ICCJ. Decizia nr. 1595/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1595/2011
Dosar nr. 21539/3/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 5 iunie 2008, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei nr. 10348 din 18 aprilie 2008, emise de acesta şi emiterea unei noi dispoziţii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii atât pentru imobilul teren în suprafaţă de 420 mp, situat în Bucureşti, sect. 2, cât şi pentru imobilul construcţie şi anexele acestuia.
S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale, rezultate din lipsa de folosinţă a imobilului, în cuantum de 72000 lei, şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, încă din anul 2001, a solicitat prin notificare formulată în temeiul Legii 10/2001 restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menţionat, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 408/1975.
Reclamanta a susţinut că, în mod eronat, prin dispoziţia contestată, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 5/8 din terenul în suprafaţă de 420 mp situat în Bucureşti, sector 2, fără a se face nicio referire la imobilul construcţie, pentru care nu a primit despăgubiri la momentul preluării de către stat.
Prin sentinţa civilă nr. 487 din 6 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că, prin notificarea cu nr. 560 din 29 iunie 2001, reclamanta a solicitat unităţii deţinătoare doar restituirea în natură a cotei de 5/8 din terenul în suprafaţă de 420 mp şi nu şi din construcţia edificată pe acesta, astfel că dispoziţia contestată este legală şi temeinică, Primăria Municipiului Bucureşti pronunţându-se în limitele investirii sale.
Capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului construcţie a fost apreciat ca neîntemeiat, având în vedere că la momentul soluţionării acţiunii construcţia nu se mai afla în proprietatea unităţii deţinătoare.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru greşita reţinere a nesolicitării măsurilor reparatorii pentru construcţie, emiterea dispoziţiei contestate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 25 şi art. 26 din Legea 10/2001, cât şi pentru respingerea eronată a capătului de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă, fără a se observa că aceasta a fost solicitată cu privire la întreg imobilul, şi, nu numai cu privire la construcţia demolată.
Prin Decizia civilă nr. 109A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantei C.M. şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte contestaţia şi a modificat dispoziţia nr. 10348 din 18 aprilie 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în echivalent şi pentru cota de 5/8 din construcţiile edificate pe teren, ulterior demolate.
S-a respins ca nefondată cererea privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului.
A fost obligat intimatul la cheltuieli de judecată către apelantă în sumă de 1000 lei la fond şi 750 lei în apel, cu aplicarea art. 274 pct. 3 C. proc. civ.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că obligaţia unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, obligaţie imperativă prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, în speţă la 14 mai 2003, din acel moment creditorul putând cere îndeplinirea ei.
Referitor la solicitarea notificării dispoziţiei contestate prin acordarea de măsuri reparatorii şi pentru construcţie, instanţa de apel a reţinut ca întemeiată cererea reclamantei, din probele administrate rezultând fără echivoc că notificarea a vizat şi construcţiile demolate, preluate fără titlu valabil de către stat.
Referitor la motivul de apel privind greşita neacordare a contravalorii lipsei de folosinţă, curtea a reţinut că temeiul juridic al unei astfel de cereri nu îl pot constitui decât dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală – ori în cauză, reclamanta şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 40 din Legea 10/2001 şi ale art. 25 alin. (7) C. proc. civ., inaplicabile întrucât se grefează pe situaţia premisă a restituirii în natură a bunului, ce nu se regăseşte în speţă.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în temeiul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a criticat Decizia atacată pentru nesocotirea dispoziţiilor art. 22 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, în ce priveşte obligaţia depunerii actelor doveditoare ale proprietăţii de către notificator, ca anexă la notificare, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată cererea reclamantei.
S-a susţinut că reclamanta avea obligaţia de a depune dovezi în sensul că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, precum şi declaraţie autentică în care să precizeze că nu a beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi că se obligă la restituirea imobilului său, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor de art. 5 din Legea 10/2001.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat împrejurarea că restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs referitoare la sarcina probei dreptului de proprietate al reclamantei intimate şi a deţinerii imobilului la momentul deposedării abuzive este neîntemeiată.
Instanţa de apel a admis primul motiv de apel, analizând amănunţit probele administrate din care a rezultat că cererea de completare a dosarului administrativ a fost emisă la 22 iunie 2005 (fila 50 dosar fond), deci mult ulterior datei limită până la care puteau fi depuse acte doveditoare – 14 martie 2003, conform OUG nr. 10/2003 , dată ce reprezenta termenul cel mai îndepărtat de la care începeau să curgă cele 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra notificării.
Hotărârea instanţei de apel a avut, astfel, în vedere finalitatea reparatorie avută în vedere de legiuitor, care presupune interpretarea dispoziţiilor Legii 10/2001 potrivit principiului constituţional al protejării şi garantării dreptului de proprietate.
În motivarea deciziei recurate, în contextul cenzurării încălcării obligaţiei unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, instanţa de apel a citat cauza Faimblat împotriva României, cu referire la nesolicitarea de informaţii suplimentare într-un termen rezonabil, apreciind că această atitudine nu poate conduce la concluzia întârzierii sine die a soluţionării notificării.
Curtea va reţine că sancţiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare de către persoana îndreptăţită nu putea conduce la nesoluţionarea notificării, ci, eventual, la respingerea sa.
De altfel, de la data formulării notificării şi până la momentul declarării recursului, recurentul nu a invocat niciodată lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate şi deţinerea imobilului la momentul deposedării abuzive şi nici lipsa calităţii intimatei de persoană îndreptăţită.
Cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.
Nu se poate susţine că intimata nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a depune dovezi din care să rezulte că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului de către stat.
Critica menţionată a fost invocată formal, fără ca recurentul să fi pus în discuţie vreodată lipsa unor asemenea dovezi şi, prin urmare, imposibilitatea soluţionării notificării pe acest considerent.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin declaraţia depusă la dosar (filele 22 şi 49 dosar fond), intimata reclamantă a precizat expres că la demolarea casei nu a primit nicio despăgubire.
În acelaşi sens, reclamanta a depus declaraţii şi în cursul procedurii administrative (filele 14, 22, 33 şi 51 din dosarul administrativ ataşat dosarului instanţei).
Ca atare, Curtea va reţine că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge.
Vizând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 109 A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1596/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1593/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
