ICCJ. Decizia nr. 1428/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1428/2011
Dosar nr. 9751/118/2008
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1276 din 4 decembrie 2009, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii D.N. şi V.G. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa.
A obligat pe pârât să restituie în natură reclamanţilor cota de ½ din terenul în suprafaţă de 316,05 mp, situat în Constanţa.
A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Constanţa să înainteze propunerea de acordare de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru cota de ½ din construcţia cu suprafaţa construită de 216,05 mp, situată în Constanţa, imposibil de restituit în natură.
S-a respins cererea reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii pentru cota de ¼ din imobil, ca nefondată.
A fost obligat pârâtul la plata, către fiecare reclamant, a sumei de 250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2220/1937 şi transcris sub nr. 4245/1937, numiţii S.I. şi D. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 325 mp, situat în Constanţa.
În temeiul Decretului nr. 32/1986 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii şi scoaterea din funcţiune şi demolarea unor fonduri fixe, imobilul, compus, la acel moment, din teren şi construcţie, a trecut în proprietatea statului. Ca titulari ai dreptului de proprietate, la data exproprierii, în cuprinsul actului administrativ de preluare, au fost trecuţi D.I., C.D., C.F., V.G., S.I. şi S.I.M.
Din examinarea certificatului de moştenitor nr. 49 din 31 martie 1977 rezultă că moştenitorii defunctului S.I.N., decedat la data de 16 octombrie 1976, au fost soţia supravieţuitoare, S.D., cu o cotă de ½ din masa succesorală, precum şi fraţii S.I. şi S.I.M., fiecare cu câte ¼. La rândul său, S.D., decedată la data de 01 septembrie 1984, a fost moştenită de fratele D.I., într-o cotă de ¼ din masa succesorală, sora C.D., cu aceeaşi cotă, şi nepoatele C.F. şi V.G., fiecare cu câte o cotă de ¼ din masa succesorală.
Prin urmare, la momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului, prin actul de preluare au fost, în mod corect, identificate persoanele titulare ale dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din chiar certificatele de moştenitor aflate şi la dosarul cauzei. Ulterior, la data de 25 octombrie 1995, a intervenit decesul lui D.I., al cărui unic moştenitor este reclamantul D.N. , iar la data de 26 februarie 2001 a decedat şi numita C.D., fără descendenţi.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 345 din 31 mai 2001, la B.E.J. D.V., D.I., C.D., C.F. şi V.G. au solicitat actualului deţinător al imobilului - Municipiul Constanţa, acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul Legii 10/2001, pentru cota de ¾ din imobilul situat în Constanţa, această notificare nefiind soluţionată până la data sesizării instanţei cu cererea de faţă.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 742 din 09 august 2001, la BEJ M.A., reclamantul D.N., a solicitat, la rândul său, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 316,05 mp, liber de construcţii, notificare rămasă, de asemenea, nesoluţionată.
Art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În condiţiile în care unitatea deţinătoare nu a răspuns înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, instanţa de judecată va proceda la soluţionarea, pe fond, a cererii reclamanţilor, potrivit deciziei în interesul legii nr. 20/2001.
Astfel, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001, sunt îndreptăţite, conform acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură, sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora.
Reclamanţii şi-au dovedit calitatea de proprietari ai imobilului prin actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosar, în această calitate figurând şi în Decizia de preluare a imobilului, de către stat.
În ce priveşte, însă, cota din dreptul de proprietate pe care cei doi reclamanţi, D.N. şi V.G., o pretind urmează a se reţine că aceştia nu au făcut dovada decesului numitei C.F., la rândul său, titulara cotei de ¾, ci, chiar la termenul din 20 noiembrie 2009, au recunoscut în instanţă că aceasta este în viaţă. În consecinţă, reclamanţilor nu le poate profita cota de ¾ de care titularul nu a dispus în niciun mod, iar împrejurarea că acesta din urmă, deşi a formulat notificare, nu a solicitat, ulterior, în instanţă, analiza pe fond a cererii de acordare a măsurilor reparatorii nu îndreptăţeşte pe reclamanţi să prezume o eventuală renunţare la drept.
