ICCJ. Decizia nr. 1593/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1593/2011
Dosar nr. 27884/3/2007
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la data de 13 iunie 2005 reclamantul MP a chemat în judecată SC P. SA pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziilor nr. 245, 246 şi 247 din 09 mai 2005, prin care pârâta a respins notificările sale şi să fie obligată pârâta la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru terenurile notificate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin trei notificări a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti sau chirie pentru terenul în suprafaţă de 497 mp, ocupat de D.T.A.B.C., terenul în suprafaţă de 900 mp, ocupat de D.T. - 401, precum şi pentru terenul în suprafaţă de 195 mp, ocupat de drum de acces la sonda 612 Tazlău, preluate în mod abuziv prin Decretul nr. 338/1958, iar la notificări a anexat actele de proprietate eliberat de Arhivele Naţionale Bacău, adeverinţe de la Primăria Comunei Poduri, din care rezultă că terenurile au aparţinut tatălui său M.C., decedat la data de 02 martie 1969.
Pârâta a respins în mod nejustificat notificările, reţinând că nu au fost depuse actele doveditoare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma expres prevăzută de pct. 22 din HG nr. 498/2003, deşi a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate, cu actele menţionate, iar dovada calităţii de moştenitor cu anexa 1 eliberată de Primăria Municipiului Moineşti şi certificate de naştere şi deces.
Mai mult, pârâta a recunoscut că exproprierea s-a produs abuziv, conform Decretului nr. 338/1958.
Contestaţia a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1379 din 24 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând că terenul care a făcut obiectul notificării se află în extravilan şi este afectat de lucrări petroliere, aşa încât, un astfel de teren nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 1/2000. Mai mult, a reţinut că reclamantul nu a respectat obligaţia prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.
Prin Decizia civilă nr. 132A din 27 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1379/2005 şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Curtea a reţinut că motivele pentru care notificările au fost respinse se referă la nedepunerea actelor doveditoare referitoare la calitatea de moştenitor şi dreptul de proprietate, precum şi a actelor prin care s-au preluat imobilele în cauză, apreciindu-se astfel că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
A reţinut instanţa de apel că, deşi instanţa de fond nu fusese învestită decât cu analiza acestor motive de respingerea notificărilor, şi-a întemeiat în mod nelegal sentinţa pe considerentul că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, imobilele făcând obiectul reglementării legii fondului funciar.
Sub acest aspect, s-a constatat că prin procesul-verbal încheiat la 25 februarie 2002 (fila 99) se arată că o parte din terenul solicitat de contestator se găseşte în intravilanul comunei Zemeş.
A mai reţinut curtea că instanţa nu a analizat în detaliu actele depuse la dosar, respectiv actele de stare civilă din care rezultă că apelantul este fiul defunctului M.C., dar şi alte adrese, schiţe cadastrale şi alte înscrisuri care fac referire la imobil, toate aceste înscrisuri trebuind a fi analizate inclusiv prin prisma art. 22.1 şi art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că prima instanţă a pronunţat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului.
Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 531/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa supremă a reţinut că prin înscrisul eliberat de Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Statului (fila 42 dosar fond), reprezentând copie extras de pe „Tabelul cu chiaburii de pe raza Raionului Moineşti, comuna Lucăceşti", în care se arată că numitul M.C. a avut în proprietate, între altele, 1,70 ha arabil, 0,80 ha fâneţe, 0,40 ha izlaz, 0,40 ha neproductiv, s-a demonstrat dreptul de proprietate al numitului M.C. asupra acestor terenuri.
Totodată, s-a reţinut că, de vreme ce reclamantul a depus acte de stare civilă din care rezultă aspectul netăgăduit de pârâtă, că este fiul lui M.C., notificările adresate pârâtei au în puterea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Cu privire la terenul în suprafaţă de 195 mp, ce face obiectul uneia dintre notificări, s-a constatat că a fost întocmit procesul-verbal din 25 februarie 2002, prin care s-a atestat că acesta se află în intravilanul comunei Zemeş, fiind ocupat cu drumul de acces la sona 612 Tazlău şi că a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C., iar acest proces-verbal a fost întocmit de patru ingineri topografi, persoane de specialitate încadrate la Sucursala Moineşti şi este semnat şi de reprezentantul oficiului juridic, astfel că face dovada identificării acestei suprafeţe de teren, produce efecte juridice şi este opozabil pârâtei.
