ICCJ. Decizia nr. 1659/2011. Civil. Anulare act. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1659/2011
Dosar nr. 5264/1/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantei SC V.U. SRL, a constatat nulitatea tranzacţiei încheiată la 1 octombrie 1999 între părţi, a anulat sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii tranzacţiei, a dispus radierea menţiunilor din Cartea funciară nedefinitivă aflată la Biroul de carte funciară al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spaţiilor de tip A 2, B 2 şi C 2 situate 1 A la etajul II, tronson 5, cu o suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp, cu o suprafaţă utilă de 478,3 mp, spaţiilor de tip A 1, B 1 şi C 1 de la etajul I, tronson 5, cu o suprafaţă desfăşurată totală de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 48,3 mp şi spaţiile de tip A 5, B 5 şi C 5 situate la etajul 5, tronson 5, cu o suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 478,3 mp din imobilul situat în Bucureşti, sector 1. Totodată a dispus evacuarea pârâtei din spaţiile menţionate.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 27 februarie 2003, instanţa a dispus rectificarea erorilor materiale din sentinţa civilă nr. 1034/2002, în sensul că pe lângă rectificarea considerentelor, în dispozitiv, la alin. (5) rândul 8, se va trece suprafaţa de 478,3 mp, în loc de 48,3 mp, iar la enumerarea spaţiilor din alin. (5) al dispozitivului, se va trece la rândul 4, spaţiile de tip D 2, la rândul 6, spaţiile de tip D 1 şi la rândul 9 spaţiile de tip D 5.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 aprilie 2003, s-a încuviinţat o nouă cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul aceleiaşi sentinţe, în sensul că la alin. (5) rândul 6, după „suprafaţa utilă de 476,3 mp" se va trece şi 8,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 8, după „suprafaţa utilă de 478,3 mp" se va trece şi 81,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 11, după suprafaţa utilă de 478,3 mp se va trece şi 81,74 mp teren construit.
Prin Decizia civilă nr. 17 din 23 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Prin Decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a respins excepţia de necompetenţă materială a instanţei civile de a soluţiona litigiul, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului reclamant C.G. şi cererea de reintroducere în cauză, în calitate de intimat reclamant, a SC V.U. SRL, prin administrator judiciar SC C.N.N. SRL, a admis recursul pârâtei, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În rejudecare după casare, prin Decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins cererea de retract litigios exercitat de pârâta SC L.T. & D.I. SRL şi a respins, ca nefondat, apelul acesteia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a stabilit că trimiterea cauzei spre rejudecare s-a realizat doar pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a retractului litigios de către pârâtă, toate celelalte critici fiind dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intrând astfel sub puterea lucrului judecat, respectiv sub incidenţa art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 1402 şi art. 1403 C. civ., instanţa a apreciat că legea acordă pârâtului un mijloc de stingere fără judecată a pretenţiei formulate împotriva sa şi care face obiectul cesiunii, plătind cesionarului preţul cesiunii, cu dobânzi şi speze.
O primă condiţie ce trebuie îndeplinită rezultă din textul art. 1403 C. civ., anume aceea că exercitarea retractului nu poate avea loc decât dacă dreptul cedat are caracter litigios.
S-a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, chestiunea fiind dezlegată în mod irevocabil prin Decizia de casare cu care s-a încheiat ciclul procesual anterior, respectiv prin Decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din cuprinsul hotărârii instanţei de recurs, rezultă expres că „litigiul pornit de SC L.T. & D.I. SRL nu a fost soluţionat pe fond şi, prin urmare, ca efect al constatării nulităţii tranzacţiei şi anulării hotărârii de expedient, pretenţiile acestora nu au primit o rezolvare".
Înlăturând critica privind pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, instanţa a reţinut din nou că pronunţarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor şi a înlăturat apoi toate criticile vizând fondul pricinii, cum este şi aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei asupra spaţiilor pentru care s-a încheiat tranzacţia, statuând că acestea exced obiectului prezentului litigiu, întrucât tranzacţia a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient instanţa a luat act de înţelegerea părţilor, fără a judeca ea însăşi pretenţiile formulate.
S-a mai reţinut că „promovarea acţiunii pentru constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei şi, pe cale de consecinţă, a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, litigiu iniţiat de recurenta-pârâtă, a nulităţii absolute pentru cauză ilicită, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, ce a stat la baza încheierii tranzacţiei menţionate şi care astfel rămâne fără suport juridic".