În plus, o soluţionare a cauzei în considerarea cotei de ¾ din imobil, cuvenită celor doi reclamanţi, ar putea face, ulterior, imposibilă desocotirea cu celălalt moştenitor potrivit regulilor de drept comun în materie de succesiune, astfel cum au pretins reclamanţii, câtă vreme hotărârea judecătorească ce va constitui temeiul dobândirii bunului nu este pronunţată şi în contradictoriu cu numita C.F.
Pentru toate aceste considerente, instanţa a apreciat că reclamanţii, ca titulari ai cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului, nu pot pretinde măsuri reparatorii decât pentru această cotă de drept, urmând ca, la rândul lor, ceilalţi eventuali coproprietari să dispună asupra cotelor-părţi cuvenite prin propria manifestare de voinţă.
În ceea ce priveşte „titlul" statului asupra imobilului în litigiu, a fost invocat Decretul nr. 32/1986, prin care, în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe, au fost expropriate, trecute în proprietatea statului şi date în administrarea directă a Comitetului executiv al Consiliului popular judeţean Constanţa, imobilele situate în ansamblul de locuinţe.
Împrejurarea că decretul de expropriere a constituit titlu valabil pentru stat, realizându-se şi plata despăgubirilor, nu scoate imobilul din sfera de reglementare a Legii 10/2001, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h), sunt considerate ca trecute abuziv în proprietatea statului şi „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998". În acest sens, art. 11 din Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor expropriate, având în vedere diferitele situaţii apărute în urma exproprierii.
Din constatările expertului tehnic numit în cauză, consemnate în raportul de expertiză întocmit şi la care nu s-au formulat obiecţiuni, rezultă, însă, că terenul în litigiu, identificat ca având o suprafaţă de 316,05 mp şi învecinat la nord şi est cu alte terenuri virane, este lipsit de construcţii edilitare, fiind teren liber.
Tot astfel, din adresa nr. 1813190 din 08 ianuarie 2009 a Primăriei municipiului Constanţa, Direcţia Patrimoniu Imobiliar, rezultă că terenul aferent fostului imobil este identificat ca aparţinând bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al municipiului Constanţa.
În cauză, astfel cum s-a demonstrat cu materialul probator administrat, scopul exproprierii nu s-a realizat în privinţa imobilului reclamanţilor, astfel că, pentru cota-parte de ½ din terenul în suprafaţă de 316,05 mp, s-a dispus restituirea în natură.
Susţinerile pârâţilor referitoare la suprafaţa de doar 100 mp pentru care reclamanţii ar putea pretinde măsuri reparatorii, potrivit menţiunilor din decretul de expropriere, nu au fost reţinute, de instanţă, ca întemeiate.
Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul autorilor reclamanţilor, terenul este identificat ca având o suprafaţă de 325 mp, fiind înregistrat ca atare şi în registrul fiscal al municipiului, potrivit istoricului de rol fiscal depus la dosar. Până la momentul exproprierii, în evidenţele autorităţii locale nu au intervenit modificări referitoare la compunerea imobilului.
Pe de altă parte, menţiunile din cuprinsul decretului de expropriere referitoare la un teren în suprafaţă de 100 mp şi construcţie de 216,05 mp sunt în evidentă contradicţie, fiind practic imposibil ca o construcţie formată doar din parter să aibă o întindere mai mare decât terenul pe care este situată.
Prin urmare, referirea la suprafaţa de teren de doar 100 mp nu poate fi interpretată decât prin raportare la terenul liber de construcţii la care urmează a fi adăugată suprafaţa construită de 216,05 mp, rezultând un total de 316,05 mp, exact suprafaţa care a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
În ce priveşte cota de ½ din construcţia demolată, a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Constanţa să înainteze propunerea de acordare de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru cota de ½ din construcţia cu suprafaţa construită de 216,05 mp, situată în Constanţa, imposibil de restituit în natură.