Prin aceeaşi decizie se reţine necesitatea suplimentării probelor, inclusiv prin administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, în scopul identificării corecte a tuturor suprafeţelor de teren pentru care s-au formulat notificările, precum şi în scopul stabilirii dacă aceste terenuri se găsesc în intravilanul localităţilor Zemeş şi Moineşti, ceea ce ar atrage incidenţa Legii nr. 10/2001.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10 august 2007 sub nr. 27884/3/2007.
Potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa a dispus în cauză efectuarea unei expertize topografice, prin comisie rogatorie, aşa încât, dosarul a fost trimis, în vederea efectuării comisiei rogatorii, Tribunalului Bacău.
Prin sentinţa civilă nr. 697 din 19 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţiile nr. 245, 246 şi 247 emise de pârâtă care a fost obligată să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilele care au făcut obiectul dispoziţiilor anterior menţionate, obligând totodată pârâta plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 lei.
Tribunalul a reţinut că prin deciziile nr. 245, 246 şi 247 din 09 mai 2005, pârâta SC P. SA a respins notificările formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, notificări prin care acesta a solicitat despăgubiri băneşti pentru terenurile ocupate de pârâtă în localităţile Zemeş şi Moineşti. În motivarea soluţiilor de respingere, pârâta a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar, C.M., nu a făcut dovada dreptului de proprietate, nu a indicat actele de preluare abuzivă a terenurilor, nu a făcut dovada că este persoană îndreptăţită.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, rezultă însă în primul rând, că reclamantul a făcut dovada că este descendentul de gradul 1 al fostului proprietar al terenurilor pentru care s-a formulat notificare.
Din procesul verbal existent la filele 78-79 din acelaşi dosar, precum şi din adeverinţa întocmită de Primăria comunei Zemeş la 29 noiembrie 2002, precum şi din extrasul tabloului nominal de chiaburii din raza Raionului Moineşti, eliberat de Arhivele Statului, rezultă că tatăl reclamantului a deţinut terenul pentru care s-au formulat notificările, în procesul verbal depus la filele 78-79, chiar pârâta făcând trimitere la actele de preluare a imobilelor de la autorul reclamantului. În acest sens, pârâta a reţinut că terenul de 455 mp a fost expropriat prin Decretul nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C.P.
Potrivit raportului de expertiză întocmit prin comisie rogatorie de către expertul Custură Petru, precum şi faţă de adeverinţele emise de Primăria Moineşti şi Consiliul Local Zemeş, depuse în dosarul Tribunalului Bacău, rezultă că terenurile pentru care s-au formulat notificări sunt situate în intravilanul localităţii Moineşti, respectiv în intravilanul satului Zemeş, context în care este evident că sunt aplicabile cauzei dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În raport de probele administrate, precum şi faţă de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa a constatat că acţiunea este întemeiată, reţinând că dispoziţiile emise de pârâtă au fost date cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, şi a Normelor Metodologice de aplicare a acesteia.
Astfel, în ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită, aşa cum s-a reţinut anterior, instanţa a constatat că reclamantul a făcut dovada prin actele de stare civilă, că este fiul fostului proprietar al imobilelor, aspect reţinut în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul căreia s-a constatat că este netăgăduită de către pârâtă calitatea reclamantului de moştenitor al lui M.C., în contextul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În considerentele aceleiaşi decizii, instanţa a reţinut că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 38/1958 din proprietatea autorului reclamantului, aşa încât tribunalul a reţinut că s-a stabilit irevocabil că reclamantul a făcut şi dovada dreptului de proprietate invocat,
Cum, din raportul de expertiză, din adeverinţele Primăriilor Zemeş şi Moineşti, din procesul verbal întocmit de pârâtă şi enunţat anterior, rezultă că terenurile se află în intravilanul localităţilor, fiind expropriate fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată, aşa încât, unitatea deţinătoare are obligaţia, în situaţia în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, potrivit art. 11 din aceeaşi lege şi faţă de modalitatea în care reclamantul a solicitat să fie despăgubit.
