ICCJ. Decizia nr. 1658/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1658/2011
Dosar nr. 14240/3/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 861 din 17 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii N.A. şi N.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român.
Prin acţiunea precizată dedusă judecăţii, reclamanţii au pretins despăgubiri civile în cuantum de 645.000 lei (echivalentul a 150.000 euro), reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, invocând ca temei juridic răspunderea civilă directă a pârâtului Statul Român pentru fapta ilicită proprie a acestuia cauzatoare de prejudicii. Reclamanţii au arătat că fapta ilicită proprie cauzatoare de prejudicii a pârâtului a constat, pe de o parte, în demararea procesului de înstrăinare abuzivă a unor imobile confiscate de regimul comunist după adoptarea Legii nr. 15/1990, iar, pe de altă parte, în lipsa de reacţie a acestuia faţă de o chestiune stringentă de interes general, respectiv reglementarea corespunzătoare a situaţiei juridice a bunurilor intrate în mod abuziv în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, toate aceste fapte fiind comise cu vinovăţie.
Reclamanţii, beneficiari ai unei asistenţe juridice calificate, au arătat că, în speţă, nu sunt aplicabile normele de drept intern - art. 998-1003 C. civ. - ci prevederile Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dispoziţiile art. 11, art. 20 şi art. 44 din Constituţia României şi dispoziţiile Legii nr. 30/1994.
În fapt, tribunalul a reţinut cu privire la imobilul în litigiu că acesta a fost transmis reclamanţilor printr-un act cu titlu oneros de la SC C.G.C. SRL, în urma unui şir de transmisiuni anterioare, bunul regăsindu-se iniţial în patrimoniul unei unităţi economice de stat, reorganizate ca societate comercială pe acţiuni.
Ulterior, succesorii fostului proprietar deposedat abuziv de regimul comunist au revendicat în natură acest imobil şi au obţinut evingerea reclamanţilor, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, decizie prin care s-a admis recursul şi s-a dispus obligarea reclamanţilor de a le lăsa, recurenţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, spaţiul în litigiu.
Tribunalul a reţinut că România, devenită membră cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, a ratificat în anul 1994, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mecanismul de control instituit prin Convenţie are un caracter subsidiar, ceea ce presupune, conform art. 1 din Convenţie, ca drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să fie protejate mai întâi prin dreptul intern.
Conform art. 41 din Convenţie - dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenţia sau protocoalele sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante permite doar în mod imperfect lichidarea consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă" - satisfacţia echitabilă este singura măsură pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o poate ordona statului responsabil pentru încălcarea Convenţiei.
Constatând, faţă de cele expuse mai sus, inexistenţa unor reglementări internaţionale în materie care să constituie cadru legal pentru atragerea răspunderii directe a statului pe plan intern pentru încălcări ale drepturilor omului, şi, prin urmare, constatând că sunt vădit neîntemeiate susţinerile reclamanţilor privind inaplicabilitatea în faţa acestei instanţe, ca instanţă naţională, a normelor de drept intern privind condiţiile stabilirii răspunderii civile a pârâtului, tribunalul a reţinut cu privire la temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii că răspunderea pârâtului pentru faptă ilicită proprie cauzatoare de prejudicii invocată de reclamanţi - constând în conduita ilicită mai sus-menţionată - nu poate fi stabilită decât prin raportare la dreptul intern.
Reclamanţii au în acest sens obligaţia de a exercita căile interne adecvate şi accesibile puse la îndemână de legislaţia internă pentru apărarea dreptului invocat.
Or, potrivit dreptului intern, răspunderea directă a statului poate fi atrasă în conformitate cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, raportat la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., texte care instituie o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu.
În ceea ce priveşte dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condiţiile art. 998-999 C. civ. - pentru acţiuni ale unor autorităţi publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcţionarilor care activează în cadrul acestor autorităţi conform legii, fapte care, la rândul lor ar trebui să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare care este esenţială pentru a putea atrage o eventuală răspundere a acestor autorităţi cu personalitate juridică şi patrimoniu distinct afectat obiectului lor de activitate întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. (iar nu a Statului Român).
Prin Decizia civilă nr. 142 A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere, în esenţă, aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă.
A reţinut totodată că reclamanţii au cerut prin acţiune ca instanţa de judecată să cenzureze, din momentul adoptării Legii nr. 15/1990 şi până în prezent, modul în care Statul român a înţeles să-şi exercite puterea legislativă, respectiv ca puterea judecătorească, exercitată de instanţele de judecată, să declare că puterea legislativă este exercitată în mod ilicit de către Parlamentul României, unica autoritate legiuitoare a ţării (potrivit dispoziţiilor art. 58 din Constituţia României).
