".
Potrivit art. 32 din acelaşi act normativ, „Orice înstrăinare sau împărţeală făcută cu încălcarea prevederilor art. 30 şi art. 31 este nulă de drept.".
Or, autoarea reclamanţilor a dobândit moştenirea defunctei W. pe cale testamentară, iar nu prin moştenire legală, astfel încât, potrivit dispoziţiilor anterior menţionate, nu a dobândit în proprietate şi terenul transmis prin legat universal, acesta putând fi dobândit numai prin moştenire legală.
Făcând aplicarea principiilor civile în materie, defuncta W. nu putea transmite pe cale testamentară mai mult decât deţinea ea însăşi.
Faţă de acestea, sunt inaplicabile, pentru teren, prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, de dispoziţiile legii speciale beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Recurenţii au solicitat, pentru acest motiv, admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată cu privire la despăgubirile solicitate pentru teren.
2.3 Greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor prin care se stabileşte modul de calcul al despăgubirilor ce se pot acorda în temeiul legii speciale de reparaţie.
Nu au fost respectate prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare, modul de calcul al despăgubirilor de rambursat trebuind să fie făcut prin raportare la coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002, numai prin nerespectarea acestor prevederi ajungându-se la suma supraevaluată din raportul de expertiză, însuşit de către instanţele fondului.
În dosar au depus întâmpinare intimaţii reclamanţi, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Susţinerile recurenţilor privind absenţa unei motivări proprii a instanţei de apel în soluţionarea cauzei şi lipsa de rol activ în aflarea adevărului sunt parţial corecte, doar în ceea ce priveşte caracterul disponibil sau nu al terenurilor atribuite în compensare către reclamanţi.
Astfel, în apel, criticile apelanţilor pârâţi au vizat incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001, cu privire la terenul în discuţie, deoarece acesta a fost preluat în baza Legilor nr. 58 şi 59/1974, fiind obţinut de autoarea reclamanţilor în baza Legii nr. 1/2000, precum şi faptul că imobilul preluat de stat, teren şi construcţie, a fost supraevaluat prin raportul de expertiză. Au mai susţinut că persoanelor îndreptăţite, cărora le-a fost respinsă cererea de restituire în natură, le-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar nu terenuri în compensare şi că pe suprafeţele atribuite reclamanţilor s-au efectuat puneri în posesie în favoarea unor terţe persoane (D.S. şi B.E.), în vederea emiterii titlurilor de proprietate conform legilor fondului funciar, existând, totodată, şi patru construcţii în patrimoniul Primăriei municipiului Caransebeş, primite de la Ministerul Forţelor Armate.
După cum s-a expus în precedent, Curtea de Apel a reţinut că autoarea reclamanţilor este beneficiara unor titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, dar acestea nu sunt terenuri acordate în compensare pentru terenul în litigiu, ci se referă la „reconstituirea" dreptului de proprietate pentru terenuri din extravilan.
Mai mult, instanţa a prezentat modalitatea de dobândire a imobilului construcţie în litigiu, succesiv, de către W.E. şi, ulterior, prin testament, de către autoarea reclamanţilor, C.S., modalitatea de preluare a acestui bun, prin decret de expropriere şi a explicat argumentele pentru care, şi în ceea ce priveşte terenul de 691 mp, ambele persoane menţionate îşi păstrează calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de prevederile cuprinse în art. 1.4. lit. c) alin. (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, al cărui conţinut fusese deja redat de către prima instanţă, neimpunându-se, pentru acurateţea redactării deciziei, de a mai fi reluat de instanţa de apel, părţile fiind avizate asupra aplicării dispoziţiei legale respective chiar din prima fază procesuală.
Pe aceste aspecte de fapt şi pe textele de lege incidente referitor la îndreptăţirea reclamanţilor de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparaţie, precum şi pe aspectul obţinerii terenului în temeiul Legii fondului funciar nu i se poate reproşa instanţei că ar fi încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul unei motivări necorespunzătoare sau neconvingătoare.
