ICCJ. Decizia nr. 1879/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1879/2011
Dosar nr. 22/35/2010
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 305/C din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Bihor a respins acţiunea completată formulată de reclamanţii N.M.G.G. şi F.S.P. prin mandatar N.G.A.C. împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Oradea, SC M. SA, B.C.R. Consiliul Local Oradea.
A respins acţiunea formulată împotriva Municipiului Oradea pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A obligat pe reclamanţi să plătească pârâtei SC M. SA 5.000 lei cheltuieli de judecată.
În baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de faptul că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind plata de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, imobilul în litigiu, înscris în C.F. nr. 3665 Oradea a constituit proprietatea antecesoarelor reclamantelor N.C. născută F. şi P.E.
În anul 1994 asupra acestui imobil se intabulează dreptul de proprietate asupra imobilului înscris sub nr. de ordine A+1 în favoarea Statului Român.
La data de 19 iulie 1994 în baza Certificatului de atestare seria M03 nr. 1046/1994 emis de Ministerul Industriilor în temeiul HG nr. 794/1994 se întabulează dreptul de proprietate asupra cotei de 947/1349 părţi din imobilul înscris sub nr. de ordina A+1 în baza Legea nr. 15/1990 în favoarea lui SC M. SA Oradea.
Tribunalul a mai reţinut că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 că sunt inadmisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe prevederile dreptului comun - în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi persoane exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, legea specială primează - potrivit principiului conform căruia specialul derogă de la general.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în care se arată că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul legii speciale de reparaţie.
Conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobilul preluat fără titlu valabil - considerat astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 cu modificările şi completările ulterioare - sunt lovite de nulitate absolută - înafara cazului în care actele a fost încheiat cu bună credinţă.
Instanţa de fond a reţinut că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele înscrise în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobilele preluate cu titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii în vigoare la data înstrăinării.
Prin derogare de la dreptul comun indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie într-u termen de 1 an de la data intrării în vigoarea legii.
Acesta este şi motivul pentru care, a constatat tribunalul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei menţionate că termenul prevăzut de alin. (2) art. 11 din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, în raport de data emiterii certificatului, 16 mai 1994 - acţiunea fiind tardiv formulată, aşa încât sentinţa instanţei de fond de respingere a excepţiei tardivităţii formulării acţiunii este nelegală.
Faţă de cele de mai sus, Tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă iar în baza art. 246 C. proc. civ. a luat act de faptul că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind despăgubirile.
Faţă de prevederile art. 246 C. proc. civ., prima instanţă a obligat pe reclamanţi să plătească 5000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial în favoarea pârâtei SC M. SA.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, au declarat apel reclamanţii N.M.G.G., F.S.P. - reprezentaţi de N.G.A.C., solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii, constatarea lipsei unui titlu valabil de trecere la Statul Român a imobilului situat în localitatea Oradea, - casă şi teren, înscris în C.F. nr. 3665 Oradea, nr.top.459412, lăsarea în favoarea lor a deplinei folosinţe şi posesii a imobilului, rectificarea C.F.-ului nr. 3665 nr.top.4594/2, anularea înscrierilor de sub B.21-22-23, rectificarea C.F. nr. 73967 Oradea nr.top. 4594/2, în sensul anulării operaţiunilor de sub B.1, rectificarea C.F. nr. 73967 Oradea nr.top.4592/2, în sensul anulării operaţiunilor de sub C.4.
Prin motivele de apel s-a invocat că acţiunea în revendicare este întemeiată, admisibilă, deoarece în actualul regim constituţional, naţionalizările sunt interzise conform art. 44 din Constituţie. Deoarece imobilul a constituit proprietatea antecesoarelor N.C. născută F. şi P.E. născută F., decedate la Auschwitz, iar, în anul 1994 Statul şi-a întabulat proprietatea, invocând Decretul nr. 218/1960, este clar că nu este o situaţie ce face obiectul legii.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, instanţa de apel a constatat următoarele:
Conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 41 din 28 iunie 2005 emis de BNP B.M., - fila 9 dosar fond, P.E. a decedat la 9 mai 1945 la Auschwitz, reclamanţii având calitatea de moştenitori ai acesteia, nepoţi de frate şi soră.
La data de 14 aprilie 1994, acest imobil, potrivit încheierii de carte funciară nr. 9435 în baza Decretului nr. 218/1960, a fost transmis în favoarea Statului Român - foaia B. nr. 21, după care, s-a întabulat dreptul de administrare operativă în favoarea SC M. SA Oradea - foaia B. nr. 22.
La data de 19 iulie 1994, la foaia B. nr. 23, s-a înscris dreptul de proprietate asupra cotei de 947/1349 părţi din imobil, în baza HG nr. 794/1992 în favoarea SC M. SA Oradea.
Acest imobil cu nr.top.4594/1 s-a transcris în C.F. nr. 73967 Oradea, constând în teren cu grădiniţă în suprafaţă de 1308 mp şi întabulat la foaia nr. B.1 dreptul de proprietate în 18 noiembrie 1998 în favoarea SC M. SA, în baza certificatului de atestare al dreptului de proprietate seria M03 nr. 1046/1994, emis la 16 martie 1994 de către Ministerul Economiei şi Comerţului.
Prin Decizia civilă nr.4204/19 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - filele 231-235 dosar fond, cererea formulată de apelanţi, prin care au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, despre care s-a făcut vorbire mai sus, a fost respinsă ca fiind tardiv formulată, astfel că titlul de proprietate în baza căruia s-a întabulat asupra imobilului în litigiu SC M. SA Oradea, a fost menţinut, nefiind desfiinţat.
