ICCJ. Decizia nr. 1535/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1535/2011
Dosar nr. 4379/117/2009
Şedinţa publică din 21 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 798 din 9 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 4379/117/2009 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă s-a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de P.I, antecesorul în drepturi al reclamantei, decedat la data de 19 iulie 1951.
S-a constatat calitatea reclamantei de persoană beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 120.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a constatat că una dintre condamnările suferite de către antecesorul reclamantei, respectiv cea aplicată în temeiul Legii nr. 190/1947 pentru portul şi vânzarea armelor de foc, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea 221/2009, iar efectele sale sunt înlăturate de drept, după cum rezultă din prev. art. 2 din acelaşi act normativ.
Cealaltă infracţiune pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei, respectiv afiliaţiune şi complicitate la asociaţiune contra liniştei publice prev. de art. 316, art. 319 şi art. 315 C. pen., nu se află între cele enumerate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, însă, fiind săvârşită în aceleaşi împrejurări şi în legătură cu fapta pentru care s-a aplicat condamnarea în baza Legii nr. 190/1947, apreciază că şi aceasta constituie o condamnare cu caracter politic.
Prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2), (3) şi (4) şi art. 4 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat temeinicia cererii formulată de reclamantă în primul petit al acţiunii sale, constatând caracterul politic al condamnărilor suferite de P.I, antecesorul în drepturi al reclamantei, decedat la data de 19 iulie 1951, prin sentinţa penală nr. 1547/1949, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, secţia I, în dosarul nr. 769/1949 la 3 ani închisoare corecţională şi 10.000 lei amendă corecţională pentru afiliaţiune şi complicitate la asociaţiune contra liniştii publice, în baza art. 316, art. 319 coroborat cu art. 315 C. pen. vechi şi 3 ani închisoare corecţională şi 5000 lei amendă corecţională pentru delictul de deţinere ilegală de arme, în baza art. 33, art. 35 din Legea nr. 190/1947.
In temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a constatat că reclamanta, fiică a condamnatului P.I, este persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009.
In ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său, tribunalul a apreciat că cererea este parţial întemeiată.
Tribunalul a apreciat că suma de 120.000 lei constituie o reparaţie rezonabilă pentru prejudiciul suferit de reclamantă, şi în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea 221/2009 a obligat pârâtul la plata acestei sume în favoarea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanta P.M.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate cu consecinţa respingerii acţiunii.
În motivarea apelului arată că, având în vedere că potrivit art. 4 (5) din Legea nr. 221/2009, judecarea cererilor având ca obiect pretenţii întemeiate pe prevederile acestei legi se face cu participarea obligatorie a procurorului, solicită instanţei de apel să verifice care este motivul pentru care în cuprinsul hotărârii atacate nu se face vorbire despre participarea procurorului, iar în situaţia în care se va constata că cererea reclamantei s-a soluţionat cu încălcarea prevederilor legale, să se constate nulitatea sentinţei.
Mai arată că, la acordarea către reclamantă a sumei de 120.000 lei, instanţa de fond nu a arătat în niciun fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul. Apreciază că raţionamentul instanţei în ceea ce priveşte faptul că lipsirea de libertate a antecesorului reclamantei timp de 3 ani, cu consecinţa afectării standardului de viaţă, nu are la bază suport probator temeinic şi nu este în acord cu practica judiciară.
Reclamanta P.M. a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei în partea privitoare la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate pentru prejudiciul moral suferit, cât şi în partea privitoare la cheltuielile de judecată.
În motivarea apelului, se arată că apelul se referă la diferenţa dintre suma acordată de instanţă de 120.000 lei şi suma solicitată de 150.000 lei, considerând că, din probele administrate rezultă aspecte deosebit de tragice care ar fi putut duce la obligarea pârâtului la o sumă mult mai mare cu titlul de despăgubiri, decât cea pe care a solicitat reclamanta.
Instanţa de fond nu şi-a motivat opinia de reducere a sumei solicitate arătând doar că suma de 120.000 lei constituie o reparaţie rezonabilă pentru prejudiciul suferit de reclamantă fără a detalia modul şi aspectele care au condus la această opinie.
Cu privire la cheltuielile de judecată arată că a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, însă instanţa nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
Analizând apelurile formulate, prin prisma motivelor invocate, Curtea a reţinut următoarele considerente: motivul de apel privind neparticiparea procurorului nu denotă decât lipsa interesului pentru un minim studiu al dosarului, dat fiind că, în încheierea în care s-au consemnat dezbaterile pe fond ale cauzei din data de 25 noiembrie 2009 (fila 202 dosar fond) s-a consemnat prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror M.P.D. şi concluziile acestuia.
În concret, instanţa a avut în vedere corect durata lipsirii de libertate, decesul antecesorului reclamantei în penitenciar şi afectarea pe o perioadă lungă de timp a condiţiilor de viaţă ale reclamantei.
La pronunţarea hotărârii atacate, instanţa de fond s-a întemeiat pe prezumţii cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 1203 C. civ., dat fiind că soluţia s-a bazat pe probele administrate în cauză, pe concluziile ce au rezultat din acestea, fiind completate şi cu prezumţii.