Ca urmare a constatării calităţii reclamanţilor de titulari ai cotei de doar ½ din imobil, cererea a fost respinsă în ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii şi pentru cota de ¼ din imobilul preluat de stat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâţii.
Reclamanţii au criticat hotărârea deoarece instanţa a apreciat greşit asupra cotei cuvenite acestora, care este de ¾ din imobil, iar nu doar de ½, deoarece chiar dacă, în notificarea nr. 345/2001, se face vorbire şi despre C.F., în realitate, aceasta nu a semnat notificarea, singura semnatară fiind reclamanta V.G. Prin urmare, de cota acesteia profită reclamanţii, conform art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, fiind, astfel, îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru întreaga cotă de ¾ din imobil, ce a aparţinut lui S.D.
Apelanţii pârâţi au susţinut că sentinţa este nelegală deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra obligaţiei persoanelor îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ sus-menţionat de a restitui suma primită cu titlu de despăgubire la data preluării imobilului, de către stat, corespunzător cotei de ½, recunoscută prin sentinţă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 77/C din 21 aprilie 2010, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor D.N. şi V.G. şi a admis apelul pârâţilor Municipiul Constanţa, prin primar, şi Primarul municipiului Constanţa.
A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe reclamanţi să restituie cota de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data exproprierii, sumă ce se va actualiza cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost obligaţi apelanţii reclamanţi la 357 lei cheltuieli de judecată către apelanţii pârâţi.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele argumente:
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, acesta este nefondat, instanţa de apel menţinând situaţia de fapt stabilită de Tribunal asupra cotelor din imobil cuvenite reclamanţilor, faţă de probele administrate.
A reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci cele ale art. 4 alin. (1), deoarece, la data preluării imobilului, exista o stare de coproprietate între moştenitorii titularilor decedaţi anterior exproprierii, fiecare reclamant deţinând câte o cotă de ¼ din imobil, iar o altă cotă de ¼ aparţinând coproprietarei C.F.
În acelaşi sens au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 4.1 din HG nr. 250/2007.
Prin urmare, cotele de proprietate ce aparţin coproprietarilor care nu au formulat notificare (în speţă, C.F.) rămân în proprietatea statului, beneficiarii Legii nr. 10/2001 având posibilitatea să solicite, ulterior recunoaşterii drepturilor lor pe cote ideale, ieşirea din indiviziune cu statul.
Referitor la apelul declarat de pârâţi, acesta este fondat.
Conform dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea 10/2001, în cazul în care construcţiile expropriate au fost demolate, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură, iar pentru construcţiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Dacă persoana îndreptăţită a primit despăgubiri restituirea în natură este condiţionată de rambursarea acestei sume, astfel cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizate stabilit conform legislaţiei în vigoare la data soluţionării notificării.
Alineatul (7) prevede că, în situaţia reglementată de art. 11 alin. (2) din Legea 10/2001, valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţiile demolate, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat - teren şi construcţii - care nu se poate restitui în natură, stabilită conform alin. (5) şi (6).
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că, la momentul exproprierii, toţi coproprietarii imobilului situat în Constanţa, au beneficiat de despăgubiri în valoare de 20.872 lei pentru teren în suprafaţă de 100 mp şi construcţii în suprafaţă de 216,05 mp (filele 10, 42-47 dosar fond).
Situaţia este confirmată de reclamantul D.N.
În notificarea nr. 742/2001, acesta a menţionat, în mod expres, că, deşi terenul expropriat a fost în suprafaţă de 316,05 mp, proprietarii au fost despăgubiţi la momentul preluării bunului, numai pentru o suprafaţă de 100 mp, conform documentaţiei de expropriere (tabel cu persoanele expropriate-filele 42-44 şi proces-verbal nr. 43/1986 de evaluare a imobilelor expropriate-filele 45-47, poziţia 32).