Într-un stat democratic, puterea judecătorească nu poate şi nu trebuie să cenzureze modul în care se exercită puterea legislativă, fapt consfinţit prin principiul separării puterilor în stat. Acest principiu este cuprins în art. 1 alin. (4) din Constituţia României şi prevede independenţa puterilor în stat din punct de vedere al exercitării atribuţiilor acestora.
Instanţa a constatat totodată că reclamanţii puteau invoca dispoziţiile convenţionale în cadrul procesului de revendicare în care au fost evinşi, puteau invoca în acel proces excepţia de neconstituţionalitate a legislaţiei în materia proprietăţii dacă considerau că aceasta este contrară Constituţiei sau puteau să exercite acţiunea în evicţiune dacă considerau că îndeplinesc condiţiile acestei acţiuni, însă nu puteau pretinde pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu nesocotirea principiului separaţiei puterilor în stat.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 18 iunie 2010, reclamanţii N.A. şi N.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel, prin raţionamentul juridic expus în conţinutul deciziei, a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art. 6 din Convenţie, respectiv dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi dispoziţiile art. 3 C. civ., întrucât singura situaţie în care o cerere în justiţie poate fi respinsă ca inadmisibilă, fără ca normele de drept mai sus arătate să fie încălcate, este cea prevăzută de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., dar care nu sunt incidente în cauza pendinte.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au solicitat încălcarea de către instanţele de judecată a principiului separării puterilor în stat, ci doar constatarea, de către instanţa naţională legal învestită, a dreptului de proprietate prevăzut de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, pe cale de consecinţă, pronunţarea unei decizii pe fondul cererii de chemare în judecată, în conformitate cu Recomandarea nr. I a Comitetului de Miniştrii al Consiliului European, adoptat la data de 12 mai 2004, precum şi conferirea de către instanţa internă a unui remediu adecvat.
Aplicarea în speţă de către instanţele interne a prevederilor tratatelor internaţionale la care România este parte semnatară, precum şi a Convenţiei nu reprezintă nicidecum o încălcare a principiului separării puterilor în stat, aşa precum a conchis în mod eronat instanţa de apel.
Dispoziţiile art. 1 din Convenţie prevăd că „Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii".
Dreptul intern este alcătuit, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 30/1994, atât din legile interne stricto sensu, cât şi din tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, prioritatea în caz de neconcordanţă revenind acestora din urmă. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeana, dreptul intern este constituit atât legile interne stricto sensu cât şi tratatele constitutive ale Uniunii Europene.
În cazul în care drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie nu sunt protejate de o manieră adecvată de către autorităţile naţionale, prin aplicarea dreptului intern stricto sensu, în această situaţie normele de drept intern în cauză vor fi coroborate şi interpretate în conformitate cu dispoziţiile art. 11, art. 20, art. 21 si art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, raportat la Legea nr. 30/1994, cu dispoziţiile tratatelor internaţionale la care România este parte semnatară, prioritatea în caz de neconcordanţă revenindu-le acestora din urmă.
Situaţia ideală şi dezirabilă în cazul unui stat semnatar al Convenţiei ar fi aceea în care instanţele interne, sesizate ca şi instanţe europene de remediu (recurs) intern, faţă de încălcarea Convenţiei, să se asigure că aceste recursuri sunt efective, în sensul că pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare constată, fără a mai fi necesar ca demersurile privind încălcarea Convenţiei să fie continuate în faţa Curţii de la Strasbourg.
Recurenţii-reclamanţi au precizat şi că, actualmente, nu mai pot regresa pentru evicţiune împotriva SC C.G.C. S.R.L., întrucât, la momentul promovării acţiunii, această societate comercială nu mai exista, fiind radiată din registrul comerţului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Pretenţia concretă a reclamanţilor din acţiunea pendinte a vizat în mod explicit obţinerea de despăgubiri civile în cuantum de 645.000 lei (echivalentul a 150.000 Euro), reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi a fost întemeiată pe răspunderea directă a pârâtului Statul Român pentru fapta ilicită proprie a acestuia, cauzatoare de prejudicii.
Reclamanţii au invocat drept fapte ilicite ale pârâtului, acţiunea acestuia care „prin instituţiile sale legiuitoare a adoptat şi promulgat o lege ordinară, respectiv Legea nr. 15 din 07 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale" contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acţiunea acestuia care „prin al său legiuitor a comis o gravă eroare de drept în cadrul elaborării şi implementării Legii nr. 15/1990" şi care prin inacţiunea sa „a perpetuat o legislaţie civilă ambiguă, deficitară şi incertă în materie de proprietate, nerespectându-şi obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunilor de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa prin decretele de naţionalizare".
În fapt, instanţele anterioare au stabilit o situaţie necontestată în cauză cu privire la imobilul în litigiu, anume că acesta a fost transmis reclamanţilor printr-un act cu titlu oneros de la SC C.G.C. SRL, în urma unui şir de transmisiuni anterioare, bunul regăsindu-se iniţial în patrimoniul unei unităţi economice de stat, reorganizate ca societate comercială pe acţiuni.