Prin Decizia nr. 58 A din 18 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reţinând, în esenţă, următoarele:
Potrivit statuărilor din primul ciclu procesual, instanţa de recurs a stabilit prin hotărâre irevocabilă că titularul notificării a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, respectiv a făcut dovada calităţii de moştenitor a lui M.C. [prin acte de stare civilă coroborate cu beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii instituit de art. 4 alin. (3) din lege], precum şi calitatea de proprietar a lui M.C. cu privire la terenurile care fac obiectul notificărilor (prin copia extrasului de pe „Tabelul cu chiaburii de pe raza Raionului Moineşti, comuna Lucăceşti").
De asemenea, instanţa de recurs a statuat cu privire la valoarea probatorie a procesului-verbal întocmit la data de 25 februarie 2002 de patru persoane având specialitatea de ingineri topografi, angajaţi ai apelantei-intimate, semnat şi de reprezentantul oficiului juridic al apelantei, şi care identifică una dintre cele trei suprafeţe de teren pentru care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, terenul în suprafaţă de 195 mp, ce se află în intravilanul comunei Zemeş, ca fiind ocupat cu drumul de acces la zona 612 Tazlău şi ca fiind expropriat în temeiul Decretului nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C., concluzionându-se că acest înscris este opozabil apelantei intimate.
În consecinţă, de vreme ce aceste aspecte au fost dezlegate cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual, ele nu mai pot face obiectul discuţiei în prezenta cale de atac, astfel că nu au fost primite susţinerile apelantei în sensul că intimatul nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru niciunul dintre terenurile solicitate, lipsindu-i un act de proprietate, precum şi în sensul lipsei valorii probatorii a extrasului de pe tabloul cu chiaburii din raza Raionului Moineşti, Comuna Lucăceşti.
Cât priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că prin cele trei notificări soluţionate de apelantă, reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru trei suprafeţe de teren, a căror situaţie juridică rezultă din înscrisurile aflate la dosar, după cum urmează:
- notificarea nr. 451 din 13 noiembrie 2001 priveşte un teren în suprafaţă de 497 mp, ocupat în prezent de D.T. Alboteşti, iar prin adresa nr. 6368 din 06 august 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila 59 în dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) se atestă că această suprafaţă a fost expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958;
- notificarea nr. 229 din 14 februarie 2002 (fila 40) priveşte un teren în suprafaţă de 195 mp, ocupat cu drum de acces la sonda 612 Tazlău, iar prin adresa nr. 11690 din 01 noiembrie 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila 66 în dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) se atestă că această suprafaţă a fost expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958;
- notificarea nr. 230 din 14 februarie 2002 (fila 56) priveşte un teren în suprafaţă de 900 mp, ocupat de D.T. 401, iar prin adresa nr. 6368 din 06 august 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila 59 în dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) se atestă că acest teren, ce avea o suprafaţă totală de 2229 mp, a fost expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958.
Mai mult decât atât, prin adresa depusă la fila 24 în acelaşi dosar, însăşi apelanta a atestat că pentru obiectivul „Drum de trecere la sona 612 Tazlău şi baracă dormitor pentru paznici" s-a expropriat suprafaţa de 601 mp categoria de folosinţă vatră sat, cu Decretul nr. 338/1958, de la M.C.
Or, în regimul probatoriu al Legii nr. 10/2001, adresele menţionate mai sus, emise de apelantă (deci opozabile pe deplin acesteia), fac dovada deplină atât a modalităţii de preluare a bunurilor imobile de la autorul reclamantului, cât şi a calităţii acestuia de proprietar cu privire la terenurile în discuţie (deşi o asemenea dovadă nu mai era necesară), câtă vreme potrivit art. 24 din lege: „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Aceste constatări sunt susţinute de cuprinsul planului de situaţie al terenului ocupat cu amplasamentul sondei 612, parafat de Ministerul Industriilor (depus la fila 43 în dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) şi care îl menţionează expres pe C.M.