Cum au arătat şi recurenţii, argumentarea în fapt şi în drept a instanţei trebuie să se raporteze la criticile şi, respectiv, apărările părţilor, şi, fără îndoială, şi la probele administrate în susţinerea pretenţiilor formulate de-o parte şi de alta, ceea ce, pe aspectele în discuţie, Curtea a şi făcut, chiar dacă într-o formulă concisă, dar suficient exprimată pentru a susţine soluţia adoptată în apel cu privire la calitatea reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, instanţa a mai reţinut că acordarea în compensare a unor terenuri situate în Valea Cenchi nu este o măsură arbitrară, ci are ca premisă oferta făcută, în acest sens, chiar de către pârâţi, prin adresa nr. 2528.983 din 12 martie 2009 de la fila 109 dosar fond, cu care reclamanţii au fost de acord.
Referitor la evaluarea imobilului preluat de stat în comparaţie cu cele acordate în compensare, instanţa de apel a menţinut valorile din raportul de expertiză faţă de depunerea tardivă a obiecţiunilor formulate în acest sens, de către pârâţi, în dosarul de fond, aspectul tardivităţii nefiind criticat de către aceste părţi prin calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe.
Pe de altă parte, este adevărat că, şi în cazul unor obiecţiuni formulate tardiv de către una dintre părţi, instanţa, în baza rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5), constatând că obiecţiunile sau parte dintre ele sunt pertinente pentru soluţionarea corectă a cauzei, avea posibilitatea să şi le însuşească şi să dispună un răspuns din partea expertului la problemele ridicate.
În speţă, însă, pe aspectul evaluării necorespunzătoare a imobilelor în discuţie (cel preluat şi cele acordate în compensare), pârâţii nu şi-au susţinut obiecţiunile cu niciun mijloc de probă, nici în dosarul Tribunalului, nici în cel de apel, nedepunând înscrisuri din care să rezulte că valoarea unui mp de teren în zona terenului preluat de stat (centrul Caransebeşului) ar fi de cel mult 40 Euro/mp, iar nu de 500 Euro/mp, cât a stabilit expertul în varianta I din expertiză, prin raportare şi la construcţia preluată de stat. Dimpotrivă, reclamanţii au depus înscrisuri în acest sens (filele122-123, 126-128 dosar fond), din care rezultă valoarea reţinută de expert pe mp teren intravilan, în zona centrală a oraşului.
Cât priveşte valoarea de cel puţin 22 Euro/mp pentru terenurile din Valea Cenchi, această valoare a fost avută în vedere şi de expert, astfel încât obiecţiunea pârâţilor este neîntemeiată.
Prin urmare, instanţa nu avea de ce, trecând peste aspectul depunerii tardive a obiecţiunilor de către pârâţi, să şi le însuşească şi să încuviinţeze un supliment la raportul de expertiză în condiţiile art. 212 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se considera, astfel, că nu a dat dovadă de rol activ în aflarea adevărului, potrivit art. 129 alin. (5) din acelaşi cod.
În consecinţă, în mod corect, a păstrat evaluarea terenurilor realizată de către expert în varianta însuşită şi de judecătorul fondului.
În ceea ce priveşte, însă, caracterul de „bun disponibil" al terenurilor atribuite în compensare, susţinerile pârâţilor sunt reale şi vor conduce la admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel, pârâţii au susţinut că terenurile acordate în compensare nu sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece pentru ele au fost puse în posesie terţe persoane, în vederea emiterii titlurilor de proprietate conform Legii nr. 18/1991, şi există, totodată, construcţii pe aceste terenuri.
În acest sens, au depus procese verbale încheiate de Comisia locală de stabilire a dreptului de proprietate privată a terenurilor din municipiul Caransebeş privind acordarea unor terenuri pentru diferite persoane în baza Legilor fondului funciar, schiţă privind situaţia terenurilor acordate în compensare, inclusiv cu marcarea construcţiilor existente pe teren şi a celor pentru care s-au emis procese verbale de punere în posesie, asemenea procese verbale fiind emise pentru D.E. şi B.E., în zona Valea Cenchi.
Deşi aceste acte au fost înregistrate în dosarul de apel, iar pârâţii au făcut referire la caracterul indisponibil al terenurilor acordate în compensare, în cererea de apel, Curtea s-a rezumat să menţioneze, cu ignorarea înscrisurilor respective, că pârâţii nu au dovedit că terenurile au fost acordate altor persoane.