In concret, având în vedere durata lipsirii de libertate, decesul antecesorului reclamantei în penitenciar, care este un fapt iremediabil, şi cu consecinţe ce afectează în cel mai înalt grad o persoană, cât şi schimbarea negativă pe o perioadă lungă de timp a condiţiilor de viaţă ale reclamantei, unele chiar iremediabile, Curtea a apreciat că suma solicitată de 150.000 lei acoperă prejudiciul moral rezultat din anii de detenţie ai tatălui reclamantei, decesul acestuia în aceste condiţii şi lipsirea iremediabilă a reclamantei de prezenţa acestuia, care a dus la o modificare considerabilă a parcursului vieţii acesteia.
Cu privire la motivul de apel ce priveşte cheltuielile de judecată, apelanta arată că a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, însă instanţa nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
Curtea a reţinut că acest motiv de apel nu poate fi primit, dat fiind că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată prin acţiunea formulată şi la cuvântul pe fond, dar nu a depus nici un act doveditor al efectuării acestor cheltuieli de către reclamantă, iar instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra acestora în sensul respingerii ca nedovedite.
În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât şi al art. 282 şi urm. C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât şi al art. 282 şi urm. C. proc. civ., Curtea a admis în parte apelul declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinţei civile nr. 798 din 09 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. nr. 4379/117/2009, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în întregime acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea antecesorului P.I.
Restul dispoziţiilor sentinţei atacate au fost menţinute ca fiind legale şi temeinice.
Apelul reclamantei în ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată la fond a fost respins deoarece nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.
În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. a obligat pe intimatul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, aflat în culpă procesuală faţă de respingerea apelului său şi admiterea apelului reclamantei, să achite apelantei P.M. suma de 1071 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care a susţinut, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate.
Fără a nega suferinţele antecesorului reclamantei, a familiei şi evident a reclamantei, instanţele de fond şi apel, au acordat reclamantei o sumă exagerată, prin raportare la probele administrate la dosar, la posibilităţile de plată ale Statului Român, dar şi la probele administrate în dovedirea susţinerilor.
Textul art. 1203 C. civ. a fost ignorat, întrucât în realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu situaţia reclamantei s-au reţinut împrejurări care nu se afla într-o legătură de cauzalitate cu faptă ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.
Pe acest ultim aspect, instanţa cu prea multă uşurinţă şi probe care cântăresc puţin a arătat în ce constă relaţia de cauzalitate între standardul de viaţă al reclamantei şi detenţia tatălui sau.
Rezultă că aceste argumente, care au justificat soluţia instanţei de fond şi apel cu referire la prezumţii, nesocotesc de fapt accepţiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă.
Analizând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În speţă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Astfel, s-a reţinut în mod corect că reclamanta este o persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/1999, una din condamnările suferite de către antecesorul reclamantei, respectiv cea aplicată în temeiul Legii nr. 190/1947 pentru portul şi vânzarea armelor de foc reprezintă de drept una din condamnările cu caracter politic reglementat de art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 221/2009.
Susţinerile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice privind eronata apreciere de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1203 C. civ. nu se justifică, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prezumţia trasă în legătură cu determinarea condiţiilor de viaţă ale reclamantei dedusă din lipsirea de libertate a tatălui său este corectă, lipsa tatălui reclamantei pe perioada detenţiei şi apoi decesul acestuia afectând nivelul de trai al reclamantei care, prin decesul timpuriu al tatălui, a avut parte de o copilărie umilitoare, de tracasare, de nesiguranţă şi teama zilei de mâine.
Soluţia Curţii de Apel nu a nesocotit nici dispoziţiile art. 1203 C. civ. şi nici accepţiunea pe care legea o acordă prezumţiilor ca mijloace de probă pe care Codul civil le defineşte ca fiind consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, reţinând în mod corespunzător existenţa relaţiei de cauzalitate dintre detenţia tatălui reclamantei şi prejudiciul suferit de aceasta.
În ceea ce priveşte critica recurentului pârât ce vizează despăgubirile ce au fost acordate pentru prejudiciul moral suferit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi implicit nici a cuantumului reparaţiei, cu atât mai mult cu cât libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar, în mod just, Curtea de Apel a apreciat că suma de 150.000 lei acoperă prejudiciul moral suferit de reclamantă, avându-se în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic de către reclamantă, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care acestea a perceput consecinţele vătămării.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacţie o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop e acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie - pe căi indirecte oarecum - pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, soluţia de acordare a despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării şi privării de libertate a autorului reclamantei este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materia CEDO care recunoaşte şi dreptul la despăgubirile băneşti echitabile.
Astfel, legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Relativ la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în privinţa situaţiei reclamantei din prezenta cauză, aceasta nu produce nici un efect în privinţa situaţiei reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei.
În ceea ce priveşte efectele deciziei Curţii Constituţionale, pronunţate în control a posteriori de constituţionalitate, art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Potrivit aceloraşi reglementări, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Din economia textelor legale evocate rezultă că efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziţii legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziţiei legale declarate neconstituţionale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).
Art. 147 alin. (1) din Constituţie impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziţia neconstituţională cu prevederile Constituţiei, sub sancţiunea încetării efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului pozitiv.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice.
Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
Faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reţine că prezumţia de constituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată. Aceasta înseamnă că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluţionării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne, această creanţă nu putea fi apreciată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol".
Nu este vorba aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive.
Sub acest aspect, al dreptului de creanţă ca bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, în doctrină s-a arătat că „atât timp cât acţiunile unor reclamanţi s-au aflat pendinte pe rolul jurisdicţiilor interne,acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanţă, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanţe.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELELEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei nr. 108/ A din 16 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1543/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1533/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