De altfel, s-a reţinut că, deşi apelanţii reclamanţi, prin apărător, au susţinut, în apel, că nu au încasat despăgubirile menţionate în documentaţia de expropriere, aceştia nu au înţeles să dea o declaraţie pe proprie răspundere în sensul că, pentru imobilul respectiv, nu s-au încasat despăgubiri şi, totodată, că îşi asumă obligaţia rambursării acestora, în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată şi se dovedeşte că, totuşi, s-au acordat despăgubiri, conform art. 11. 2 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor de aplicare a Legii 10/2001.
Prin urmare, în condiţiile în care, pentru imobilul expropriat, reclamanţii şi, respectiv, autorii lor au beneficiat de despăgubiri în valoare totală de 20.872 lei, cu ocazia stabilirii măsurilor reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în sensul deducerii a acestor despăgubiri, corespunzătoare cotei de ½ (câte o cotă de ¼ pentru fiecare reclamant), reactualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II al OUG nr. 184/2002, din valoarea totală a despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii pentru cota de ½ din construcţiile demolate şi care nu mai pot fi restituite în natură.
În concluzie, s-a reţinut că reclamanţii sunt obligaţi să restituie corespunzător cotei lor de ½ din imobil, recunoscută în procedura Legii nr. 10/2001, o cotă de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri încasate cu ocazia exproprierii (câte ¼ fiecare), sumă ce va fi actualizată cu coeficientul de actualizare, în cadrul procedurii desfăşurate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii D.N. şi V.G. au declarat recurs, arătând următoarele:
1. Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ.).
În finalul apelului formulat de către pârâţii-intimaţi s-a solicitat obligarea la restituirea cotei de ½ din suma de 166,85 lei primită cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea actualizata a despăgubirilor în cuantum de 225 lei, respectiv suma de 83,42 lei.
Instanţa de apel a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că i-a obligat pe reclamanţi la restituirea cotei de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data exproprierii, sumă ce se va actualiza cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002.
2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.).
a) Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, faptul că, la momentul exproprierii, coproprietarii imobilului situat în Constanţa, au beneficiat de despăgubiri în valoare de 20.872 lei pentru teren în suprafaţă de 100 mp şi construcţii în suprafaţă de 216,05 mp.
Pentru a reţine acest lucru, instanţa de apel a avut în vedere două dintre înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv tabelul cu persoanele expropriate – filele 42-44 şi procesul verbal de evaluare a imobilelor expropriate - filele 45-47, poziţia 32.
Niciunul dintre cele doua înscrisuri nu face dovada indubitabilă a plaţii efective a despăgubirilor acordate autorilor recurenţilor, la momentul exproprierii.
b) De altfel, intimaţii-pârâţii nu au depus, la dosar, niciun fel de înscris care să ateste plata acelor despăgubiri, cum ar fi o chitanţă CEC pe numele persoanelor expropriate.
Tabelul nu dovedeşte decât modalitatea de preluare a imobilului, iar procesul-verbal de evaluare nr. 43 nu arată decât modalitatea de calcul al despăgubirilor, neexistând nicio menţiune cu privire la achitarea lor efectivă.
Trebuie observat că, în cuprinsul procesului verbal, se menţionează că „imobilul se evaluează la suma de 20.872 lei", dar nu că aceasta ar fi suma cuvenită celor expropriaţi.
c) Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că D.N., prin notificarea formulată odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, a confirmat primirea despăgubirilor, prin menţiunea că „în anul 1986...imobilul a fost demolat, fiind despăgubiţi doar pentru 100 mp".
D.N. este doar moştenitorul lui D.I., una dintre persoanele expropriate, motiv pentru care nu ar putea să aibă cunoştinţă exactă despre pretinsa plată a despăgubirilor.