Într-adevăr, neraportându-se la documentele sus-menţionate, care vizau terenuri din Valea Cenchi şi terţe persoane, nearătând argumentele pentru care aceste înscrisuri au fost înlăturate, Curtea de Apel nu a respectat exigenţele unei motivări concordante cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În realitate, instanţa de apel nu a verificat în ce măsură terenurile respective sunt disponibile sau nu, limitându-se să arate că expertul a constat că acestea sunt libere. Înscrisurile sus-menţionate, neexistând în dosarul de fond, nu au putut fi avute în vedere de către expert, pentru a putea aprecia în ce măsură terenurile indicate în procesele verbale de punere în posesie a terţelor persoane se suprapun cu cele acordate reclamanţilor în compensare.
Verificarea acestui aspect se impunea cu necesitate deoarece terenurile aparţin patrimoniului Municipiului Caransebeş, nu au aparţinut autorilor reclamanţilor, astfel încât, pentru a le fi atribuite în compensare acestora din urmă trebuie să fie disponibile, şi anume să nu se fi demarat sau finalizat o altă procedură de atribuire către alte persoane în concurs cu care reclamanţii nu justifică un drept prioritar (nefiind imobilele ce s-au aflat în proprietatea autorilor lor şi pentru care s-ar pune problema prevalenţei restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor).
Faţă de argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a stabilit, pe deplin, situaţia de fapt în legătură cu caracterul disponibil al terenurilor acordate în compensare reclamanţilor, astfel încât, în absenţa verificărilor ce se impun şi completării probatoriului sub acest aspect, prezenta instanţă nu poate examina în ce măsură instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, care prevăd compensarea cu alte bunuri, ca formă de reparaţie în echivalent.
Totodată, neprocedând în acest sens, Curtea nu a realizat o reală cercetare a fondului cauzei, ceea ce determină admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se verifica în ce măsură, pentru terenurile acordate în compensare, prin hotărârea primei instanţe, există stabilit un drept în favoarea altor persoane sau este demarată o altă procedură de atribuire în favoarea terţilor; de asemenea, se va verifica dacă, pe aceste terenuri, există construcţii de natură să le excludă de la atribuirea în compensare.
Pentru lămurirea acestor aspecte, este necesară efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond, care să răspundă, în funcţie şi de înscrisurile depuse în apel, la obiecţiunile formulate de pârâţi la pct. 2 din cererea depusă la filele 119-120 dosar fond, precum şi prin cererea de apel.
În concluzie, sub acest unic aspect, recursul declarat de pârâţi este întemeiat şi va fi admis ca atare, în sensul art. 304 pct. 7 şi 5 C. proc. civ.
2. Criticile de nelegalitate prezentate în cadrul acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.
2.1 Contrar susţinerilor recurenţilor, din conţinutul notificării înregistrate la B.E.J. T.V., sub nr. 72 din 11 februarie 2002, în consecinţă în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 21 în forma iniţială), astfel cum a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001 (termen care a expirat la 14 februarie 2002), rezultă, fără echivoc, că autoarea reclamanţilor, C.S., a solicitat întregul imobil preluat de stat, chiar dacă, la un moment dat, în cuprinsul cererii face vorbire despre „casă cu nr. de consemnare 453".
În primul rând, autoarea reclamanţilor a solicitat despăgubiri în echivalent bănesc pentru „imobilul evidenţiat în C.F. 3151 Caransebeş cu nr. topografic 949/1-casă cu nr. de consemnare 453 în intravilan de 691 mp".
Noţiunea de „imobil" presupune atât terenuri, cât şi construcţii, autoarea reclamanţilor referindu-se la „imobil…casă…în intravilan de 691 mp", în consecinţă, la întregul imobil, format din construcţie şi terenul de 691 mp, din intravilan. Aceasta cu atât mai mult cu cât suprafaţa utilă a construcţiei este mai mică decât cea a terenului (506,03 mp conform raportului de expertiză), aşa încât indicarea suprafeţei de 691 mp, aferentă terenului, denotă voinţa notificatoarei de a solicita, pe lângă construcţie, şi terenul preluat de stat.
Pe de altă parte, atât terenul, cât şi construcţia au fost înscrise în aceeaşi carte funciară, sub acelaşi nr. topografic, şi anume cele indicare de solicitantă.
