ICCJ. Decizia nr. 184/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 184/2011
Dosar nr. 4084/1/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă , prin sentinţa civilă nr. 477 din 2 aprilie 2009, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii; a respins cererea formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Primăria comunei Baloteşti şi Primarul comunei Baloteşti, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă.
Reclamanta a putut beneficia de dispoziţiile legii speciale, formulând cereri de reconstituire, care au fost analizate de autorităţile însărcinate cu soluţionarea lor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 162 din 4 martie 2010, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă D.V., împotriva sentinţei civile nr. 477 din 2 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria comunei Baloteşti şi Consiliul local al comunei Baloteşti, şi pe cale de consecinţă : a desfiinţat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, niciun text din legea naţională şi nici reglementările internaţionale nu pot constitui, din punct de vedere procedural, un „fine de neprimire" al acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că instanţele investite cu astfel de acţiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii dedusă judecăţii.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- În mod corect instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, acţiunile în revendicare având obiect imobile-terenuri, introduse direct la instanţele de judecată, sunt inadmisibile. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
- Instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, care a statuat că obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
- Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare.
Recursul nu este fondat.
Este de reţinut, în primul rând, că instanţa de fond a sancţionat-o pe reclamanta D.V. prin respingerea cererii de revendicare ca inadmisibilă, pentru faptul de a nu fi iniţiat şi parcurs procedura legii speciale în materia măsurilor reparatorii acordate pentru imobile preluate de stat în perioada 1945-1949, respectiv Legea nr. 10/2001.
În sensul celor menţionate, instanţa de fond a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun cu consecinţa imposibilităţii unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă.
Instanţa de apel, în mod judicios, a statuat că niciun text de lege naţională (Legea nr. 10/2001) şi nici din reglementările internaţionale (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) nu pot constitui, din punct de vedere procedural, un „fine de neprimire" al acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că instanţele învestite cu astfel de acţiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii dedusă judecăţii.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că, instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, deoarece o astfel de decizie a fost avută în vedere de instanţa de apel.
Pentru toate cele reţinute, Înalta Curte va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei nr. 162 A din 4 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 185/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 1827/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