Ulterior, succesorii fostului proprietar deposedat abuziv de regimul comunist au revendicat în natură acest imobil şi au obţinut evingerea reclamanţilor, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, decizie prin care s-a admis recursul şi s-a dispus obligarea reclamanţilor de a le lăsa, recurenţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, spaţiul în litigiu.
În drept, potrivit dreptului intern, răspunderea directă a statului poate fi atrasă în conformitate cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, raportat la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., texte care instituie o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu.
În mod evident situaţia de fapt a cauzei pendinte nu se încadrează în ipoteza textului de lege sus-menţionat.
În mod corect, în circumstanţele cauzei pendinte, clarificate pe deplin în faţa instanţelor fondului, şi necontestate, prin raportare la dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale - dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 - tribunalul a constatat că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, respectiv că nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condiţiile art. 998-999 C. civ. - pentru acţiuni ale unor autorităţi publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcţionarilor care activează în cadrul acestor autorităţi conform legii, fapte care, la rândul lor ar trebui să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare care este esenţială pentru a putea atrage o eventuală răspundere a acestor autorităţi cu personalitate juridică şi patrimoniu distinct afectat obiectului lor de activitate întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ.
Concluzia firească într-un astfel de context legal este aceea că reclamanţii aveau obligaţia de a exercita căile interne adecvate şi accesibile puse la îndemână de legislaţia internă pentru apărarea dreptului invocat.
Aceasta înseamnă pentru situaţia cauzei pendinte că reclamanţii puteau invoca dispoziţiile convenţionale în cadrul procesului de revendicare în care au fost evinşi, puteau să exercite acţiunea în evicţiune dacă considerau că sunt îndeplinite condiţiile acestei acţiuni, eventual puteau invoca în acel proces excepţia de neconstituţionalitate a legislaţiei în materia proprietăţii dacă considerau că aceasta este contrară Constituţiei, însă nu puteau pretinde pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu nesocotirea principiului separaţiei puterilor în stat.
În raport de toate aceste considerente de fapt şi de drept, nu poate fi primită critica conform căreia instanţa de apel, prin raţionamentul juridic expus în conţinutul deciziei, ar fi încălcat dispoziţiile art. 6 din Convenţie, respectiv dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi dispoziţiile art. 3 C. civ.
Susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la protecţia dreptului de proprietate prevăzută de prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu-şi găsesc justificarea în contextul procedural pendinte, întrucât, pe de o parte, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile - Decizia civilă nr. 812R din 15 decembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - deja s-a clarificat situaţia proprietăţii imobilului în condiţii de contradictorialitate iar, pe de altă parte, a existat o inacţiune a acestor persoane în valorificarea remediului adecvat conferit de legislaţia naţională pentru acoperirea prejudiciului adus patrimoniului propriu - instituţia răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.
Este motivul pertinent pentru care nu poate fi reţinut nici un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate prin raportare la Recomandarea nr. I a Comitetului de Miniştrii al Consiliului European, adoptată la data de 12 mai 2004, respectiv la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Deşi recurenţii-reclamanţi au pretins în mod formal că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie nu au fost protejate de o manieră adecvată de către autorităţile naţionale, situaţia de fapt a cauzei pendinte a relevat inacţiunea, lipsa de diligenţă a reclamanţilor în demararea procedurilor adecvate, în condiţiile legislaţiei naţionale, pentru obţinerea reparării prejudiciului produs propriului patrimoniu prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Pentru situaţia de faţă a rezultat aşadar că nu s-a apelat la remediul adecvat existent în legislaţia naţională pentru pretinsa încălcare reclamată, şi nicidecum o lipsă de corelare a dreptului intern cu dispoziţiile tratatelor internaţionale la care România este parte semnatară.
Împrejurarea că la momentul promovării acţiunii de faţă, societatea comercială vânzătoare nu mai exista, aceasta fiind radiată din registrul comerţului, ceea ce ar înseamna că reclamanţii nu mai pot regresa pentru evicţiune, nu poate fi primită drept argument valid pentru reconfigurarea raportului juridic obligaţional propus de reclamanţi, întrucât acesta nu are fundament nici în legislaţia naţională, nici în cea convenţională.
S-a impus, drept urmare, concluzia finală a instanţelor anterioare, conform căreia nu există o reglementare internaţională în materie care să constituie cadru legal pentru atragerea răspunderii directe a statului pe plan intern pentru încălcări ale drepturilor omului, ceea ce înseamnă că răspunderea pârâtului pentru faptă ilicită proprie cauzatoare de prejudicii invocată de reclamanţi nu poate fi stabilită decât prin raportare la dreptul intern.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.A. şi N.E. împotriva deciziei nr. 142/A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1659/2011. Civil. Anulare act. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1611/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
