ICCJ. Decizia nr. 1789/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1789/2011
Dosar nr. 5661/1/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 6474 din 12 martie 2007, Primarul Municipiului Ploieşti, a respins notificările formulate de R.S., K.T. şi S.M.H., în baza Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, cu motivarea că nu sunt îndeplinite prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-au depus, alăturat cererilor de restituire, acte care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat şi nici nu s-a făcut dovada preluării abuzive a acestuia.
La 19 aprilie 2007, notificatorii au contestat această dispoziţie, solicitând instanţei – în contradictoriu cu Municipiul Ploieşti, prin Primar – să oblige pârâtul a le restitui în natură imobilul sau să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care, se arată, au făcut dovada că nemişcătorul a fost cumpărat în anul 1938, de autorul lor, I.A., tatăl primelor două reclamante.
După un prim ciclu procesual, finalizat prin desfiinţarea primei hotărâri dată la fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1870 din 24 iunie 2008, a admis contestaţia şi anulând dispoziţia, a constatat dreptul contestatoarelor, în calitate de moştenitoare ale defuncţilor I.A. şi S.R., de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în despăgubiri.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că din actele cauzei rezultă calitatea de proprietari ai lui A.I. şi S.R., autorii contestatoarelor, care figurau în evidenţele oficiale ca titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 224 din 7 octombrie 2008, îndreptată prin încheierea din 30 martie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria Municipiului Ploieşti, prin primar.
Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 5011 din 29 aprilie 2009, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că din înscrisurile depuse la dosar în dovedirea dreptului de proprietate al autorului contestatoarelor, transpar neconcordanţe în sensul că din notificările adresate Primăriei Municipiului Ploieşti, rezultă că se solicită restituirea în natură (sau prin echivalent) a imobilului situat în Ploieşti, iar adeverinţa nr. 02415 din 26 iulie 1996 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti, reţinută ca dovadă a proprietăţii, se referă la imobilul din Ploieşti.
Totodată, în schiţa de plan a imobilului, nu este menţionat numele autorului celor în cauză, ci un alt nume, respectiv U.S.
Ca atare, s-a concluzionat că instanţele au procedat la o soluţionare favorabilă a contestaţiei, fără a observa că nu s-a făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, în înţelesul art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nici dovada preluării abuzive de către stat a imobilului.
În rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 105 din 17 mai 2010 a admis apelul formulat de intimata Primăria Municipiului Ploieşti, prin reprezentanţi legali şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins contestaţia, ca neîntemeiată, reţinând că intimatele contestatoare - care în această fază procesuală nu au mai depus acte noi, în măsură să le valideze pretenţiile - nu au dovedit dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001, situaţie în care, în mod nelegal, judecătorul fondului a admis contestaţia şi a constatat dreptul acestora de a beneficia de măsuri reparatorii, sub forma despăgubirilor.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, contestatorii S.C., K.T. şi S.M.H. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia din apel, pe considerentul încălcării dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care obliga instanţa de apel să stăruie prin toate mijloacele pentru a preveni orice greşeală în stabilirea adevărului în cauză.
Totodată, se apreciază, fără a se dezvolta aceste critici, că Decizia atacată este nulă, potrivit art. 105 alin. (2) şi art. 106 şi următoarele C. proc. civ., iar prin maniera de soluţionare a cauzei le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C.E.D.O.
Recursul se priveşte ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
Conform prevederilor HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul preluării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul său la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Ca atare, în sarcina contestatorilor revenea proba dreptului de proprietate pe care autorul lor - I.A. - l-ar fi deţinut, la data preluării abuzive, asupra imobilului din Ploieşti, în legătură cu care s-a formulat cererea de restituire.
Or, din actele cauzei, rezultă că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 370 din 27 februarie 1950 S. şi H.R. şi I.A., au înstrăinat nemişcătorul familiei U.(Ş. şi F.), cărora le-a revenit o cotă indiviză de ½ din imobil şi fiului acestora U.C., căruia i-a revenit cealaltă cotă indiviză.
Prin hotărâre judecătorească irevocabilă, (sentinţa penală nr. 826/1975) cota indiviză aparţinând lui C.U. a fost confiscată, U.S. şi F. aflându-se în indiviziune asupra imobilului, cu Statul Român care, la 29 aprilie 1974, le-a înstrăinat partea sa din imobil.
Ulterior, aceştia au donat, prin actul autentic încheiat la 13 iulie 1974, fiului lor, cotele lor indivize din imobil astfel că, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, U.C. a devenit unicul proprietar al nemişcătorului.
Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) şi art. 106 C. proc. civ., aceasta nu poate fi analizată în condiţiile în care recurenţii nu precizează care sunt actele de procedură întocmite de instanţă, cu neobservarea formelor legale şi respectiv vătămarea pe care le-ar fi produs-o.
Totodată, respingerea cererilor formulate de recurente pe calea notificării şi ulterior a contestaţiei introdusă împotriva deciziei atacate, nu echivalează cu încălcarea art. 6 din C.E.D.O., în condiţiile în care acestora le-au fost respectate drepturile procesuale iar, pe parcursul a două cicluri procesuale li s-a dat posibilitatea să producă instanţelor dovezi concludente asupra pretenţiilor deduse judecăţii, probe pe care nu au fost însă în măsură să le administreze.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.C., K.T. şi S.M.H. împotriva deciziei nr. 105 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1932/2011. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1643/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