În al doilea rând, nici măcar în aşa-zisa recunoaştere a plaţii despăgubirilor din cuprinsul notificării nu se menţionează ca s-ar fi primit despăgubiri pentru construcţii, ci numai pentru suprafaţa de 100 mp teren, adică suma de 225 lei, aşa după cum rezultă din procesul verbal de evaluare şi la plata căreia s-a solicitat a fi obligaţi reclamanţii prin apelul declarat de pârâţi.
În al treilea rând, în notificarea nr. 345/2001 formulată de V.G. nu se face niciun fel de referire la plata unor despăgubiri, deşi aceasta, în calitate de persoană direct expropriată, ar fi trebuit sa aibă cunoştinţă de plata acestora, şi nu un moştenitor al unui alt expropriat.
Potrivit pct. 11.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 „în cazul în care persoana îndreptăţită susţine ca nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat şi nici unitatea deţinătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptăţite prezentarea unei declaraţii autentificate prin care aceasta declară pe propria răspundere că, pentru imobilul respectiv, nu a încasat despăgubiri...".
În acest sens, recurenţii arată că vor depune declaraţii notariale cu menţiunile prevăzute de lege.
3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).
Curtea a dispus obligarea reclamanţilor la plata unei cote de ½ din suma de 20.872 lei actualizată, sumă primită cu titlu de despăgubiri pentru teren şi construcţie.
Chiar dacă s-ar accepta ideea că ar fi fost primite despăgubiri pentru imobilul în litigiu, instanţa de apel ar fi putut să îi oblige doar la plata cotei de ½ din suma de 225 lei actualizată, deoarece aceasta ar fi fost suma primită cu titlu de despăgubiri pentru teren, aşa după cum rezultă din procesul verbal de evaluare.
Actualizată suma de 225 lei înseamnă 166,85 lei, astfel cum aceasta a fost determinată prin motivele de apel depuse de pârâţi. Valoarea respectivă nu a fost contestată de reclamanţi sub aspectul modalităţii de actualizare a sumei menţionate.
Problema despăgubirilor în cuantum de 20.647 lei presupus a fi încasate pentru construcţie nu făcea obiectul judecăţii instanţei de apel, ci urma să fie stabilită ulterior, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în procedura administrativă, de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aceasta este şi opinia pârâţilor-intimaţi exprimată, în mod categoric, în cuprinsul motivelor de apel.
Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să distingă între situaţia terenului care a fost restituit în natură şi pentru care ar fi trebuit să fie obligaţi la plata de despăgubiri, conform art. 11 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea terenului face obiectul prezentei cauze, deci, implicit se impune analiza rambursării despăgubirilor, şi situaţia construcţiilor care nu se pot restitui în natură şi pentru care trebuie acordate despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Singura atribuţie a instanţelor judecătoreşti este aceea de a dispune obligarea pârâţilor-intimaţi la înaintarea propunerii de acordare de despăgubiri către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dacă s-ar accepta ideea că instanţa de apel este abilitată de lege să stabilească suma de restituit, de către foştii proprietari deposedaţi şi care au încasat despăgubiri ca urmare a exproprierii, atunci ar fi trebuit ca aceeaşi instanţă sa stabilească în mod cert şi suma ce li se cuvine reclamanţilor pentru construcţiile demolate. Nici măcar nu a fost încuviinţată, ca obiectiv de expertiză, evaluarea construcţiilor demolate, tocmai cu motivarea că excede obiectului cauzei.
Se creează o situaţie inechitabilă în sensul că punerea în executare a deciziei instanţei de apel privind restituirea terenului ce se cuvine în natură reclamanţilor este condiţionată de restituirea de către aceste părţi a unor despăgubiri datorate atât pentru construcţie, cât şi pentru teren.
