ICCJ. Decizia nr. 1598/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1598/2011
Dosar nr. 631/115/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la 5 martie 2009, reclamanta S.R. (născută J.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru suferinţele morale îndurate de ea şi de întreaga familie în urma măsurii administrative de deportare în Câmpia Bărăganului.
În motivarea acţiunii, întemeiată iniţial pe dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1072 şi art. 1075 C. civ., pe Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 30/1994, Legea nr. 173/2006 şi OUG nr. 214/1999 şi precizată ulterior ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat că, la data de 18 iunie 1951, împreună cu bunicii J.S. şi J.M., cu părinţii J.I. şi J.A. şi surorile J.M. şi J.D., au fost obligaţi să părăsească propria casă, fiind deportaţi din localitatea Moldova Veche, judeţul Caraş Severin în Câmpia Bărăganului, localitatea Valea Viilor.
A mai arătat reclamanta că noul domiciliu era practic în câmp, fără locuinţă, apă şi alimente, fiind obligaţi la o viaţă sub limita demnităţii umane, precum deţinuţii politici, privaţi de libertate şi drepturi, inclusiv de dreptul de a se deplasa pe o distanţă mai mare de 5 km de localitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1202 din 4 noiembrie 2009, Tribunalul Caraş Severin a admis în parte acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş Severin.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamantă şi familia sa pe perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 Euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata acţiunii faţă de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, la data de 18 iunie 1951 reclamanta împreună cu familia sa au fost deportaţi din localitatea Moldova Veche, Judeţul Caraş Severin în Câmpia Bărăganului, în localitatea Valea Viilor, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., fiind obligaţi să-şi părăsească locuinţa mobilată şi întreaga gospodărie, recoltele şi animalele.
Reclamanta şi familia sa au avut domiciliul obligatoriu timp de 5 ani şi 5 luni, iar la întoarcerea în localitatea de domiciliu, la data de 20 decembrie 1955, au găsit casa vandalizată, animalele şi pământul fiind luate de I.A.S. şi C.A.P.
S-a reţinut că prin măsura administrativă luată, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, rezultat din încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu inconveniente de ordin fizic, fiind afectate implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoarea, reputaţia, precum şi cele situate în domeniul afectiv al relaţiilor cu prietenii şi apropiaţii.
Prima instanţă a apreciat că, având în vedere importanţa valorii morale lezate şi intensitatea cu care reclamanta şi familia sa au perceput consecinţele vătămării, dându-se eficienţă criteriului satisfacţiei suficiente şi echitabile, cererea reclamantei este fondată în limita sumei de 250.000 Euro.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul, solicitând anularea hotărârii pentru neparticiparea procurorului la dezbateri, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 şi trimiterea cauzei spre rejudecare în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că despăgubirile morale prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 se acordă doar pentru cei condamnaţi politic, nu şi pentru cei care au făcut obiectul unei măsuri administrate cu caracter politic, cum este cazul în speţă.
Pe de altă parte, s-a arătat că suma de 250.000 Euro acordată reclamantei este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Prin Decizia civilă nr. 89/A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că l-a obligat pe acesta la 125.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către reclamantă.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, contrar susţinerilor pârâtului, procurorul a participat la dezbateri, astfel cum rezultă din încheierea din 28 octombrie 2009 a Tribunalului Caraş Severin, astfel că sentinţa apelată nu este afectată de nulitate.
S-a apreciat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, text de cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ, reţinând, pe cale de consecinţă, că măsurile menţionate se acordă atât pentru condamnările politice, cât şi pentru măsurile administrative asimilate acestora, asimilare se presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material şi moral persoanele care au fost persecutate politic într-o formă sau alta, în perioada 1945-1989.
S-a considerat, însă, că apelul este fondat în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, instanţa, în raport de criteriile consacrate de doctrină şi jurisprudenţă, al echităţii şi al principiului reparării integrale a prejudiciului, reţinând că suma acordată de tribunal este nejustificat de mare, dat fiind şi faptul că reclamanta beneficiază de o indemnizaţie lunară de 920 lei în baza Decretului-lege nr. 118/1990, precum şi de celelalte facilităţi acordate de acest decret.
S-a considerat că o despăgubire echitabilă pentru reclamantă, cu păstrarea echilibrului faţă de prejudiciul moral, o reprezintă suma de 125.000 Euro.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş Severin, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut că instanţele de fond şi apel au aplicat eronat prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, raportat la situaţia de fapt reţinută, măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu neputând fi asimilată unei condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
Cea de-a două critică formulată de recurent a vizat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, susţinându-se că acesta este nejustificat în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, neputând conduce la o îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
S-a învederat că la repararea daunelor morale, instanţa de judecată trebuia să ţină seama de principiul proporţionalităţii şi de criteriul echităţii.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Curtea va examina cu prioritate solicitarea recurentului invocată ca motiv de ordine publică în sensul aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 vizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009.
Recurentul a susţinut că, având în vedere că a fost identificată existenţa unui paralelism de reglementare, ce determină, în opinia Curţii Constituţionale, neconstituţionalitatea nu numai a modificărilor aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului; Legii nr. 221/2009, ci chiar a art. 5 alin. (1), lit. a) teza I din lege şi neintervenind nicio modificare a prevederilor declarate neconstituţionale, în termenul legal, dispoziţiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din actul normativ a constituit temeiul acţiunii reclamantei, au încetat de drept conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României.
S-a considerat, pe cale de consecinţă, că nu mai există temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, iar faţă de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu ar mai datora despăgubiri.
Curtea va constata că o asemenea solicitare nu poate fi admisă.
Decizia Curţii Constituţionale, ulterioară datei pronunţării deciziei recurate, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate aplica în recurs pentru motivul incompatibilităţii cu art. 1 Protocolul 1, deoarece, conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei valori patrimoniale, în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul 1, iar punerea în exceptare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bunul" său.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât şi de întregul conţinut al acestuia.
Asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic condamnărilor cu acelaşi caracter presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material şi moral persoane persecutate politic, într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989.
Interpretarea adoptată de instanţa de apel este impusă şi de împrejurarea că alin. (4) al art. 5, prevede că Legea nr. 221/2009 se aplică şi persoanelor beneficiare ale Decretului Lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999, Acte normative care se referă şi la persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu numai la cele condamnate politic.
Prin urmare critica formulată prin primul motiv de recurs este nefondată.
Cea de-a doua critică, vizând cuantumul daunelor acordate, este, de asemenea, neîntemeiată.
Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, criterii ce decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului. Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Curtea va constata că suma de 125.000 Euro, stabilită de instanţa de apel, reflectă menţinerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă prin deportare şi consecinţele ulterioare ale acesteia, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurent argumente noi, faţă de cele invocate prin motivele de apel, care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate.
Nu se poate susţine că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere împrejurarea că reclamanta intimată beneficiază deja de o indemnizaţie lunară de 920 lei, acest aspect fiind reţinut prin considerentele deciziei recurate în contextul aprecierii sumei acordate de prima instanţă ca fiind nejustificat de mare.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraş Severin împotriva deciziei nr. 89 A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 16/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1596/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
