ICCJ. Decizia nr. 1785/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1785/2011
Dosar nr. 6480/105/2008
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 2 aprilie 2001, N.L., D.I. şi M.A.M. au solicitat Primăriei Gura Vadului, judeţul Prahova, în calitate de moştenitori ai autorilor V. şi C.C., restituirea în natură a proprietăţilor imobiliare situate în comuna Gura Vadului, compuse din teren în suprafaţă de 6450 mp, construcţie şi anexe.
Întrucât entitatea investită nu s-a conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) aceleaşi solicitări au fost reiterate şi prin acţiunea formulată la 14 mai 2002 - în contradictoriu cu Primăria Gura Vadului, Prefectura judeţului Prahova şi SC T. SA în motivarea căreia reclamanţii au arătat că notificarea a fost înaintată de Primăria Gura Vadului către SC T. SA, care până la data formulării acţiunii nu s-a pronunţat asupra cererii de restituire, printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
La 29 octombrie 2003, contestatorii şi-au precizat cererea, în sensul că au menţionat expres bunurile ce solicită să le fie restituite în natură, respectiv suprafaţa de 16,5 ha vie situată în sat Tohani, comuna Gura Vadului, conacul cu 4 camere aflat pe aceasta şi o serie de bunuri mobile ce au existat în incinta conacului şi în anexele acestuia la data preluării, astfel cum au fost individualizate în procesul-verbal din 12 martie 1949.
După două cicluri procesuale, urmare casărilor cu trimitere spre rejudecare dispuse prin deciziile nr. 7199 din 26 septembrie 2005 şi nr. 4759 din 11 iunie 2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 232 din 27 ianuarie 2009, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei SC T. SA şi inadmisibilităţii contestaţiei, excepţie invocată de această intimată iar pe fond a respins contestaţia, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că notificatorii nu au calitatea de moştenitori legali ai defuncţilor C.C. şi C.V. (foştii proprietari ai imobilului) întrucât au fost înlăturaţi de la succesiunea acesteia din urmă de rudele „de sânge" ale defunctei, cele mai apropiate în ordinea proximităţii claselor de moştenitori, respectiv nepoţii de fraţi iar nu nepoţii de veri, cum sunt petenţii, care se pretind a fi moştenitorii defunctei N.L., verişoara primară a defunctului G.S..
Or, se mai arată, în condiţiile în care bunurile în litigiu au aparţinut defunctului C.C., zis „T.", iar contestatorii nu au făcut dovada calităţii lor de moştenitori legali sau testamentari ai acestui defunct, inclusiv ai soţiei supravieţuitoare C.V., înseamnă că petenţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi respectiv de moştenitori ai fostului proprietar, în sensul Legii nr. 10/2001, caz în care aceştia nu pot pretinde restituirea în natură, a bunurilor imobile şi mobile în litigiu.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 18 din 29 ianuarie 2010, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul contestatorilor, formulat împotriva hotărârii dată de prima instanţă.
În cauză, au declarat recurs în termen legal contestatorii D.I. şi M.A.M., prin procurator D.E. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunţate în cauză pe considerentul reţinerii greşite a lipsei calităţii lor de persoane îndreptăţite, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, excepţie care de altfel, se arată, nici nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Astfel, autoarea lor N.L. avea vocaţie succesorală la moştenirea defunctei C.V., fapt atestat prin certificatele de moştenitor nr. 1462 şi 1436/2005, emise urmare decesului lui S.G.
În calitate de verişoară primară a defuncţilor S.G. şi C.V., N.L. avea, conchid recurenţii, o vocaţie succesorală generală, deci o „vocaţie potenţial". Eliberându-se certificatele de moştenitor, vocaţia generală a devenit o moştenire legală.
