ICCJ. Decizia nr. 1920/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1920/2011
Dosar nr. 31/99/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 2077 din 14 decembrie 2008, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii D.E.I., D.L.D., D.R., D.C. şi D.V. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Iaşi şi Municipiul Iaşi prin Primar.
A modificat în parte Dispoziţia nr. 2343 din 24 noiembrie 2008 emisă de către Primarul municipiului Iaşi, în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 338,30 mp teren situat în municipiul Iaşi, judeţul Iaşi.
Totodată, s-a dispus acordarea de despăgubiri către reclamanţi în cotele legale prevăzute pentru construcţia demolată în suprafaţă construită de 89,41 mp, imobil situat la aceeaşi adresă, în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, modificată şi completată prin OUG nr. 81/2007.
S-a respins acţiunea civilă formulată de pârâta - reclamantă M.D. în contradictoriu cu pârâta Primarul municipiului Iaşi şi cu reclamanţii pârâţi D.E.I., D.L.D., D.R., D.C. şi D.V.
Au fost obligaţi pârâţii Primarul municipiului Iaşi, Municipiul Iaşi prin Primar şi pârâta-reclamantă M.D., în solidar, să plătească reclamanţilor D.E.I., D.L.D., D.R., D.C. şi D.V. suma de 3900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert în cuantum de 1400 lei şi onorariu de avocat în sumă de 2500 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În fapt, prin dispoziţia contestată a fost soluţionată notificarea nr. 362/N/2002 depusă la Biroul executorului judecătoresc - B.G. şi înregistrată la Primăria municipiului Iaşi - D.A.P.P.P. cu nr. 3612/2002, prin care petenţii D.E.I., D.L.D., D.R., D.C. şi D.V. au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 652,50 mp situat în Iaşi, precum şi notificarea nr. 1576/N/2001 depusă la Biroul executorului judecătoresc - B.G. şi înregistrată la Primăria municipiului Iaşi cu nr. 14387/2003, prin care petenta M.D. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru acelaşi imobil.
Din actele depuse la dosarul administrativ a rezultat că notificanţii, respectiv reclamanţii Dragoslav în prezenta cauză, au calitatea de persoane îndreptăţite, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, aceştia făcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat cu actul de vindere-cumpărare autentificat de notariatul de Stat al oraşului Iaşi, proces-verbal nr. 399 din 27 iulie 1954 şi transcris de Tribunalul Popular Iaşi cu nr. 896 din 28 iulie 1954, a calităţii de moştenitor cu certificatul de moştenitor nr. 543/1989, certificatul de moştenitor nr. 544/1989 şi certificatul de moştenitor nr. 1703/1995, precum şi cu acte de stare civilă, iar a preluării abuzive, cu Decretul de expropriere nr. 511/1961 poziţia 31, fără a fi încasate despăgubiri.
Prin actul de vindere-cumpărare amintit mai sus, soţii D.S. şi S. au dobândit în proprietate imobilul situat în Iaşi, compus din teren în suprafaţă totală de 1274,30 mp şi două corpuri de casă cu dependinţe.
În anul 1961, parte din imobil a fost preluată abuziv în baza Decretului de expropriere nr. 511/1961 privind exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor imobile situate în oraşul Iaşi, Regiunea Iaşi, în scopul construirii unor blocuri de locuinţe în oraşul Iaşi. La poziţia 31 în tabelul anexă la acest decret figurează numiţii D.S. şi S. cu teren în suprafaţă de 652,50 mp, din care construcţii în suprafaţă de 89,41 mp, în cotă de ½ fiecare.
În anul 1963 Tribunalul Popular Iaşi a constatat desfăcută căsătoria dintre D.S. şi S., aceasta din urmă revenind la numele de I.
