ICCJ. Decizia nr. 1601/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1601/2011
Dosar nr. 48156/3/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 7 decembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenta Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a solicitat, în baza dispoziţiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului P.I.C.
În motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia, la data de 17 noiembrie 2009, în baza Decretului Prefectului din Roma şi s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.
În dovedirea cererii s-a depus la dosar talonul de expulzat, declaraţia pârâtului, decretul de expulzare emis de autorităţile italiene, iar în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ. s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 38 din Legea nr. 248 din 20 iulie 2005, restrângerea exercită dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Prin hotărârea din 10 iulie, pronunţată de CJCE în cauza C-33/07, obligatorie pentru instanţele româneşti, s-a precizat ca dreptul la libera circulaţie include atât dreptul cetăţenilor UE de a intra intr-un alt stat membru decât cel de origine, cat şi dreptul de a-l părăsi: "libertăţile fundamentale garantate prin Tratatul CE ar fi golite de substanţă dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanţi să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru" (par. 18).
Cu toate acestea, acest drept nu este unul necondiţionat, ci poate fi supus limitărilor si condiţiilor prevăzute prin tratat, precum şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare (par. 21). Astfel, Directiva 2004/38 permite statelor membre sa restrângă libertatea de circulaţie în special pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică.
În acest context, noţiunea de ordine publica presupune pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existenta unei ameninţări reale, prezente si suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii (par. 23). Este o definiţie stabilită prin jurisprudenţa comunitară (Rutili, Boucherea Orfanopoulos ).
În plus, masurile luate trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală (par. 24).
De asemenea s-a mai reţinut că împrejurarea ca fata de un cetăţean al Uniunii Europene s-a dispus măsura expulzării de pe teritoriul unui alt stat membru unde şedea în mod ilegal, nu reprezintă un motiv susceptibil sa justifice restrângerea libertăţii de circulaţie de către statul de origine „decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. În consecinţă aceasta nu respecta standardele impuse de dreptul comunitar.
Totodată s-a stabilit că revine instanţei interne sarcina de a efectua toate constatările necesare cu privire la motivarea restrângerii dreptului la libera circulaţie a pârâtului.
În acest sens, tribunalul a constatat că reclamanta îşi motivează solicitarea restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe faptul că pârâtul a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare emis de către Prefectul Romei în care s-a reţinut comiterea unor infracţiuni de furt, vătămare corporală şi tăinuire, dar după cum rezultă din respectivul ordin nu a fost niciodată judecat şi eventual condamnat pentru faptele de care este acuzat.
Tribunalul a constatat că în condiţiile în care autorităţile italiene au preferat expulzarea şi nu judecarea pentru faptele de care era acuzat pârâtul, datorită prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură orice persoană, respectivele fapte reţinute în ordinul de expulzare, nu pot fi avute în vedere cu ocazia verificării în ce măsură comportamentul pârâtului este de natură a produce şi pentru viitor o atingere ordinii publice care să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Prin Decizia nr. 27/A din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat, reţinând, în esenţă, următoarele:
Cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, astfel cum a fost completată şi modificată prin OG nr. 5/2006, potrivit cu care restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţiei în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezenta pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Dispoziţiile Legii nr. 248 din 20 iulie 2005 amintite trebuie însă interpretate în lumina dispoziţiilor comunitare care consacra libertatea de circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire al acestora, respectiv art. 39-42 şi art. 43-48 din TCE (legislaţie comunitară primară) şi Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene (legislaţie comunitară secundară), directivă ce a fost transpusă în dreptul intern românesc prin OUG nr. 102/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 260/2005.
Având în vedere disp. art. 20 din Constituţie, urmează ca dispoziţiile contrare ale legii interne să fie înlăturate de la aplicare, iar dreptul comunitar să primească aplicare directă (conform principiilor stabilite prin hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene Flaminio Costa v. Enel şi Amministrazionne della Finanze dello Stato c. Simmenthal).
Legislaţia comunitară arătată mai sus prevede restricţii ale libertăţii de circulaţie doar pentru două situaţii, strict delimitate şi constituind excepţii de la regula libertăţii, respectiv: 1 - angajările în serviciul public/exercitarea unor activităţi care, într-un anume stat membru, sunt legate de exercitarea, chiar ocazional, a autorităţii publice (restricţie prevăzută de legislaţia primară, cu referire la libertatea de circulaţie a lucrătorilor) şi 2 - motive de ordine publică, siguranţa publică şi sănătate publică (restricţie prevăzută si de legislaţia secundară - art. 27 din Directiva 2004/38/CE).
În cauză, solicitarea restrângerii dreptului la libera circulaţie este argumentata pe faptul ca intimatul parat a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare emis de Prefectul Romei in care s-a reţinut comiterea unor infracţiuni de furt, vătămare corporală şi tăinuire, fără însă ca acesta să fi fost judecat şi cu atât mai mult eventual condamnat de autorităţile italiene pentru faptele de care este acuzat.
În raport cu motivul invocat, date fiind circumstanţele speţei şi conduita intimatului pârât, în mod corect a apreciat prima instanţă că limitarea solicitată nu ar putea fi justificată pe motiv de ordine şi siguranţă publică, motivele limitării neîncadrându-se în sfera de aplicare a primei excepţii prevăzută ca restricţie a libertăţii de circulaţie şi nici în ultima teză a celei de a doua excepţii (sănătatea publică).
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi pretinzând a fi îndeplinite cerinţele art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, a solicitat admiterea recursului.
În raport de circumstanţele cauzei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea introductivă de instanţă, măsura restrictivă solicitată se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a statelor implicate, precum şi a necesităţii respectării exigenţei legislaţiei Uniunii, privind îndeplinirea cerinţelor de a stopa migraţia ilegală, prezenţa pârâtului fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere pe teritoriul unui stat membru al Uniunii dovedind exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
A învederat că în mod greşit, funcţie de motivele invocate, dar şi de faptul că instanţele nu au luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, precum şi a Decretului Prefectului de Roma, hotărârea instanţei de apel este greşită, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă a admiterii apelului şi a acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
Prin HG nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcţia Generală de Paşapoarte sau, după caz, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor obligaţia înaintării către instanţă a dosarului de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE , restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. In alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune arbitrar, ci numai în măsura îndeplinirii cazurilor strict reglementate de legislaţia comunitară în materie.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Prin Decretul emis de Prefectul Romei se menţionează faptul că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei pentru presupusa săvârşire a unor fapte penale, fără a fi fost judecat şi eventual condamnat pentru comiterea acestora, context în care, legal nu a fost primită cererea reclamantei.
Măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar pentru faptul că prezenţa intimatului-pârât pe teritoriul Italiei ar constitui o ameninţare la adresa siguranţei publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 271 A din 16 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1649/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1543/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