Cu alte cuvinte, constatarea nulităţii tranzacţiei şi anularea hotărârii de expedient pronunţată în baza ei reprezintă o aplicare a principiului potrivit căruia nulitatea actului principal atrage după sine nulitatea actului subsecvent.
Fondul dreptului a fost dezbătut în procesul care a vizat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904 din 19 mai 1998, proces soluţionat prin Decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V- a comercială, şi nu în prezentul litigiu.
A doua condiţie cercetată în cauză, vizează existenţa unei vânzări de drepturi litigioase în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, condiţie îndeplinită în speţă, întrucât reclamanta SC V.U. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1668 din 6 noiembrie 2003, la BNP M.G.O. şi A.A.J., a înstrăinat numitului C.G. drepturile sale litigioase asupra unor spaţii cu destinaţia de birouri, situate în tronsonul 5 al imobilului în litigiu, ce formau la acea dată obiectul dosarului nr. 3224/2003, aflat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
O a treia condiţie ce s-a impus a fi analizată a fost aceea a calităţii persoanei care exercită retractul, condiţie care în speţă este îndeplinită, deoarece retractul este exercitat de pârât, adică de persoana împotriva căreia s-a pornit litigiul. Acest lucru rezultă din actele depuse în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv notificarea având ca obiect oferta reală de plată, consemnaţiune şi retract litigios, de la fila 156 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cererea de exercitare a retractului litigios aflată la filele 164 – 165 din acelaşi dosar.
Ultima condiţie se referă la „numărarea" preţului real al cesiunii, spezelor contractului şi dobânzile aferente de la data plăţii cesiunii.
S-a apreciat că nici această condiţie nu este îndeplinită, SC L.T. & D.I. SRL, persoana care a exercitat retractul litigios nefăcând nici o plată pe numele cesionarului. În acest sens, există o adresă a CEC Bank-Agenţia Victoria, înregistrată sub nr. 9331 din 20 octombrie 2008, din care rezultă că în cursul lunii mai 2005 nu a fost identificată consemnarea de către apelanta-pârâtă a sumei de 513.401,61 lei noi, pe seama şi la dispoziţia numitului C.G.
Apelanta-pârâtă a invocat în sprijinul afirmaţiei privind plata preţului cesiunii recipisa seria N nr. 11/3204780, emisă de CEC unitatea Al. la 12 mai 2005, care se află depusă la fila 167 din dosarul de recurs al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a considerat că această recipisă nu poate valora o plată liberatorie pentru apelanta-pârâtă în contul notificării privind exercitarea retractului litigios.
S-a reţinut şi că plata nu a fost făcută de debitor, ci de către o terţă persoană fizică, O.P., fără un mandat din partea apelantei debitoare. În ciuda faptului că apelanta-pârâtă a susţinut pe parcursul litigiului că persoana care a efectuat plata avea calitatea să o facă, fiind administrator al societăţii, o asemenea susţinere nu a fost dovedită.
Din extrasul de la Camera de Comerţ şi Industrie a României, depus de apărătorul apelantei, cu ocazia notelor scrise suplimentare, rezultă că O.P., este unul dintre asociaţii minoritari ai societăţii, ce nu are calitatea de administrator, calitate ce aparţine numitei L.F.A., începând cu 31 ianuarie 2000.
Faptul material al plăţii reprezintă urmarea ofertei reale urmate de consemnaţiune, efectuată de apelanta pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc, cu scopul de a stinge un litigiu în curs şi reprezintă un act de dispoziţie pentru care era necesar un mandat special conform art. 1536 C. civ.
Dacă exercitarea retractului litigios s-a realizat printr-un mandatar special, aşa cum rezultă din chiar cuprinsul notificării aflate la fila 156 dosar recurs, respectiv prin administratorul societăţii, numita L.A., faptul material al plăţii a fost realizat de o terţă persoană, fără mandat din partea apelantei pârâte.
Împrejurarea că, ulterior, persoana care a făcut plata a dat o declaraţie prin care a susţinut că plata a fost făcută în numele societăţii SC L.T. & D.I. SRL, este lipsită de relevanţă deoarece confirmarea mandatului trebuia făcută de către mandant, şi nu de către mandatar, conform art. 1546 alin. (2) C. civ.