Procedura de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate este prevăzută de Legea nr. 247/2005, act normativ care reglementează şi modalitatea de restituire a eventualelor sume acordate cu titlu de despăgubire la momentul exproprierii.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care statul şi persoanele îndreptăţite au obligaţii reciproce de plată şi, respectiv, restituire, a unor despăgubiri rezultate din aplicarea unor acte normative prin care s-au acordat despăgubiri şi, respectiv, a Legii nr. 10/2001, la cererea persoanei îndreptăţite, prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se va dispune compensarea acestora".
Alin. (4) al aceluiaşi text de lege prevede că „suma reprezentând despăgubirea încasată va fi actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare", dar atât suma iniţială, cât şi cea actualizată se stabilesc de către Comisia Centrală şi nu de unitatea deţinătoare, în procedura administrativă, sau de către instanţă, când aceasta se substituie, practic, unităţii deţinătoare şi constată calitatea de persoană îndreptăţită şi obligarea la înaintarea propunerii de acordare de despăgubiri către Comisie.
Alin. (5) menţionează că „titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pana la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor, după deducerea sumei reprezentând despăgubirea încasată, actualizată potrivit alin. (4)".
Toate textele de lege invocate atestă faptul că stabilirea sumei prezumtiv de restituit se efectuează de Comisia Centrală, nu de către instanţa de judecată, cea din urmă încălcându-şi, în mod flagrant, atribuţiile în acest caz.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi respingerea apelului declarat de pârâţi.
Intimaţii pârâţi Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Primarul municipiului Constanţa au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 9 şi 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate reţine că instanţa, prin Decizia pronunţată, ar fi acordat mai mult decât s-a cerut prin apelul declarat de pârâţi („plus petita", ca primă ipoteză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Astfel, în cererea de apel, pârâţii au arătat că suma totală primită cu ocazia preluării imobilului a fost de 20.872 lei, distingând, într-adevăr, între suma încasată pentru teren, respectiv 225 lei, şi cea încasată pentru construcţie, şi anume 20.647 lei.
De asemenea, au mai arătat că aspectul restituirii despăgubirilor încasate pentru construcţie poate fi tranşat în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aceasta nu înseamnă, însă, că obiectul pretenţiilor formulate de pârâţi, prin cererea de apel, s-a rezumat la restituirea despăgubirilor acordate doar pentru teren, iar nu şi pentru construcţie, intenţia clar exprimată de apelanţii pârâţi vizând restituirea despăgubirilor pentru întregul bun preluat.
Ca urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi încălcat aceste limite, acordând mai mult decât s-a cerut.
De asemenea, aprecierea referitoare la rezolvarea chestiunii restituirii despăgubirilor pentru construcţia preluată, de către o altă instituţie decât instanţa de judecată, nu este relevantă în sensul invocat de recurenţi deoarece reprezintă o simplă afirmaţie juridică, care vizează şi posibilitatea unei alte entităţi de a analiza cuantumul despăgubirilor ce trebuie restituite pentru construcţia preluată, fără să implice, însă, intenţia exprimată a apelanţilor pârâţi de a limita cenzura instanţei doar la restituirea despăgubirilor pentru teren.
Prin urmare, nu sunt întrunite cerinţele ipotezei de plus petita, prevăzute de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
2. Criticile prezentate în cadrul acestui motiv de recurs se referă doar la greşita reţinere, de către instanţa de apel, a încasării despăgubirilor în cuantum de 20.872 lei, cu ocazia preluării imobilului, în raport de probele administrate în cauză şi nu pot fi examinate de Înalta Curte, faţă de actuala structură a recursului.
Astfel, motivul de casare care permitea evaluarea, în cadrul recursului, a situaţiei de fapt raportat la interpretarea probelor administrate în cauză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Prin urmare, critica referitoare la aspectul încasării sau nu a despăgubirilor respective nu mai poate forma obiect de recurs şi nici de analiză în această fază procesuală.