În consecinţă, curtea a reţinut că pentru toate cele trei terenuri menţionate în notificările formulate, s-a făcut dovada preluării abuzive (în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată, aplicabile în speţă), de la autorul reclamantului, titularul notificărilor.
Pe de altă parte, în privinţa identificării acestora şi a situării lor în intravilanul sau extravilanul localităţii, curtea a reţinut din cuprinsul raportului de expertiză întocmit pe calea procedurală a comisiei rogatorii de Tribunalul Bacău, că expertul topograf C.P. a analizat la efectuarea lucrării şi planurile de situaţie cuprinzând terenurile expropriate în temeiul Decretului nr. 338/1958, concluzionând că terenurile în discuţie se află în intravilanul Municipiului Moineşti, consemnând că această împrejurare rezultă şi din adeverinţa nr. 2468 din 07 februarie 2006, eliberată de Primăria Municipiului Moineşti (ataşată raportului de expertiză, la fila 80 în dosarul Tribunalului Bacău).
Această adeverinţă se referă la terenul situat în punctul „D.T. Alboteşti", deci numai la unul dintre cele trei terenuri solicitate, însă în privinţa terenului în suprafaţă de 195 mp, ocupat cu drumul de acces la sona 612 Tazlău, s-a stabilit deja cu puterea lucrului judecat prin Decizia instanţei supreme că este situat în intravilanul comunei Zemeş, fiind reţinută valoarea probatorie a procesului-verbal întocmit potrivit celor de mai sus la data de 25 februarie 2002 (înscris aflat la fila 29 în dosarul nr. 15199/3/2005).
Totodată, în privinţa celui de-al treilea teren, situat în punctul D.T. 401, la aceeaşi filă 80 în dosarul Tribunalului Bacău din adeverinţă emisă de Consiliul Local Zemeş, judeţul Bacău, sub nr. 809 din 08 februarie 2006, rezultă situarea acestuia în intravilanul Comunei Zemeş.
Apelanta a arătat că cele două adeverinţe (nr. 809 şi nr. 2468) nu atestă că autorul reclamantului a fost înscris la rol fiscal cu terenurile în litigiu, însă o asemenea dovadă s-a reţinut a nu fi necesară, faţă de cele arătate în legătura cu regimul probatoriu specific Legii nr. 10/2001.
Cu privire la forţa probantă a raportului de expertiză, curtea a constatat că nu există temeiuri pentru a înlătura din raţionamentul instanţei acest mijloc de probă, de vreme ce expertul a justificat concluzia la care a ajuns pe baza constatărilor şi măsurătorilor proprii, coroborate cu planurile cadastrale ce i-au fost puse la dispoziţie şi cu celelalte înscrisuri aflate la dosar, iar apelanta nu a introdus în discuţie un element concret care să poată constitui suportul unei concluzii contrare celei arătate de expert.
În consecinţa celor reţinute, curtea a constatat că, de vreme ce toate cele trei terenuri se află în prezent în intravilanul localităţilor menţionate, nu sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, deci nu este exclusă reparaţia în temeiul Legii nr. 10/2001.
În privinţa motivului care ar atrage aplicarea art.8 din lege, respectiv acordarea anterioară a reparaţiei în temeiul Legii nr. 18/1991 prin titlul de proprietate 10012 din 18 noiembrie 1994, curtea a constatat că, potrivit chiar menţiunilor apelantei, acesta priveşte un teren situat în localitatea Poduri, cu care autorul intimatului reclamantului a figurat în registrul agricol, iar din menţiunile de pe verso-ul acestui act, depus de intimatul contestator la fila 16 în dosarul de apel, rezultă că reconstituirea s-a făcut exclusiv asupra unei suprafeţe de 6630 mp situate în extravilanul localităţii Moineşti.