De altfel, în speţă, dată fiind necesitatea existenţei unui mandat special, impusă de art. 1536 alin. (1) C. civ., precum şi valoarea plăţii, care este mai mare de 250 lei, era obligatorie existenţa unui mandat special în formă scrisă, nefiind aplicabile dispoziţiile privind mandatul tacit.
S-a apreciat şi că dispoziţiile art. 1402 C. civ. nu sunt îndeplinite în cauză, sub aspectul plăţii reale a cesiunii şi spezelor contractului.
Nu poate fi primită apărarea apelantei-pârâte în sensul că simpla propunere a retractului litigios, chiar neînsoţită de plată, este suficientă pentru stingerea litigiului în acest mod.
Prin reglementarea retractului litigios, legiuitorul a urmărit a combate specula asupra proceselor şi a pune capăt litigiilor judiciare.
Pentru a atinge acest scop, plata trebuie să fie efectivă. De altfel, acest lucru rezultă expres din textul art. 1402 C. civ., care vorbeşte de numărarea preţului şi nu de oferta scriptică făcută de retractant.
Or, conform raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiuni depuse de expertul contabil B.V.L., totalul obligaţiilor de plată ale debitorului o reprezenta suma de 5.138.782.687 lei vechi, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar recurs (trecând peste viciul privind calitatea persoanei care face plata) este de numai 5.134.016.065 lei, ceea ce înseamnă că apelanta pârâtă nu a îndeplinit nici cerinţa privind plata integrală a preţului real al cesiunii, spezelor contractului şi a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit preţul cesiunii.
În preţul retractului, trebuie incluse, contrar susţinerilor apelantei pârâte, şi cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu şi nu generarea unui nou şir de litigii.
De altfel, aceste cheltuieli se includ în spezele contractului, opinia fiind întâlnită în doctrina juridică (Matei B. Cantacuzino – Elementele Dreptului civil).
În ceea ce priveşte data calculării dobânzilor şi a celorlalte sume aferente contractului de vânzare-cumpărare cu prilejul întocmirii raportului de expertiză, părţile au încheiat o minută prin care au căzut de acord asupra faptului că această dată este de 6 noiembrie 2003 şi nu 8 noiembrie 2003, aşa cum din eroare s-a reţinut în încheierea de şedinţă.
Având în vedere că aceste condiţii privind exercitarea retractului litigios trebuiau îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea fie şi a unei singure condiţii a condus inevitabil la respingerea cererii de retract litigios.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC L.T. & D.I. SRL, prin care a solicitat, în principal, modificarea deciziei, în sensul de a se lua act de retractul litigios, a se admite apelul şi a se schimba în tot hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii ca urmare a exercitării retractului şi a întrunirii în aceeaşi persoană, atât a calităţii de reclamant, cât şi a aceleia de pârât.
În subsidiar, recurenta a arătat că în situaţia în care s-ar reţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor legate de retractul litigios, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează, în esenţă, nelegalitatea ei, sub următoarele aspecte:
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a pronunţat o hotărâre cu o motivare contradictorie şi străină de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
S-a invocat astfel, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1403 C. civ., dar şi a art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare, respectiv motivarea contradictorie.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prin însăşi Decizia de casare s-ar fi stabilit în mod definitiv şi irevocabil că exercitarea retractului nu poate avea loc, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1403 C. civ.
Dacă instanţa supremă ar fi considerat că procesul pendinte nu poartă asupra unui drept litigios, ar fi respins ea însăşi cererea de retract litigios, nemaifiind nevoie să trimisă cauza în apel pentru verificări de fapt.
S-a susţinut că s-a făcut o interpretare greşită a obiectului cauzei deduse judecăţii, întrucât litigiul nu îl constituie pretenţiile cuprinse în litigiul pornit de SC L.T. & D.I. SRL în dosarul nr. 13535/1997 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, unde s-a pronunţat hotărârea de expedient, ci acţiunea completată şi precizată prin care s-a solicitat, între altele, de către SC V.U. SRL - în drepturile căreia s-a subrogat C.G. - repunerea părţilor în situaţia anterioară prin readucerea în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, modificarea cărţii funciare în concordanţă cu capătul de cerere privind repunerea în situaţia anterioară, precum şi evacuarea pârâtei din spaţiile respective.
Nu au fost respectate nici chiar dispoziţiile deciziei de casare, ceea ce înseamnă că raţionamentul şi concluzia instanţei de apel sunt contrare legii.