Pe de altă parte, este real că dispoziţiile art. 11.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, prevăd posibilitatea, pentru persoana îndreptăţită, de a da o declaraţie notarială prin care să menţioneze că nu a încasat despăgubiri pentru imobilul preluat şi că le va restitui în ipoteza în care se va descoperi contrariul, dar acest text de lege, deşi invocat de recurenţi, nu a fost urmat de către aceştia.
Reclamanţii nu au depus asemenea declaraţii în niciuna dintre fazele procesuale anterioare şi nici în recurs, deşi au solicitat proba cu înscrisuri în cadrul prezentei căi de atac, astfel încât nu se poate pune problema aplicării dispoziţiei legale enunţate în favoarea lor, cu consecinţe în ceea ce priveşte schimbarea soluţiei instanţei de apel pe motiv de nelegalitate (greşita înlăturare a art. 11.2 din Norme).
În consecinţă, cea mai mare parte dintre criticile subsumate motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se încadrează în textul invocat, iar art. 11.2 din HG nr. 250/2007 nu este incident în cauză, din moment ce recurenţii nu au înţeles să uzeze de dispoziţiile sale.
3. Nici depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în condiţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu poate fi reţinută în cauză.
Conform plenitudinii de competenţă, instanţa are obligaţia de a supune controlului judecătoresc toate aspectele cu care a fost învestită, în consecinţă, şi pe cel referitor la obligaţia reclamanţilor de a restitui despăgubirile încasate cu ocazia preluării imobilului, potrivit cotei lor din dreptul la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.
Contrar susţinerilor recurenţilor, Curtea de Apel nu şi-a depăşit atribuţiile care-i incumbă şi nu a trecut în sfera atribuţiilor unei alte puteri, legislativă sau executivă.
Astfel după cum s-a arătat deja, în urma admiterii apelului declarat de pârâţi, instanţa a schimbat, în parte, hotărârea atacată şi a dispus obligarea reclamanţilor să restituie cota de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data exproprierii, actualizate conform legii.
Procedând în acest fel, Curtea nu a făcut decât să aplice întocmai dispoziţiile art. 11 alin. (7) cu referire la alin. (2) din Legea nr. 10/2001, interpretarea şi aplicarea unei dispoziţii legale întrând în sfera activităţii de judecată.
Conform acestui text, printre altele, în situaţia prevăzută la art. 11 alin. (2), incidentă în speţă (teren şi construcţii expropriate, demolate total, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nefiind executate), măsurile reparatorii prin echivalent (cuvenite pentru construcţiile demolate, terenul fiind restituit în natură) se stabilesc prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat-teren şi construcţii - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) şi (6) din acelaşi articol.
Nu se poate reţine că, construcţiile preluate de stat şi, ulterior, demolate nu au format obiect al litigiului deoarece înşişi reclamanţii au solicitat, conform petitului acţiunii, acordarea măsurilor reparatorii pentru acestea.
Soluţionarea favorabilă a acestei solicitări, în sensul propunerii de despăgubiri pentru construcţiile demolate, astfel cum s-a dispus prin hotărârea primei instanţe şi s-a menţinut prin Decizia Curţii de Apel, implică şi obligaţia aferentă, de restituire a despăgubirilor încasate cu ocazia preluării, pentru întregul bun preluat, construcţii şi teren, de către cei care beneficiază de reparaţia prevăzută de legea specială, în speţă, de către reclamanţi.
Scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru bunul expropriat, teren cu construcţii, în prezent, demolate, presupune mai întâi existenţa obligaţiei de a restitui sumele încasate la data preluării, pe care legea o prevede în sensul enunţat mai sus [art. 11 alin. (7)] şi la a cărei aplicare a procedat în mod corect instanţa de apel.