Prin dispoziţia contestată a fost soluţionată notificarea nr. 362/N/2002 înregistrată la Primăria municipiului Iaşi - D.A.P.P.P. cu nr. 3612/2002, prin care D.E.I., D.L.D., D.R., D.C. şi D.V. au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 652,50 mp situat în Iaşi, precum şi notificarea nr. 1576/N/2001 înregistrată la Primăria municipiului Iaşi cu nr. 14387/2003, prin care M.D. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru acelaşi imobil.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi răspunsul la obiecţiunile formulate, necontestate de nici una dintre părţi, se constată că suprafaţa de 200,30 mp, şi de 138 mp, deci suprafaţa totală situată în Iaşi, care face obiectul Dispoziţiei nr. 2343 din 24 noiembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Iaşi este liberă de orice construcţii sau detalii de sistematizare.
Expertul a făcut precizarea că la data de 07 septembrie 2009, când s-au făcut constatările în teren împreună cu părţile prezente, nu au fost identificate activităţi care să arate că ar fi în derulare alte activităţi fizice de execuţie lucrări de construcţii sau de alt gen.
Prin urmare, terenul poate fi restituit în natură către reclamanţii D.
Aşa cum a reţinut şi pârâtul Primarul municipiului Iaşi în preambulul dispoziţiei contestate, din actele aferente notificării, cât şi din cele ulterior depuse, care de fapt nu sunt diferite de cele care compun documentaţia ataşată, nu rezultă calitatea de persoană îndreptăţită a pârâtei - reclamante M.D., conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, calitate care i-ar fi putut conferi dreptul de a primi despăgubiri pentru imobilul teren şi construcţie situat în Iaşi, judeţul Iaşi.
Împotriva sentinţei Tribunalului Iaşi au formulat apel pârâta-reclamantă M.D. şi pârâtul Primarul municipiului Iaşi.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 70 din 30 aprilie 2010, a respins apelul formulat de Primarul municipiului Iaşi, iar în baza dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ. a luat act de renunţarea apelantei pârâte reclamante M.D. la judecarea apelului.
A fost obligat apelantul pârât Primarul municipiului Iaşi să plătească intimaţilor reclamanţi pârâţi D.E.I., D.L.D., D.R., D.C. şi D.V. suma de 3000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele argumente argumentele.
Referitor la apelul formulat de pârâta reclamantă M.D., instanţa a reţinut că prin declaraţia autentificată sub nr. 431 din 31 martie 2010 la Biroul Notarului Public – V.C., înscris aflat la fila 22 dosar apel, apelanta şi-a manifestat voinţa de a renunţa la apelul formulat în dosarul nr. 31/99/2009.
Potrivit art. 246 C. proc. civ., renunţarea la judecată poate avea loc în tot cursul judecăţii, în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel sau recurs, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. Aşa fiind şi având în vedere înscrisul la care s-a făcut referire anterior, instanţa a luat act de renunţarea apelantei M.D. la judecarea apelului.
Raportat la apelul intimatului Primarul municipiului Iaşi, instanţa a reţinut că prin Dispoziţia nr. 2343 din 24 noiembrie 2008 a fost soluţionată notificarea nr. 362/M/2002 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc B.G., prin care reclamanţii-intimaţi D.E.I., D.L.D., D.R., D.C. şi D.V. au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 452,50 mp situat în Iaşi, precum şi notificarea nr. 1576/M/2001 prin care apelanta pârâtă M.D. a solicitat despăgubiri pentru acelaşi imobil.
Prin dispoziţia contestată s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite a intimaţilor reclamanţi D., conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar prin art. 1 al acesteia s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru suprafaţa de 338 mp teren şi construcţia demolată (suprafaţa construită de 89,41 mp).
Din raportul de expertiză tehnică de specialitate efectuat în cauză, rezultă că atât suprafaţa de 200,30 mp reprezentând lot 1, parcela 2258/1/1, cât şi suprafaţa de 138 mp reprezentând lot 2, parcela 2258/1/2, sunt libere de construcţii şi detalii de sistematizare, contrar susţinerilor apelantului pârât Primarul municipiului Iaşi.
De altfel, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 14 decembrie 2009, ulterioară comunicării răspunsului la obiecţiuni (16 noiembrie 2009), apelantul pârât nu a contestat acest răspuns contrar susţinerilor sale expuse în cererea de apel.