A statua că drepturile vândute nu sunt litigioase, împotriva constatărilor exprese ale instanţei de casare şi împotriva celor constatate de judecătorul sindic şi chiar împotriva declaraţiilor părţilor, este evident nelegal, cu atât mai mult cu cât susţinerea caracterului nelitigios al drepturilor vine din partea intimatului C.G., el însuşi declarant al dobândirii unor drepturi litigioase.
S-a invocat şi neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1093 alin. (2) C. civ., greşita interpretare a regulilor mandatului şi a dispoziţiilor art. 1191 C. civ., inclusiv greşita aplicare a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum şi faptul că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi cu elemente străine de natura pricinii, fiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Din această perspectivă s-a arătat că instanţa de apel putea lesne constata relevanţa şi pertinenţa înscrisurilor administrate în cauză, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 1093 alin. (2) C. proc. civ., chiar faptul că O.P. era administrator al SC L.T. & D.I. SRL, aşa cum rezultă din înregistrările publice ale registrului comerţului.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a făcut şi o interpretare greşită a probelor administrate, legate de procură, de declaraţia autentică a lui O.P. şi a faptului că a fost atacată chiar Decizia de casare cu două contestaţii în anulare, unde a fost reiterată şi chestiunea plăţii preţului de către o altă persoană.
Instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, interpretând greşit regulile mandatului, atunci când a tras concluzia că plata nu a fost făcută în numele şi pentru cel ce a exercitat retractul, neavând mandat special, făcut în scris.
În esenţă, s-a susţinut că regula de la art. 1191 C. civ. nu vizează validitatea mandatului, ea având incidenţă doar sub aspect probatoriu.
Criticile recurentei sub aspectul nerespectării deciziei de casare, vizează faptul că instanţa de apel a refuzat practic să execute obligaţia ce îi revenea potrivit deciziei de casare şi anume să verifice şi să stabilească suma ce se datorează cu titlu de retract litigios pe baza datelor furnizate de expertiză.
S-a invocat şi aplicarea şi interpretarea greşită a conţinutului art. 1402 C. civ. - din această perspectivă legală şi în considerarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, s-a susţinut că nu poate fi considerată ca început al curgerii dobânzii data de 6 noiembrie 2000 pentru suma reprezentând întregul preţ, pentru simplul motiv că, începutul plăţii preţului se situează la 6 decembrie 2003 pentru rata de 2.600.000 lei vechi şi 30 decembrie 2003, pentru rata de 648.000.000 lei vechi.
Nu este legală nici concluzia instanţei potrivit căreia dobânda la întregul preţ se va calcula începând cu data încheierii contractului, indiferent dacă preţul s-a plătit sau nu la momentul încheierii acestuia, deoarece ar însemna o îmbogăţire fără justă cauză a concesionarului şi o încălcare a dispoziţiilor art. 1402 C. civ.
Pentru instanţa de apel, care avea în faţă expertiza de calculare a dobânzilor, alături de toate celelalte probe relevante, era extrem de simplu să observe că sumele consemnate şi oferite de recurenta-pârâtă acopereau cu lejeritate valoarea sumelor plătite de C.G., plus dobânzile şi spezele contractului.
S-a învederat că o altă greşeală de interpretare a dispoziţiilor art. 1402 C. civ. a făcut-o instanţa de apel atunci când a statuat că în preţul retractului trebuie incluse şi cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu şi nu generarea unui nou şir de litigii.
Suportarea cheltuielilor de judecată înseamnă plata lor la terminarea procesului, pe baza obligării la plată de către instanţă, care decide cine şi în ce măsură suportă aceste cheltuieli, nu cuprinderea lor ab initio în preţul retractului.
Pe de altă parte, s-a arătat ca aspect relevant faptul că în oferta consemnată deja la CEC este cuprinsă în plus o sumă de cel puţin 207.417.651 lei, dobânzi nedatorate.
Dacă instanţa de apel considera că ar mai fi diferenţe de achitat trebuia să pună în vedere acest aspect şi să constate dacă recurenta era dispusă să achite aceste diferenţe, şi numai apoi să ia o decizie în privinţa retractului litigios.
S-a mai susţinut că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a acordat cuvântul părţilor asupra celorlalte critici formulate în apel, sub pretextul că acestea au fost dezlegate de instanţa supremă.
Prin Decizia civilă nr. 3361 din 31 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
În drept, potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Soluţia consacrată de dispoziţiile sus evocate, are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând astfel obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.