În plus, în motivarea notificării, petenta arată că „imobilul respectiv a fost preluat fără titlu şi fără despăgubiri băneşti în baza decretului (Legilor) 58 şi 59/1974 şi a deciziei nr. 144/1979 dată de Consiliul Popular al Oraşului Caransebeş…".
În continuare, arată că „deoarece pe imobilul respectiv se construieşte catedrala ortodoxă se impun despăgubiri în echivalent bănesc…".
Or, terenul în litigiu a fost preluat în baza celor două legi şi a deciziei indicate, fără despăgubiri băneşti, construcţia fiind expropriată prin Decretul nr. 417 din 20 decembrie 1986, cu plata despăgubirilor în cuantum de 80.000 de lei (relaţii comunicate de Municipiul Caransebeş - fila 50 dosar fond); de asemenea, catedrala nu putea fi edificată decât pe teren.
Din toate aceste elemente, ce vizează modalitatea de redactare a notificării, rezultă, fără dubiu, că intenţia autoarei reclamanţilor, exprimată în cererea scrisă, a vizat obţinerea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru întregul imobil, teren şi construcţie, înscris în C.F. 3151 Caransebeş, nr.top. 949/1, iar nu doar a construcţiei, cum pretind recurenţii.
Faptul că dispoziţia contestată nr. 1050 din 11 septembrie 2002 se referă doar la construcţie nu reprezintă un element determinat în stabilirea obiectului notificării, doar conţinutul acesteia fiind în măsură să exprime voinţa notificatoarei în legătură cu bunul pretins.
Cum aceasta a fost înregistrată în dosarul executorului judecătoresc la data de 11 februarie 2002, termenul de depunere a notificărilor expirând la 14 februarie 2002, rezultă că instanţa, soluţionând şi cererea reclamanţilor cu privire la teren, nu a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind incidente dispoziţiile alin. (5) din acelaşi text de lege, cu privire la decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru cel ce nu a respectat acest termen.
2.2 Contrar susţinerilor recurenţilor, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii şi pentru terenul în litigiu.
Astfel, terenul a intrat în patrimoniul statului, în baza legilor sus-menţionate, prin Decizia nr. 144/1979 a fostului Consiliu Popular al oraşului Caransebeş, ca urmare a decesului proprietarului W.I. şi a faptului că în urma acestuia nu au rămas moştenitori legali, ci doar soţia supravieţuitoare, W.E., instituită legatară universală, conform certificatului de moştenitor nr. 310 din 14 mai 1979.
De asemenea, sub imperiul acestor legi, terenurile nu puteau fi dobândite prin moştenire testamentară, ci doar prin moştenire legală, ceea ce i-a determinat pe recurenţi să conteste calitatea tuturor moştenitorilor succesivi de a fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, care nu se afla, în opinia lor, nici în patrimoniul soţiei supravieţuitoare a proprietarului W.I., W.E., şi nici al autoarei reclamanţilor, C.S.
Într-adevăr, de la momentul preluării terenului către stat, imobilul în materialitatea lui nu s-a putut transmite în patrimoniul E.W., ca moştenitoare testamentară de pe urma soţului său, şi nici în cel al autoarei reclamanţilor, C.S.
Ceea ce s-a transmis, însă, succesiv în patrimoniul acestor persoane, în calitatea lor de legatare universale, cu vocaţie la întregul patrimoniu transmis de la autor, conform art. 888 C. civ., corect aplicat de către instanţe, este dreptul pe care şi fostul proprietar l-ar fi avut în patrimoniul său, dacă ar mai fi fost în viaţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în legătură cu imobilul în litigiu, şi de care beneficiază moştenitorii lui, legali sau testamentari, conform art. 4 alin. (2) din actul normativ menţionat. Acest drept priveşte, generic, posibilitatea obţinerii unor măsuri reparatorii pentru bunul preluat, în ipoteza adoptării, în viitor, a unei legislaţii reparatorii pentru asemenea bunuri (ceea ce s-a şi întâmplat prin adoptarea Legii nr. 10/2001) şi el nu s-a pierdut odată cu preluarea, dimpotrivă subzista, mai întâi, în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv, fiind transmis, ulterior, către succesorii universali, respectiv la soţia supravieţuitoare, W.E., iar de la aceasta către C.S.
