ICCJ. Decizia nr. 1342/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1342/2011
Dosar nr. 9820/1/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 817 din 07 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul declarat de R.G. împotriva deciziei civile nr. 53/2007 a Curţii de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Din dosar rezultă, fără nici un dubiu, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către părinţii reclamantului numiţilor S.N. şi T.A. (contract nr. 641 din 15 septembrie 1951, transcris sub nr. 1352-fila 154 dos. tribunal) şi că de la aceştia a trecut la stat în baza Decretului nr. 218/1960, prin Decizia nr. 94/1961 - poziţia 65.
În decursul anilor imobilul a fost închiriat mai multor persoane iar în anul 2000, în baza Legii nr. 112/1995, a fost vândut chiriaşei S.M.
Prin urmare, nu există nici o contradicţie între cele două considerente ale deciziei instanţei de apel - aşa cum greşit susţine recurentul-reclamant de vreme ce s-a dovedit că, în anul 1950, când a fost adoptat Decretul nr. 92, imobilul nu a fost naţionalizat, că, în anul 1951, proprietarii de atunci - E. şi G.R. - l-au vândut numiţilor T.A. şi N.S. şi că, ulterior, acestora (iar nu autorilor reclamantului) le-a fost luat bunul de către stat în temeiul Decretului nr. 218/1960.
Nefondat este şi motivul al doilea de recurs.
S-a dovedit că imobilul nu a fost naţionalizat.
Contractul de vânzare cumpărare nr. 641 din 15 septembrie 1951 întruneşte toate condiţiile unui act valabil, fiind autentificat şi înregistrat în registrul anului 1951, transcris sub nr. 1352/1951 (fila 154 dos. tribunal). În dosar nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că acest act ar fi fost anulat pe cale judecătorească.
Prin urmare, sub acest aspect, susţinerile recurentului nu au nici un suport juridic în cauză.
Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Aşa cum s-a motivat mai sus, recurentul-contestator nu a făcut dovada, în ce priveşte imobilul în litigiu, că este persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 1944N/2000 încheiat între SC C. SA Ploieşti şi S.M., este de reţinut că solicitarea de constatare a nulităţii lui, invocată în recurs, nu poate fi primită, spre analiză, deoarece la acest capăt de cerere s-a renunţat în faţa primei instanţe, împrejurare reţinută şi în Decizia recurată.
Este de precizat că atât instanţa de apel cât şi tribunalul au respectat prevederile Legii nr. 10/2001, ale art. 21 şi art. 44 din Constituţia României precum şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin cererea formulată, numitul R.G. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 817/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cererea formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 322 C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul poate fi cerută atunci când există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane având aceeaşi calitate.
Pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii, este necesar ca hotărârile să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat şi anume identitatea de părţi, de obiect şi de cauză şi de asemenea, a fi pronunţate în dosare diferite.
Prin această reglementare s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa autorităţii de lucru judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispoziţii nu se pot concilia.
În speţă nu sunt îndeplinite aceste condiţii pentru admisibilitatea cererii de revizuire, care nici nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care se întemeiază, revizuientul limitându-se doar la a solicita admiterea cererii.
Pe de altă parte art. 322 alin. (1) C. proc. civ. prevede că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1-9 C. proc. civ.
În cauză, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 817/2008 nu evocă fondul pricinii, ea nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea revizuirii.
Pentru aceste considerente, se va respinge cererea de revizuire formulată de numitul R.G. împotriva deciziei civile nr. 817 din 07 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul R.G. împotriva deciziei civile nr. 817 din 07 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1372/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 134/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