Ca atare, modul de interpretare a unui text de lege ori aplicarea unui principiu de drept în condiţiile determinate de instanţa de recurs prin Decizia de casare, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa determinată să rejudece cauza nu poate să le înlăture în baza rolului activ sau pe ideea că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Prin prisma celor expuse şi raportat la recomandările obligatorii ale deciziei de casare, s-a apreciat că instanţa de apel a aplicat întocmai dispoziţiile deciziei de casare, respectându-se astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Cum Decizia de casare vizează verificarea doar a condiţiilor de exercitare a retractului litigios, instanţa de apel a examinat acest aspect prin prisma actelor şi probelor de la dosar, raportat la condiţiile prevăzute de art. 1402 – 1403 C. civ.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a examinat cauza şi motivele de apel invocate şi prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum.
S-a apreciat că nu este întemeiată nici susţinerea recurentei legată de o motivare neconvingătoare a hotărârii sau că aceasta ar cuprinde elemente străine de natura pricinii.
Motivarea unei hotărâri este o problemă de conţinut şi nu de volum, motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare de speţă, în cadrul procedurilor generale şi abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.
Din perspectiva celor expuse, hotărârea instanţei de apel îndeplineşte cerinţele şi exigenţele art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel a analizat neincidenţa dispoziţiilor art. 1402 C. civ., raportat la neîndeplinirea condiţiilor retractului litigios, precum şi la neîndeplinirea dispoziţiilor art. 1536 alin. (2) C. civ.
Expertiza efectuată în cauză (şi răspunsul la obiecţiuni) de experta B.V.L. a conchis fără posibilitate de echivoc că totalul obligaţiilor de plată ale debitorului îl reprezintă suma de 5.138.782.687 lei ROL, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din recurs, este de numai 5.134.016.065 lei ROL, nefiind astfel îndeplinită cerinţa legală prevăzută de art. 1402 C. civ. privind plata integrală a preţului real al cesiunii, spezelor contractului şi a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit preţul cesiunii.
În condiţiile în care expertiza tehnică stabileşte existenţa unei diferenţe în ceea ce priveşte obligaţiile de plată ale debitorului, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1402 – 1403 C. civ. ce reglementează retractul litigios.
Susţinerea recurentei legată de greşita interpretare a probelor dosarului, nu se circumscrie niciunuia din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Împotriva deciziei civile nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare la data de 14 iunie 2010, contestatoarea SC L.T. & D.I. SRL, prin care a invocat următoarele:
S-a susţinut în mod expres că se impune anularea deciziei pronunţate şi rejudecarea cauzei în recurs, prin acordarea unui termen de judecată în acest sens, întrucât instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs, fapt ce a viciat în final soluţia pronunţată, determinând respingerea recursului.
În cadrul recursului formulat au fost invocate mai multe critici, independente unele de altele, chiar dacă, din raţiuni de logică juridică, ele au fost prezentate grupat, încadrându-se sub acelaşi motiv generic de recurs.
Fiecare din aceste critici, luate separat, dacă ar fi fost cercetată, ar fi condus la o alta soluţie decât cea a respingerii recursului.
Astfel, s-a formulat o critică explicită cu privire la încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1403 C. civ., arătându-se pe larg în expunerea de motive a cererii de ce soluţia este greşită şi de ce reprezintă o gravă greşeală de judecată, concretizată în interpretarea eronată a acestui text de lege.
Instanţa de recurs nu a răspuns acestei critici şi nu a cercetat motivul de recurs respectiv. O cercetare a acestui motiv ar fi însemnat să se răspundă de ce instanţa de apel a considerat corect că nu sunt îndeplinite în speţă cerinţele acestui text de lege, respectiv de ce criticile din recurs nu pot fi primite.
Afirmaţia generală a instanţei de recurs, potrivit căreia instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi a judecat în limitele deciziei de casare, nu este suficientă şi nici la obiect.
Instanţa de recurs nu a explicat de ce instanţa de apel a avut dreptate când a afirmat că dreptul vândut nu ar avea caracter litigios.