A mai susţinut apelanta că autorul intimatului a primit, potrivit borderoului nr. 19 din 11 iunie 1969, emis cu privire la persoanele care au suferit exproprieri în temeiul Decretului nr. 338/1958, despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 2229 mp de la Ministerul Industriilor şi Petrochimiei, Schela de Extracţie Moineşti.
O asemenea despăgubire, acordată la momentul preluării, s-a reţinut a nu exclude însă vocaţia la reparaţie în virtutea Legii nr. 10/2001, de vreme ce legea califică drept abuzivă în sensul art. 2 şi o asemenea lipsire de proprietate, prin decret de expropriere, iar art. 11 din lege conţine şi corectivul legal pentru situaţia în care la momentul preluării s-a primit o despăgubire, în sensul că, în ipoteza reparaţiei prin echivalent, din valoarea despăgubirilor ce va fi stabilită conform legii se va scădea valoarea actualizată a despăgubirilor anterior încasate.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea contestaţiei reclamantului formulată împotriva deciziilor nr. 245 – 247/2005 emise de recurentă în procedura Legii nr. 10/2001.
1. În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea curţii de apel nu este motivată, întrucât deşi prin motivele de apel a invocat aspecte de fapt diferite de natură a antrena aplicarea unor norme juridice diferite, instanţa a răspuns acestora cu un singur argument, greşit considerat a fi comun acestora, fiind astfel incident motivul de modificare invocat.
A învederat astfel că deşi în motivarea apelului a invocat neîndeplinirea cerinţelor art. 3, art. 4 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în mod greşit curtea de apel a menţinut dispoziţia primei instanţe prin care s-a dispus obligarea sa la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilele ce au făcut obiectul dispoziţiilor pe care le-a emis în procedura legii speciale.
În mod greşit instanţele de rejudecare, nesocotind dispoziţiile deciziei de casare nr. 132/A din 27 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu au procedat la cercetarea fondului pricinii, a actelor depuse la dosarul cauzei şi prin interpretarea greşită a prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Au arătat că P.S. 401, astfel cum rezultă din probaţiunea cauzei, ocupă terenurile mai multor proprietari, fiind astfel imposibilă, în lipsa actului de proprietate, a planurilor cadastrale, să se poată determina cu certitudine suprafaţa pe care o ocupă din proprietatea reclamantului, aspect ce a fost de altfel relevat şi în expertiza administrată în cauză (C.P.).
Astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar şi urmare a nesocotirii dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pe deplin incidente în cauză.
2. Hotărârea curţii de apel este lipsită de temei legal, fiind rezultatul aplicării greşite a Legii nr. 10/2001 republicată, critică de nelegalitate încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Fiind obligată să acorde despăgubiri reclamantului pentru terenurile notificate, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu ignorarea dispoziţiilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, dar şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care stipulează acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dispoziţii legale incidente cauzei deduse judecăţii.
Legea specială de reparaţie, derogatorie de la dreptul comun, prevede că unitatea deţinătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligaţiei de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, sens în care au fost relevate şi dispoziţiile HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (pct. 9.3 din lege).
În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să respecte şi aplice dispoziţiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001republicată coroborat cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Textul legal enunţat reglementează ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul acestor dispoziţii legale, cu consecinţe asupra legalităţii hotărârii în cazurile în care sunt identificate situaţiile enunţate.
Întemeindu-şi calea de atac pe cazul de modificare evocat, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în conformitate cu prescripţiile legale, întrucât motivele de apel ce vizau lipsa calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, nedovedirea dreptului de proprietate pentru terenurile pretinse ori nesocotirea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 au fost grupate şi analizate printr-un considerent comun.
Aceasta nu echivalează însă, astfel cum greşit susţine recurenta, cu nemotivarea hotărârii (nu cuprinde motivele pe care se sprijină) în accepţiunea normei procesuale evocate, care vizează lipsa motivării ori motivarea insuficientă a soluţiei din dispozitiv, ceea ce nu este cazul în speţă.