Nu se poate reţine că, dispunând în acest mod, Curtea a intrat în sfera de atribuţii a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, reglementate de art. 22 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a cărui încălcare a fost invocată de recurenţi, deoarece instanţa nu a dispus compensarea obligaţiilor de plată reciproce între reclamanţi şi stat şi nici măcar nu a stabilit vreun cuantum al acestor despăgubiri. Menţionând, generic, obligaţia de restituire a despăgubirilor, atât a celor încasate pentru teren, cât şi a celor primite pentru construcţiile demolate, Curtea nu a făcut decât să aplice un text de lege în limitele lui [art. 11 alin. (7)], al cărui conţinut a fost redat mai sus.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „În cazul în care statul şi persoanele îndreptăţite au obligaţii reciproce de plată şi, respectiv, restituire, a unor despăgubiri rezultate din aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, ori a altor acte normative anterioare prin care s-au acordat despăgubiri şi, respectiv, a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, la cererea persoanei îndreptăţite, prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se va dispune compensarea acestora.
Cum s-a arătat deja, măsura dispusă de instanţă ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâţi nu echivalează cu o compensare între obligaţiile reciproce de plată, în sensul textului de lege indicat în precedent, şi nici nu avea cum să reprezinte o asemenea operaţiune în absenţa stabilirii, în prealabil, a cuantumului efectiv al celor două obligaţii.
Măsura compensării reprezintă, într-adevăr, atributul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi vizează o altă etapă decât cea a judecării contestaţiei, ulterioară acesteia, şi anume cea privind emiterea titlului de despăgubire.
În această etapă ulterioară, Comisia Centrală decide, la cererea persoanei îndreptăţite, asupra compensării, după ce a fost urmată procedura prevăzută la art. 16 alin. (3)-(6), pe baza raportului întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată, care va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de plată, actualizat în condiţiile legii [art. 22 alin. (4) din Titlul VII].
În ipoteza prezentată mai sus, titlul de despăgubire se va emite de Comisie până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor, după deducerea sumei reprezentând despăgubirea încasată, actualizată.
Cum, în această etapă, se stabileşte cuantumul despăgubirilor avut în vedere la emiterea titlului de despăgubire, de către evaluatorul sau societatea de evaluatori anume desemnaţi, nu se impunea, contrar susţinerilor recurenţilor, efectuarea unei expertize de specialitate pentru determinarea acestui cuantum în cadrul litigiului de faţă.
Aceasta tocmai deoarece instanţa de apel nu a avut în vedere plata efectivă a despăgubirilor cuvenite pentru construcţiile demolate, din care să fi dedus cuantumul celor încasate la data preluării, ci doar a menţionat, în urma schimbării sentinţei, existenţa obligaţiei de restituire a sumelor primite la data preluării, în temeiul art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, în cuprinsul considerentelor (pag.8, parag.4), Curtea menţionează că se vor deduce din despăgubirile cuvenite reclamanţilor pentru cota de ½ din construcţiile demolate şi care nu mai pot fi restituite în natură, despăgubirile încasate, actualizate în condiţiile legii, cu ocazia stabilirii măsurilor reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în consecinţă, în procedura ulterioară soluţionării prezentului litigiu.
Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi depăşit atribuţiile specifice activităţii de judecată, intrând în sfera de activitate a executivului [Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind constituită în subordinea Cancelariei Primului-ministru – art. 13 alin. (1) din acelaşi titlu] deoarece nu a dispus, pentru argumentele prezentate mai sus, asupra vreunei măsuri care intră în competenţa unei instituţii (în speţă, Comisia) ce aparţine altei puteri.
În ceea ce priveşte crearea unei situaţii inechitabile prin condiţionarea restituirii în natură a terenului de restituirea despăgubirilor, această susţinere nu se circumscrie vreunui motiv de recurs, dar nici nu este întemeiată atât timp cât obligaţia de restituire a despăgubirilor încasate la data preluării imobilului rezultă din lege.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că parte din susţinerile recurenţilor nu pot fi analizate, parte nu sunt întemeiate din perspectiva îndeplinirii cerinţelor art. 304 pct. 6, 9 şi 4 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.N. şi V.G. împotriva deciziei nr. 77/C din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1390/2011. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 1378/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
