ICCJ. Decizia nr. 1891/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1891/2011
Dosar nr. 12394/3/2010
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 23 februarie 2009, reclamanţii S.F. şi V.I. au chemat în judecată pe pârâţii B.T.I. şi B.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii să desfiinţeze lucrările de construcţii executate în Bucureşti, sector 2, în baza autorizaţiei de construire nr. 613/30A din 19 iunie 2006, emisă de Primăria Sectorului 2 Bucureşti.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 3064 din 11 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII - a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 159 din 21 decembrie 2005 a Consiliului Local Sector 2 şi, în consecinţă, s-a anulat autorizaţia de construire nr. 613/30A din 19 iunie 2006 emisă de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, recursul împotriva acestei sentinţe fiind respins prin Decizia civilă nr. 2653 din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal.
Pârâţii au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în raport de temeiul de drept invocat, excepţia lipsei de interes a cererii, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 11 ianuarie 2010, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să desfiinţeze clădirea din Bucureşti, sector 2, urmând a fi stabilit un termen limită în acest sens, iar în cazul în care pârâţii nu se vor conforma, să fie autorizaţi reclamanţii să desfiinţeze construcţia pe cheltuiala pârâţilor, prin aceeaşi cerere construcţia fiind evaluată de reclamanţi la suma de 600.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 173 din 11 ianuarie 2010, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 martie 2010, sub nr. 12394/3/2010.
La termenul de judecată din 20 aprilie 2010, tribunalul a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată - obligaţie de a face.
Prin sentinţa civilă nr. 602 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii S.F. şi V.I., în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a constatat conflict negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Curtea de apel Bucureşti, secţia civilă, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Investită cu soluţionarea conflictului de competenţă conform, art. 20 şi urm. C. proc. civ. Curtea constată că instanţa competentă pentru soluţionarea în fond a prezentei cauzei este Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, obiectul acţiunii deduse judecăţii are un caracter neevaluabil în bani, fiind vorba de o obligaţie de a face ce priveşte desfiinţarea unor lucrări de construcţii realizate în baza unei autorizaţii anulate pentru nelegalitate.
Potrivit art. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Or, pentru acţiunea promovată de reclamanţi nu există vre-o normă de competenţă specială care să atragă competenţa materială a unei instanţe de alt grad.
Fiind vorba de un litigiu al cărui obiect nu este evaluabil în bani, evaluarea construcţiei de către reclamanţi la suma de 600.000 lei nu are relevanţă sub aspectul competenţei materiale.
Aşa cum a reţinut tribunalul, pentru a aprecia că o acţiune este evaluabilă în bani, este necesar ca efectele admiterii cererii de chemare în judecată să determine modificări în patrimoniul reclamantului, ceea ce în speţă nu este cazul.
Ca atare, norma legală care stabileşte competenţa soluţionării prezentei cauze este cea prevăzută la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., şi nu cea prevăzută la art. 2 pct. 1 lit. b), cum greşit a stabilit judecătoria.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâţii B.T. şi B.C. invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Prin demolarea imobilului în litigiu se creează un prejudiciu în patrimoniul pârâţilor şi astfel acţiunea este evaluabilă în bani în condiţiile în care valoarea acesteia este aproximativ de 1.000.000 Euro.
- Imobilul - clădire a cărui demolare se solicită a fost evaluat la suma de 600.000 lei.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat în considerentele celor ce succed:
Criticile recurenţilor privesc obiectul dedus judecăţii, şi anume „obligaţia de a face" susţinând că acesta este evaluabil în bani având în vedere că prin demolarea - construcţie se creează un prejudiciu în patrimoniul acestora.
Contrat criticilor formulate, obiectul dedus judecăţii nu este evaluabil în bani, deoarece pentru a se aprecia că o acţiune este evaluabilă în bani este necesar ca efectele admiterii cererii de chemare în judecată să determine modificări în patrimoniul reclamantului, ceea ce în speţă nu este cazul, aşa cum corect a reţinut instanţa învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Judecătoria are plenitudine de competenţă pentru judecata în primă instanţă, de vreme ce judecă toate procesele şi cererile în afara acelora care, prin excepţie, sunt date în competenţa altor instanţe.
Aceasta înseamnă că ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa unei alte instanţe sau organ de jurisdicţie de a judeca o pricină în primă instanţă, cererea trebuie adresată judecătoriei.
Or, pentru acţiunea promovată de reclamanţi nu există vreo normă de competenţă specială care să atragă competenţa materială a unei instanţe de alt grad.
Aşadar, în raport de cele reţinute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii B.C. şi B.T. împotriva sentinţei civile nr. 58 F din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1920/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1919/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