Având în vedere şi precizările expertului referitoare la faptul că, la data efectuării constatărilor în teren, împreună cu părţile prezente, nu au fost identificate alte activităţi care să arate că s-ar efectua lucrări de construcţie în zonă, în mod corect instanţa de fond a constatat că suprafaţa de 338,30 mp, incluzând suprafaţa de 138 mp, poate fi restituită în natură reclamanţilor-intimaţi D. şi a dispus în consecinţă.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., Curtea de apel a respins apelul Primarului municipiului Iaşi şi a păstrat sentinţa civilă nr. 2077 din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Iaşi, iar în baza art. 246 alin. (1) C. proc. civ. a luat act de renunţarea apelantei M.D. la judecarea apelului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat şi motivat recurs pârâţii Municipiul Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în speţă, a art. 10 alin. (2) şi (3) şi a art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut dispoziţia de restituire în natură a suprafeţei de 338,30 mp teren situat în Iaşi, astfel cum aceasta a fost identificată în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de expert tehnic judiciar P.A., în condiţiile în care acest teren reprezintă, de fapt, cale de acces auto, fiind identificat în planul de urbanism aprobat la nivelul municipiului laşi, existent la dosarul cauzei, ca „drumuri străzi" - DS.
Se are în vedere, exclusiv, dispoziţia de restituire în natură a suprafeţei de 138 mp din totalul celor 338,30 mp, deoarece, după cum s-a probat la instanţa fond, parcela 2258/1/2 în suprafaţă de 138 mp, delimitată de punctele 6,13,23,8,6, constituie potrivit planurilor şi documentaţiei de urbanism aprobate la nivelul unităţii administrativ teritoriale, parte din calea de comunicaţie care asigură accesul la proprietăţile situate în stradela S. nr. 3, nr. 5, nr. 7 şi nr. 9, precum şi la blocurile din vecinătate.
De altfel, însuşi expertul, în răspunsul la obiecţiuni, a recunoscut că această suprafaţă de teren face parte dintr-o cale de acces, precizând că „drumul - DS 2226 - a fost creat pentru ca activitatea de construire a blocurilor de locuinţe numerotate C2251, C2260, C2264 să se desfăşoare în condiţii normale". Or, expertul nu poate susţine, pe de o parte, că suprafaţa de teren face parte dintr-un drum, iar pe de altă parte, că terenul este liber de construcţii şi detalii de sistematizare, între raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni fiind o evidentă contradicţie.
Chiar şi în aceste condiţii, simpla susţinere a expertului că o restituire în natură a acestei suprafeţe nu blochează accesul la proprietăţile situate în zonă, fapt contrazis de planurile de situaţie ale zonei, precum şi de situaţia actuală a acestei suprafeţe de teren, nu putea constitui temei pentru instanţa de judecată în luarea hotărârii, cu ignorarea totală a dispoziţiilor legale aplicabile - art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, nici în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar nu s-a dispus restituirea în natură pe lungimea acestei căi de comunicaţie.
Se au în vedere prevederile art. 10 alin. (3) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora vor fi exceptate de la restituirea în natură suprafeţele de teren ocupate de noi construcţii autorizate (în acest sens fiind prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001) şi cele afectate servituţilor legale sau altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale (în acest sens fiind prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Se invocă, de asemenea, prevederile HG nr. 250/20007, care instituie o obligaţie în sarcina unităţii deţinătoare - „a entităţii investite cu soluţionarea notificării"- ca, în toate cazurile, înainte de a dispune orice măsură, să verifice cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi, totodată, să verifice destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, „pentru a nu afecta căile de acces, existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate etc), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane (Cap. 2, pct. 10.3 din HG nr. 250/2007). Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere, potrivit aceluiaşi text de lege, suprafeţele de teren afectate de utilităţi publice respectiv „suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume, căi de comunicaţie străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
În recurs, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., comunicată părţilor adverse, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conţinutul acestei cereri şi care constituie apărări de fond la motivele de recurs.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi având în vedere motivele de nelegalitate, în mod expres şi limitativ reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenţii-pârâţi, în ipoteza „Când hotărârea pronunţată (...) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Principala critică adusă în recurs hotărârii atacate, vizează menţinerea, în mod greşit, de către instanţa de apel a dispoziţiei de restituire în natură a suprafeţei de 138 mp, din totalul celor 338,30 mp. teren situat în Iaşi, în condiţiile în care, această suprafaţă nu reprezintă teren liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001, ci face parte din calea de comunicaţie care asigură accesul la proprietăţile situate în stradela S. nr. 3, nr. 5, nr. 7 şi nr. 9, precum şi la blocurile din vecinătate.