Câtă vreme, titlul SC M. SA nu a fost desfiinţat, el fiind valabil, implicit rectificarea cărţii funciare referitoare la dreptul de proprietate nu poate avea loc, dispoziţiile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi ale Legii nr. 7/1996, nefiind aplicabile.
Ca urmare, acţiunea s-a respins a fi respinsă, nu pentru că nu s-a uzat de dispoziţiile legii speciale, ci întrucât în prezent are calitatea de proprietar tabular o altă persoană, iar în măsura în care s-ar fi procedat altfel, dreptul de proprietate al acesteia ar fi fost încălcat, ceea ce este contrar art. 480 şi următoarele C. civ., Constituţia României şi implicit art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, s-ar fi încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice câtă vreme, titlul actualului proprietar a fost analizat şi menţinut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de apel în baza art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat şi a păstrat în întregime sentinţa apelată ca fiind legală şi temeinică.
Nefiind justificate cheltuielile de judecată solicitate de către intimata SC M. SA Oradea, acestea au fost respinse.
Împotriva deciziei civile nr. 41/2010-A, pronunţată în dosarul nr. 22/35/2010 de Curtea de Apel Oradea, secţia civila mixtă au declarat recurs reclamanţii care au susţinut că, instanţa de apel interpretează greşit C.F. 3665 Oradea schimbându-i natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, susţinând că „faptul că statul român şi-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului doar după anul 1990, în baza Decretului nr. 218/1960 nu înseamnă decât că operaţiunile în coală s-au efectuat tardiv, preluarea faptică operând anterior anilor 1990.
Chiar instanţa constată că imobilul în cauză a constituit proprietatea antecesoarelor N.C. născuta F. şi P.E., decedate la Auschwitz, faţă de care reclamanţii sunt moştenitorii legali şi că apoi în 1994 statul îşi întabulează proprietatea invocând Decretul nr. 218/1960.
În aceste condiţii, singura concluzie posibilă ar fi că reclamanţii au calitatea de adevăraţi proprietari ai imobilului în cauză întrucât statul nu a putut transmite un titlu de proprietate pe care nu l-a dobândit în mod legal.
Se consideră că se ignoră complet reglementările Decretului-lege nr. 115/1938 care erau în vigoare atât în perioada de aplicare a Decretului nr. 92/1950 cât şi în anul 1994 când s-a efectuat naţionalizarea în baza Decretului nr. 218/1960.
Imobilul în cauză nu a trecut în proprietatea statului prin naţionalizarea reglementata de Decretul nr. 92/1950 întrucât nu sunt specificaţi proprietarii tabulari ai imobilului la data respectiva în anexa decretului.
Se mai consideră că în mod greşit instanţa de apel reţine că SC M. S.A. deţine un titlu de proprietate valabil întrucât statul nedobândind acest titlu în mod legal nu l-a putut transmite. Existenţa concomitentă a două titluri de proprietate asupra unui imobil constituie un nonsens juridic, din moment ce nu a existat un moment în care în mod legal titlul de proprietate asupra imobilului în cauză a încetat să existe, rezultă fără echivoc, că în mod legal titlul statului şi al SC M. S.A. nu s-a născut.
Reclamanţii susţin că, chiar în virtutea principiului conform căruia specialul derogă de la general, în cazul de faţă avem de-a face cu două norme speciale ce deroga de la aşa numitul „drept comun" şi anume Legea nr. 10/2001 şi Convenţia CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994, aşadar între cele două norme speciale se impune o ierarhizare care nu poate fi alta decât cea instituită de art. 20 alin. (2) din Constituţie, singura concluzie fiind acea că suntem în situaţia în care este imperativă aplicarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului precum şi art. 1 al Primului ei Protocol.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În speţă, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente, şi anume art. 489 C. civ., considerând că acţiunea dedusă judecăţii a fost promovată pe calea dreptului comun, reclamanţii neuzând de dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001), analizându-se astfel efectele pe care le are această acţiune în revendicare faţă de situaţia juridică anterioară a imobilului.
Motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi nu se justifică, aceasta vizează practic greşita apreciere de către instanţa de apel a calităţii de proprietar a SC M. SA Oradea, reclamanţii susţinând că ei au această calitate, deoarece Statul Român nu ar fi putut transmite un bun pe care nu l-ar fi dobândit în mod valabil.
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală şi petitorie prin care proprietarul neposesor solicită de la neproprietarul posesor restituirea unui bun imobil, reclamantului incumbându-i sarcina dovedirii dreptului de proprietate, pe pârât apărându-l însuşi faptul posesiei.
Pentru dovedirea dreptului său reala asupra bunului, reclamanţii trebuiau să facă dovada unui mod originar de dobândire a dreptului lor (uzucapiune accesorie) sau va putea invoca titlul în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.
Instanţa de apel a stabilit în mod corect că imobilul în litigiu s-a transmis în favoarea Statului Român (potrivit încheierii de Carte Funciară nr. 9435 în baza Decretului nr. 218/1960, după care s-a înscris dreptul de proprietate în favoarea SC M. SA, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Criticile recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Dreptului Omului şi a Protocolului Adiţional nr. 1 la aceasta nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, instanţa de apel a respectat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce implică în sarcina instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare şi a argumentelor părţilor în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, instanţa în mod just a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, statuând că acea calitate de proprietar tabular aparţine altei persoane decât reclamanţilor, deoarece titlul SC M. SA nu a fost desfiinţat, el fiind considerat valabil prin Decizia civilă nr. 4204 din 19 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins cererea de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
De menţionat este faptul că Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanţii într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această situaţie, se impun a analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, aspecte analizate în mod just de instanţa de apel prin Decizia civilă recurată.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii N.M.G.G. şi F.S.P. împotriva deciziei civile nr. 41 A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1919/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1791/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