Chiar dacă recurenţii sunt colaterali ordinari prin reprezentarea bunicii lor paterne, eliberarea certificatelor de moştenitor a avut ca efect trimiterea lor în posesiune asupra moştenirii celor doi defuncţi, chiar de la data deschiderii succesiunii.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Din probele administrate în cauză, rezultă fără echivoc că imobilele în litigiu au aparţinut lui C.C., decedat la 20 august 1960, şi au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 83/1949.
Singurul moştenitor al fostului proprietar a fost V.C., în calitate de soţie supravieţuitoare iar la succesiunea acesteia - urmare decesului survenit la 10 aprilie 1969 - în lipsa descendenţilor, au venit colateralii privilegiaţi, respectiv G.S. şi G.I.C., reprezentat de fiicele sale G.O.M. şi G.I.S.
Din toate actele de stare civilă depuse la dosar, nu rezultă vreo legătură de rudenie între N.L., bunica contestatorilor şi defuncţii C. şi V.C. sau faptul că cei în cauză ar avea, printr-o altă ramură genealogică, calitatea de moştenitori legali, sau eventual testamentari ai foştilor proprietari ai nemişcătorului.
În adevăr, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură, sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Conform cu art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, de aceste prevederi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.
Interpretarea ce trebuie dată acestor texte este aceea că repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii operează pentru moştenitorii persoanelor fizice proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive, prin aceştia înţelegându-se moştenitorii din clasa şi gradul cel mai apropiat de persoanele fizice ce figurau ca proprietari ai imobilelor preluate abuziv.
Cu alte cuvinte, repunerea în termenul de acceptare nu operează de drept şi în mod absolut până la limita vocaţiei succesorale stabilită prin art. 4 al Legii fiscale din 28 iulie 1921, când cercul rudelor chemate de lege la moştenire a fost restrâns, pe linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv, ci doar în cazul moştenitorilor din gradul cel mai apropiat pe linie descendentă, colaterală sau ascendentă faţă de persoana fizică proprietară a imobilului la data preluării abuzive şi al soţului supravieţuitor al acesteia.
În situaţia în care au intervenit şi succesiuni succesive, cum este cazul în speţă, pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii şi, implicit, a legitimării procesuale active, este necesar ca reclamanţii să facă dovada acceptării moştenitorilor până la proprietarul tabular al imobilului la data preluării lui abuzive, pentru fiecare clasă şi grad de moştenitor în parte.
Or, în cauză, reclamanţii se situează în afara limitei vocaţiei succesorale, în condiţiile în care N.L., bunica paternă, a fost verişoara primară a lui R.I., căsătorit cu M.C. aceştia având faţă de defunctă calitatea de strănepoţi de veri şi neputând veni în concurs cu ceilalţi notificatori, care sunt strănepoţi de frate (gradul IV) ai fostei proprietare.
Nefondată este şi critica vizând încălcarea principiului contradictorialităţii, cu referire la soluţionarea excepţiei lipsei vocaţiei succesorale, în condiţiile în care, în absenţa unei dispoziţii motivate, instanţa a trebuit să soluţioneze cauza pe fond, situaţie în care primul aspect pe care trebuia să-l cerceteze era acela al îndeplinirii cerinţelor art. 3 şi art. 4 din lege, respectiv al dovedirii calităţii de persoane îndreptăţite la restituire.
Tot astfel, în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar că nici certificatul de moştenitor nr. 1462/2005, invocat de contestatori, nu poate face dovada deplină a vocaţiei acestora la moştenirea defunctei V.C., în condiţiile în care actul, emis după 25 de ani de la data decesului celei în cauză, atestă că G.S. - decedat la doar 8 zile de la data morţii autoarei sale - ar fi singurul moştenitor al defunctei.
Ca atare, judicios s-a apreciat că acest act a cărui legalitate a fost contestată, trebuie analizat în strânsă legătură cu ansamblul actelor de stare civilă aflate la dosarul cauzei.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.I. şi M.A.M. împotriva deciziei nr. 18 din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC T. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1791/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1659/2011. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