Cum, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă era în viaţă dintre persoanele enunţate mai sus, iar art. 4 alin. (2) din Lege recunoaşte dreptul la măsuri reparatorii şi în favoarea moştenitorilor, nu numai a fostului proprietar, şi indiferent de natura succesiunii, legală sau testamentară, în mod corect, aceasta a formulat notificare şi i s-a recunoscut dreptul la primirea reparaţiei prevăzute de legea specială.
Dacă s-ar considera că dreptul de a mai pretinde bunul, în funcţie de legislaţia adoptată, inclusiv în viitor (în raport de momentul preluării), s-ar fi stins odată cu preluarea imobilului în patrimoniul statului, s-ar lipsi de conţinut şi de sens inclusiv Legea nr. 10/2001, adoptată tocmai în scopul de a îndrepta, în condiţiile şi limitele actului normativ, măsurile abuzive de preluare a imobilelor, în perioada regimului politic trecut.
În ceea ce priveşte situaţia concretă a terenului în litigiu, aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, aplicate, de asemenea, în mod corect, de către Curte.
Aceste dispoziţii prevăd incidenţa Legii nr. 10/2001 în favoarea fostului proprietar al terenului preluat în temeiul Legii nr. 58/1974, în cazul în care construcţia înstrăinată (în speţă, dobândită prin moştenire testamentară, de W.E.), a fost demolată, nefiind aplicabile, în acest caz, dispoziţiile Legii nr. 18/1991. În consecinţă, în raport de moştenirea transmisă succesiv către legatarele universale, W.E., respectiv C.S., aceasta din urmă, care a şi formulat notificare, reprezintă persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate pe care a transmis-o, la data decesului, reclamanţilor, în calitate de moştenitori ai notificatoarei, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 36 din 13 februarie 2008 emis de B.N.P. „C.M.".
Susţinerile privind încălcarea art. 32 din Legea nr. 58/1974, privind sancţiunea nulităţii de drept în cazul înstrăinărilor sau împărţelilor făcute cu nerespectarea art. 30 şi art. 31 din aceeaşi lege, prin recunoaşterea calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în persoana reclamanţilor, deşi această calitate are la bază moştenirea testamentară, sunt neîntemeiate.
Din moment ce însăşi legea specială de reparaţie recunoaşte, conform art. 1.4. lit. c) din HG nr. 250/2007, dreptul la măsuri reparatorii pentru bunurile preluate în temeiul Legii nr. 58/1974, în consecinţă, tocmai pentru cele care au trecut la stat deoarece nu puteau fi dobândite de particulari, inclusiv în cazul moştenirii testamentare, nu mai subzistă problema aplicării sancţiunii nulităţii invocate de recurenţi.
De altfel, aceasta este şi consecinţa nu numai a adoptării legii de reparaţie, Legea nr. 10/2001, ci şi a abrogării Legii nr. 58/1974, prin Decretul-lege nr. 1/1989, astfel încât niciuna dintre dispoziţiile din acest act normativ nu mai pot produce efecte în prezent.
În concluzie, printr-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale analizate mai sus, s-a recunoscut, în favoarea notificatoarei, şi, ulterior, a moştenitorilor acesteia, dreptul la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi pentru terenul în litigiu.
2.3 În legătură cu încălcarea art. 1 alin. (1) din Titlul II al OUG nr. 184/2002, în evaluarea actuală a despăgubirilor primite cu ocazia preluării, această susţinere nu poate fi avută în vedere de prezenta instanţă din moment ce pârâţii nu au contestat modalitatea de actualizare a despăgubirilor din perspectiva acestui text de lege, nici prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în primă instanţă şi nici prin cererea de apel, critica fiind invocată omisso medio şi, în consecinţă, imposibil de analizat.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că singurul motiv de recurs întemeiat şi ce conduce la admiterea căii de atac este cel referitor la necesitatea verificării caracterului disponibil al terenurilor atribuite în compensare, sens în care se va completa probatoriul, conform celor indicate în precedent.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1)- (3) şi (5) cu referire la art. 314 şi art. 304 pct. 7 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţi, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în limitele arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Caransebeş, Consiliul local Caransebeş – Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Primarul municipiului Caransebeş împotriva deciziei civile nr. 72/A din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1533/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1396/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