Legea nu pretinde o anumită modalitate de prezentare şi analiză a raportului juridic litigios, ci pretinde prezentarea datelor/elementelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei materializate în dispozitivul hotărârii pronunţate.
Verificarea hotărârii recurate relevă însă, dimpotrivă, că instanţa de apel nu numai că s-a conformat cerinţei stipulate de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., dar a prezentat şi analizat în extenso fiecare motiv de apel invocat, soluţia pronunţată fiind concordantă considerentelor pe care s-a întemeiat.
Criticile încadrate în acest motiv de recurs vizează, în realitate, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta indicând de altfel în dezvoltarea sa, încălcarea unor dispoziţii legale ori ignorarea altora incidente în pricină, ceea ce face a atrage incidenţa acestui caz de nelegalitate.
Analizându-le din perspectiva celor susţinute prin memoriul de recurs, se constată că dispoziţiile curţii de apel sunt la adăpost de criticile formulate.
Cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire în accepţiunea legii speciale de reparaţie, se constată că, respectând întocmai dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa de apel a recunoscut această calitate în persoana reclamantului.
În acest sens sunt dispoziţiile deciziei nr. 531 din 24 ianuarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut irevocabil că reclamantul îşi legitimează calitatea pretinsă de lege prin actele de stare civilă depuse în probaţiune, notificările adresate pârâtei având, în puterea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.
Această chestiune, tranşată irevocabil, nu poate face obiectul unei alte sau noi evaluări judiciare întrucât i s-ar opune principiul autorităţii de lucru judecat, aspect ce a fost corect analizat şi reţinut de instanţele fondului.
Nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 22 (în prezent art. 23) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum cu temei reţine curtea de apel, probaţiunea în materia legii speciale, deosebit de dreptul comun în materie, se caracterizează, astfel cum stipulează prevederile pct. 23.1 din HG nr. 250/2007 prin flexibilitatea sa, determinată tocmai de regimul juridic al categoriei de imobile pe care le reglementează.
În acest context, reţinerea valabilităţii ca mijloace probatorii a unor adeverinţe ori înscrisuri/menţiuni din registrele agricole se înscrie tocmai în noţiunea de „acte doveditoare" ale dreptului de proprietate în accepţiunea legii speciale [pct. 23.1 lit. b) şi d) din HG nr. 250/2007].
Cu referire la imposibilitatea determinării şi măsurii suprafeţei de teren situată în punctul P.S. 401, constatare reţinută în raportul de expertiză judiciară C.P. şi care astfel ar absolvi-o de obligaţiile stipulate de legea specială, se constată că legal, în aplicarea normelor legii speciale instanţa de apel a reţinut, asemenea celui de fond, îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de prevederile legii speciale de reparaţie şi pentru acest teren.
Fiind stabilit că terenul pretins situat în acest punct, a constituit proprietatea autorului reclamantului, fiind preluat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 338/1958 şi deţinut de recurentă (f. 59 dos. tribunal – adresa nr. 6368 din 6 august 2001 emisă de S.N.P. P. SA), care a fost obligată la despăgubiri şi nu la restituire în natură, este irelevantă critica privind necesitatea individualizării/determinării acestui bun.
Criticile încadrate în punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., cu referire la încălcarea/nesocotirea dispoziţiilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 republicată şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu pot fi primite întrucât nu au constituit obiect de critică în apel.
În aceste condiţii, fiind formulate omisso medio, ele nu pot face obiect de analiză direct în recurs, astfel cum greşit pretinde recurenta.
Deşi corecte, aserţiunile recurentei nefiind invocate cu respectarea principiilor procesuale ce guvernează căile de atac în materia civilă – al legalităţii şi ierarhiei căilor de atac – instanţa de recurs nu poate fi investită şi cu atât mai mult nu se poate sesiza cu analiza unui anume caz de nelegalitate, decât cu riscul încălcării principiilor evocate. De menţionat că judecata procesual-civilă este guvernată de principiul disponibilităţii iar nu al oficialităţii, care este specific procesului penal.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta O.M.V. P. SA împotriva deciziei nr. 58 A din 18 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1595/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1592/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
