ICCJ. Decizia nr. 1919/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1919/2011
Dosar nr. 17523/63/2008
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 24 octombrie 2008, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a Municipiului Craiova, prin Primar şi a solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să fie obligată pârâta la emiterea unei dispoziţii privind retrocedarea în natură a suprafeţei de 526,5 mp teren situat în municipiul Craiova, şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren de 540 mp, afectată de detalii de sistematizare, situată pe Calea Severinului, suprafeţe de teren ce au fost expropriate, cu cheltuieli de judecată.
La data de 20 martie 2009, reclamantul B.C. şi-a precizat acţiunea, arătând că a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea cu nr. 2668/N/2001, precum şi notificarea cu nr. 202/N/2002.
A solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii privind retrocedarea în natură a suprafeţei de 526,5 mp, situată în municipiul Craiova, şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 540 mp, afectată de detalii de sistematizare, situată pe C.S., suprafeţe de teren ce au fost expropriate.
Prin sentinţa civilă nr. 352 din 09 noiembrie 2009 Tribunalul Dolj a respins acţiunea precizată şi cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 6097 din 29 iulie 2002 a Primăriei municipiului Craiova, s-a dispus înaintarea cererilor reclamantului către Prefectura Judeţului Dolj, cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent bănesc, pentru nobilul situat în Craiova, notificat sub nr. 2668/N/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 110 din 08 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul B.C., s-a desfiinţat în parte dispoziţia nr. 6097 din 29 iulie 2002 a Primăriei Municipiului Craiova, s-a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului - teren situat în Craiova, în suprafaţă le 1255,5 mp, având ca vecini: N - alee betonată, E - domeniu public, S - Balta Draioviţa, V - domeniu public şi s-a menţinut măsura înaintării notificării către Prefectura Dolj în vederea acordării de despăgubiri pentru restul imobilului nerestituit în natură contestatorului.
Prin Decizia civilă nr. 929 din 29 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins apelul declarat de apelantul pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova împotriva sentinţei civile nr. 110 din 08 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Dolj.
Prin Decizia civilă nr. 9387 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, împotriva deciziei civile nr. 929 din 29 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
Prin prezenta cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii privind retrocedarea în natură a suprafeţei de 526,5 mp situată în municipiul Craiova, şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 540 mp afectată de detalii de sistematizare, suprafeţe de teren ce au fost expropriate.
Suprafaţa de 540 mp este suprafaţa ocupată de stradă, iar suprafaţa de 526,5 mp teren se compune din suprafaţa de 162 mp pe care se află construcţii şi din suprafaţa de 364,5 mp pe care se află platforma betonată, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 110 din 08 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Dolj.
S-a menţionat că autoritatea locală a luat act de sentinţa civilă şi a emis dispoziţia nr. 28 din 05 ianuarie 2007 de restituire în natură a terenului situat în Craiova, în suprafaţă de 1255,5 mp, iar pentru diferenţa de teren ce nu poate fi restituită în natură se va emite dispoziţia primarului de propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin notificarea nr. 2668/N/2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2670 mp, situat în Craiova, la fel şi prin notificarea nr. 202/N/2002; de menţionat că ambele notificări vizau aceeaşi suprafaţă de teren.
Susţinerea reclamantului că privitor la notificarea nr. 202/N/2002 nu a fost emisă nici o dispoziţie nu este întemeiată, întrucât aceasta a fost soluţionată prin emiterea dispoziţiei 6097 din 29 iulie 2002 care a fost contestată în instanţă, chiar în considerentele sentinţei civile făcându-se referire la această notificare.
Mai mult, prin dispoziţia nr. 25882 din 13 octombrie 2009, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 1414,5 mp situat în Craiova, situaţie faţă de are nu mai poate fi obligată pârâta la emiterea unei noi dispoziţii pentru acelaşi teren.
S-a constatat că obiectul cererii cu care reclamantul a investit instanţa îl constituie obligarea Primăriei Municipiului Craiova să emită o dispoziţie, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Însă, în timpul judecăţii, unitatea administrativ-teritorială, ca entitate deţinătoare a terenului, a emis, prin reprezentantul său, Primarul Municipiului Craiova, dispoziţia nr. 25882 din 13 octombrie 2009, prin care s-a pronunţat asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru suprafeţele de teren notificate de reclamant.
Ţinând cont de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care respectă regimul oricărei cereri adresată instanţei, pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor trebuie respectate dispoziţiile art. 112 pct. 5 şi art. 138 C. proc. civ.
Instanţa a respins cererea accesorie privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât reclamantul a depus înscrisurile atestând efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv chitanţele privind plata onorariului de avocat şi cheltuieli de transport, după închiderea dezbaterilor, odată cu depunerea concluziilor scrise, astfel că acestea nu mai pot fi luate în considerare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B.C., iar prin Decizia nr. 152 din 06 mai 2010, Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat.
Sub aspectele criticate ulterior, în faza de judecată a recursului, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Nu este întemeiată critica privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză nu au fost respectate dispoziţiile art. 112 pct. 5 şi art. 138 C. proc. civ., chitanţele şi înscrisurile privind cheltuielile de judecată fiind depuse după închiderea dezbaterilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul B.C.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. Deşi instanţa reţine că „entitatea pârâtă şi-a îndeplinit în cursul judecăţii obligaţia avută în vedere de reclamant prin declanşarea prezentului demers judiciar, astfel că acţiunea precizată a rămas fără obiect în ceea ce priveşte emiterea unei dispoziţii pentru despăgubiri", instanţa respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Instanţa apreciază că acestea nu au fost dovedite, cu toate că reclamantul a solicitat permisiunea de a depune dovada acestora în intervalul până la pronunţarea hotărârii, dat fiind faptul că venea de la Timişoara şi urma să facă cheltuieli la întoarcere, cerere admisă de instanţă.
Toate aceste cheltuieli au fost depuse la dosar şi nu au relevanţă în soluţionarea fondului cauzei, drept pentru care nu trebuiau puse în dezbaterea părţilor.
În plus, intimata şi-a îndeplinit obligaţiile în cursul procesului, astfel încât reclamantul are dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Motivele pentru care instanţa a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată au vizat neadministrarea dovezilor necesare sub aspectul acestor cheltuieli, în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 112 pct. 5 şi art. 138 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretarea în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ. din perspectiva regulilor generale aplicabile procesului civil în materie de probaţiune.
Dacă partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată este îndreptăţită să obţină, în condiţiile art. 274 C. proc. civ., obligarea părţii adverse la plata acestor cheltuieli, îi revine sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor pretinse.
Această concluzie se desprinde atât din dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. care fac referire la cheltuielile „pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a efectuat" cât şi din regula generală în materie de probaţiune aplicabilă procesului civil, cuprinsă în prevederile art. 1169 C. civ.
Administrarea probei cu înscrisuri în dovedirea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în lipsa unor norme speciale contrare, urmează a fi realizată în condiţiile art. 167 alin. (2) C. proc. civ., adică înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Prin urmare, înscrisurile depuse odată cu concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor nu pot fundamenta hotărârea instanţei nici sub aspectul cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. O soluţie contrară ar însemna încălcarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al egalităţii părţilor.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 152 din 06 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1891/2011. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1879/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