S-a invocat ca motiv de recurs şi neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1093 alin. (2) C. civ., greşita interpretare a regulilor mandatului şi a dispoziţiilor art. 1191 C. civ., inclusiv greşita aplicare a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), motivare contradictorie şi străină de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Este evident că nici acest motiv nu a fost cercetat, de vreme ce instanţa de recurs doar afirmă că instanţa de apel s-ar fi ocupat de verificarea condiţiilor prevăzute de art. 1402 C. civ., dar nu face nici o judecată cu privire la chestiunea de a şti dacă instanţa de apel a rezolvat corect sau nu acest motiv.
Instanţa de recurs nu este chemată doar să inventarieze dacă instanţa de apel s-a ocupat de rezolvarea unui motiv de apel, ci, mai ales, dacă l-a rezolvat corect sau nu şi, în acest caz, instanţa de recurs trebuie la rândul ei să motiveze de ce consideră rezolvarea dată de instanţa de apel corectă sau nu.
S-a criticat Decizia şi pentru încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1402 C. civ. în privinţa modului cum se face calculul retractului litigios, întrucât aceste dispoziţii legale prescriu că "cel în contra cărui exista un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii.".
Instanţa de apel a ignorant faptul că preţul răscumpărării cuprinde în el dobânda calculată din ziua plăţii şi a dat o soluţie greşită în privinţa calculării acesteia.
Instanţa de recurs nici măcar nu a făcut referire la această critică, nu a dat un răspuns cu privire la corecta aplicare a art. 1402 C. civ. şi s-a mulţumit să ia act de o expertiză, care nu a avut în vedere momentul real al calculării dobânzii.
Nici critica privind calcularea retractului în funcţie de preţul real al cesiunii nu a fost analizată de instanţa de recurs. Preţul vânzării drepturilor litigioase nu a fost niciodată achitat integral, astfel că nu putea intra în preţul răscumpărării nici o dobândă calculată la partea din preţ care nu a fost niciodată achitată.
Nu a fost cercetat nici motivul de recurs legat de încălcarea de către instanţa de apel a art. dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. Instanţa de apel a respins apelul, fără a da părţilor cuvântul pentru susţinerea motivelor de apel şi fără a motiva ea însăşi de ce le-a respins şi care sunt motivele de apel pe care le-a avut în vedere.
„Prejudecarea" motivelor de recurs de către instanţa de recurs nu poate constitui un motiv de respingere a apelului, la modul global, fără o judecată efectivă.
Analiza "globală" de acest gen, în care în fapt nu sunt luate în cercetare motivele esenţiale ale recursului, poate fi încadrată în ipoteza prevăzută de art. 318 C. proc. civ.
Modul de rezolvare a recursului, eliptic şi omisiv, se traduce şi într-o încălcare a accesului liber la justiţie, garantat de legea de organizare judecătorească, de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană.
Prin întâmpinarea din 8 februarie 2011, intimatul G.C. a susţinut că această contestaţie în anulare este, în principal, inadmisibilă - în sensul în care contestatorul vizează pretinse omisiuni ale unor argumente subsumate unui motiv de recurs, iar nu omisiunea vreunui motiv de recurs, în totalitatea lui, şi, în subsidiar, vădit nefondată pentru următoarele considerente.
Pentru aprecierea corectă a motivelor unei contestaţii în anulare, instanţa de judecată este chemată să facă distincţia clară între „motivele de recurs" invocate de recurentă şi „argumentele" aduse de recurentă în sprijinul motivelor de recurs.
Astfel, întotdeauna, argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt mereu subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar art. 318 C. proc. civ. se referă în mod expres şi strict la „omisiunea de a examina motivul de recurs", iar nu la posibila omisiune de analiză a unora dintre argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.
Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare este în mod vădit inadmisibilă în cazul în care instanţa de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun, deoarece în acest caz nu se poate reţine omisiunea acesteia de a cerceta însuşi motivul de recurs.
Cu atât mai mult, contestaţia în anulare este inadmisibilă în speţă, în condiţiile în care însăşi contestatoarea afirma că toate aşa-zisele critici neanalizate de către instanţa de recurs au fost grupate chiar de recurentă în cadrul unui singur motiv de recurs, „din raţiuni de logică".
Două au fost motivele de recurs invocate împotriva hotărârii din apel, respectiv motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, teza a II-a C. proc. civ. şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, teza a II-a C. proc. civ., iar Decizia atacată răspunde pe larg acestor motive, analizând chiar detaliat argumentele invocate de parte în sprijinul lor.