Cu privire la situaţia de fapt şi regimul juridic al suprafeţei de 138 mp, din totalul celor 338,30 mp., instanţele anterioare au statuat pe baza probatoriului administrat, că atât suprafaţa de 200,30 mp reprezentând lot 1, parcela 2258/1/1, cât şi suprafaţa de 138 mp reprezentând lot 2, parcela 2258/1/2, sunt libere de construcţii şi detalii de sistematizare şi că suprafaţa de 138 mp reprezintă teren asfaltat, care nu face parte din arterele de circulaţie, terenul astfel individualizat făcând obiectul Legii nr. 10/2001, republicată.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit că la data efectuării constatărilor în teren, împreună cu părţile prezente, nu au fost identificate alte activităţi care să arate că s-ar efectua lucrări de construcţie în zonă.
Criticile recurenţilor, cum că între raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni ar fi o evidentă contradicţie, nu se verifică.
Trebuie precizat, în acest sens, faptul că la momentul efectuării expertizei în cauză, expertul a făcut confruntarea planului rezultat cu planul de situaţie anexă la Actul de vindere-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al oraşului Iaşi cu proces - verbal nr. 399 din 27 iulie 1954 şi transcris de Tribunalul Popular Iaşi cu nr. 896 din 28 iulie 1954, cu planul cadastral al oraşului Iaşi - ediţie 1955 şi cu planul cadastral actual al municipiului Iaşi, astfel încât, constatările expertului nu sunt contrazise de planurile de situaţie ale zonei, aşa cum în mod nefondat susţin recurenţii pârâţi prin motivele de recurs.
În răspunsul la obiecţiunile formulate de pârâţi la raportul de expertiză tehnică de specialitate, expertul a concluzionat în acelaşi sens, şi anume că terenul în suprafaţă de 138 mp, reprezentând lot 2 - parcela 2258/1/2, este liber de construcţii şi detalii de sistematizare şi că nu ocupă accesul la proprietăţile situate în stradela S. nr. 3, 5, 7 şi 9, astfel încât, nu există contradicţii între concluziile raportului de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni (lucrări efectuate în primă instanţă).
De altfel, pârâţii, aşa cum reiese din încheierea de dezbateri din data de 14 decembrie 2009, ulterioară comunicării răspunsului la obiecţiuni (16 noiembrie 2009), nu au contestat acest răspuns, iar în calea de atac a apelului, dat fiind caracterul devolutiv al acestuia, nu au solicitat probe în temeiul art. 295 C. proc. civ.
Prin urmare, în ceea ce priveşte critica privind încălcarea prevederilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum şi ale art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o apreciere corectă asupra situaţiei terenului restituit în natură şi anume, terenul în suprafaţă de 138 mp, reprezentând lot 2 - parcela 2258/1/2, care este liber, precum şi asupra legii aplicabile, acesta putând fi restituit în natură în condiţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În acest sens, în mod corect s-a constatat că pe terenul în litigiu nu există „construcţii noi" autorizate, în sensul la care se referă normele legale invocate şi, de asemenea, s-a făcut o interpretare corectă a sintagmei „amenajări de utilitate publică", la care fac trimitere normele metodologice mai sus menţionate, prin aceasta avându-se în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv, suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
În consecinţă, terenul în litigiu este teren liber şi restituibil în natură, în sensul legii speciale şi a Normelor Metodologice de aplicare unitară a acesteia (Legea nr. 10/2001), instanţa de apel făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt stabilită în speţă.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, iar în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii pârâţi la plata sumei de 3500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat, dată fiind culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Municipiul Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi împotriva deciziei nr. 70 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii-pârâţi la 3500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1922/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1891/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