În opinia contestatoarei, instanţa de recurs nu a cercetat pretinsul motiv de recurs referitor la „ încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a art.1403 C. civ., în sensul statuării că nu ar fi îndeplinită condiţia cerută de art. 1403 C. civ., potrivit căruia lucrul se socoteşte litigios când exista proces sau contestaţie asupra fondului dreptului".
Instanţa de recurs a analizat acest „argument independent" invocat de contestatoare, sub aspectul tuturor criticilor invocate şi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar prin raportare la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
S-a susţinut că şi cel de-al doilea „argument" - cu referire la art. 1093 alin. (2), art. 1191, art. 1546 alin. (2) C. civ., respectiv art. 315 C. proc. civ. - a fost avut în vedere şi analizat de către instanţa de recurs, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţate de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca" rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii" unora dintre motivele de recurs.
Instanţa de recurs a reţinut şi analizat inclusiv argumentul referitor la „încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1402 C. civ., în privinţa modului cum se face calculul retractului litigios", instanţa pronunţându-se motivat asupra lui, prin respingerea recursului formulat în condiţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţa de recurs a reţinut şi examinat în mod expres pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în expunerea de motive fiind consemnată expresia „examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat"- pag. 16 alin. penultim.
Contestaţia în anulare este întemeiată pentru considerentele ce urmează:
În drept, potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Din perspectivă convenţională, respectiv art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 şi Cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005), noţiunea de proces echitabil presupune cu necesitate ca o instanţă să examineze în mod real problemele esenţiale ale raportului juridic litigios - în cauza de faţă, acestea fiind concretizate prin motivele de recurs - şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
În fapt, rezultă cu evidenţă că în calea de atac extraordinară a recursului, recurenta-pârâta a invocat pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - mai multe critici de nelegalitate, respectiv încălcarea/aplicarea greşită a unor dispoziţii legale de drept material/procedural, respectiv dispoziţiile art. 1403 C. civ., art. 1093 alin. (2) C. civ., art. 1191 C. civ., art. 1402 C. civ., art. 1546 alin. (2) C. civ., art. 129, art. 315 C. proc. civ., precum şi faptul că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi cu elemente străine de natura pricinii, toate aceste critici fiind însoţite de considerentele de fapt şi de drept pertinente specificului raportului juridic litigios şi particularităţilor cauzei pendinte.
Expunerea de motive ce însoţeşte soluţia pronunţată în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia din aceste critici de nelegalitate, aceasta rezumându-se să prezinte conţinutul art. 315 C. proc. civ., să-i redea semnificaţia normativă de principiu, să precizeze că instanţa de apel a aplicat întocmai dispoziţiile deciziei de casare, să inventarieze doar dacă instanţa de apel a examinat condiţiile prevăzute de art. 1402 – 1403 C. civ., respectiv art. 1536 alin. (2) C. civ., s-au făcut referiri de principiu la relevanţa motivării unei hotărâri judecătoreşti şi la semnificaţia acesteia pentru fiecare proces civil finalizat printr-o hotărâre judecătorească.
Împrejurarea că în mod curent în doctrină şi jurisprudenţa instanţelor s-a făcut cuvenita şi necesara distincţie între „motivele de recurs" invocate de recurentă şi „argumentele" aduse de aceasta în sprijinul motivelor de recurs, atunci când s-a invocat în cadrul unei contestaţii în anulare ipoteza prevăzută de art. 318 teza II C. proc. civ., nu conferă nici o semnificaţie juridică afirmaţiilor intimatului conform cărora motivele de recurs la care trebuie să se raporteze instanţa sunt doar art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. (şi pe care instanţa le-ar fi cercetat), iar argumentele sunt toate celelalte dispoziţii legale de drept substanţial/procedural, redate în cuprinsul cererii de recurs (irelevante, în opinia intimatului, în procesul pendinte) şi, drept consecinţă, nu poate susţine nici un aspect de inadmisibilitate al contestaţiei pendinte.
Instanţa de recurs a apreciat corect că toate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la greşita interpretare a probelor dosarului, cum nu se circumscriu niciunuia din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., nu pot fi analizate în recurs.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 318 teza II C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestaţia în anulare formulată, va anula Decizia nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, respectiv va fixa termen pentru soluţionarea recursului la data de 16 iunie 2011, C11, cu citarea părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC L.T. & D.I. SRL.
Anulează Decizia nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Fixează termen pentru soluţionarea recursului la 16 iunie 2011, C11, cu citarea părţilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1785/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1658/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
