ICCJ. Decizia nr. 1979/2011. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1979/2011
Dosar nr. 5418/100/2008
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanta P.C.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul S.M., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre de recunoaştere potrivit legii române, a hotărârii prin care s-a emis ordinul permanent la restricţie din 8 mai 2007 de către Curtea Superioară a Districtului Fulton din Georgia, Statele Unite ale Americii.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 189 din 4 februarie 2010 a respins cererea formulată de reclamantă şi a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.
Prima instanţă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 105/1992, instanţa nu poate analiza aspectele de fond ale hotărârii străine, iar potrivit art. 167 alin. (1) din aceeaşi lege, hotărârile străine pot fi recunoscute în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă hotărârea este definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunţată, instanţa a avut competenţa să judece procesul şi există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârii străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
În cauză nu este îndeplinită condiţia reciprocităţii cu privire la efectele hotărârilor, astfel cum rezultă din conţinutul informaţiilor publicate pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei, unde se menţionează expres statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene cu care România a încheiat convenţii bilaterale de reciprocitate, printre care şi Statele Unite.
Prin ordinul de restricţie s-a dispus ca pârâtul S.M. să nu mai ia contact cu reclamanta: scris, telefonic, e-mail, vizite sau să se aproprie de ea la o distanţă mai mică de aproximativ 92 m de casa ei, locul ei de muncă sau să o urmărească ori să delege o altă persoană să o urmărească.
Instanţa americană a mai arătat că îşi amână Decizia de a determina condiţiile sub care M.S. ar putea avea contact cu fiica lui, deoarece la instanţa română există o acţiune de divorţ în curs.
Reclamanta nu a dovedit caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaştere o solicită, nici prin certificatele de apostile şi nici prin adnotarea din anul 2009. Caracterul nedefinitiv al ordinului este relevat şi prin declaraţie avocatei L.R.D., dată sub prestare de jurământ, care a arătat să s-a depus o cerere de modificare a ordinului permanent de restricţie, iar dosarul se află în curs de soluţionare la instanţa superioară a Districtului Fulton.
Traducerea corectă a menţiunii ştampilei aplicate de instanţa americană pe copia ordinului permanent de restricţie, înseamnă „certific că acest document este o adevărată, completă şi corectă copie a originalului".
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta arătând că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea pe motiv că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 161 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, faţă de dispoziţiile art. 6 din lege, conform cărora în cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară, care nu s-a făcut, situaţie în care cerinţa este prezumată de lege.
În mod greşit tribunalul a reţinut şi caracterul nedefinitiv al acestui ordin, deşi contrariul rezultă din adnotarea din 4 iunie 2009.
O altă critică vizează obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 149/A/2010 din 19 mai 2010 a respins apelul, ca nefondat.
Curtea a reţinut că adnotarea din 4.09.2009 a ordinului de restricţie, din care rezultă conform susţinerilor reclamantei că această hotărâre este adevărată, finală şi corectă, reprezintă o traducere corectă a formulei de la fila 167 verso, respectiv că hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, adică în Georgia, Statele Unite ale Americii.
Prin urmare, condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992 şi anume ca hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, este îndeplinită în speţă.
Curtea a înlăturat ca nepertinentă declaraţia avocatei L.R.D. - fila 188.
Însă, în raport de împrejurarea că între România şi Statele Unite ale Americii nu există o convenţie cu caracter de recunoaştere reciprocă a efectelor hotărârilor judecătoreşti străine, instanţa de apel a constata că nu este îndeplinită condiţia necesară şi obligatorie prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, astfel încât apelul reclamantei a fost respins.
Reclamanta P.C.D. a declarat recurs împotriva deciziei curţii de apel, criticile de nelegalitate vizând încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 105/1992 şi anume că dovada reciprocităţii este prezumată până la proba contrară, dovadă care trebuia produsă de pârât şi nu instanţa de judecată, care a depăşit astfel limitele rolului său activ.
O altă critică vizează necenzurarea de către instanţa de apel al criticii vizând cheltuielile de judecată la care a fost obligată reclamanta prin sentinţa tribunalului.
Recursul este nefondat.
Critica de nelegalitate prin raportare la nereţinerea ca incidente în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 105/1992 se priveşte ca nefondată, întrucât aceste dispoziţii conţin norme privitoare la aplicarea legii străine în raporturile de drept internaţional privat, instituţia recunoaşterii efectelor hotărârii judecătoreşti străine fiind reglementată de dispoz. art. 165-178 din legea menţionată.
Instanţa avea obligaţia să verifice dacă, în raport de dispoziţiile art. 165 - 167 din Legea nr. 105/1992, din conţinutul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, rezultă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 167 din lege, întrucât în speţă nu se solicită recunoaşterea unei hotărâri care se referă la statutul civil al cetăţenilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 167 alin. (1) lit. a)-c) poate fi recunoscută în România spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat hotărârea străină care este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, instanţa care a pronunţat-o a avut potrivit legii acelui stat competenţa să judece procesul şi există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Toate aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia împiedicând instanţa să recunoască efectele actului de jurisdicţie al instanţelor, notariatelor sau oricăror autorităţi competente ale altui stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, iar potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În considerarea textelor normative anterior menţionate, se reţine că instanţa de apel, exercitând controlul judiciar a hotărârii primei instanţe a pronunţat o hotărâre legală în raport de situaţia de fapt reţinută şi de împrejurarea că reclamanta nu a probat condiţia necesară şi obligatorie a existenţei reciprocităţii între România şi Statele Unite cu privire la recunoaşterea efectelor hotărârilor străine.
Nu se poate reţine nici critica referitoare la obligare sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul statornicit de instanţă.
Faţă de soluţia adoptată şi de solicitarea formulată de intimat de acordare a cheltuielilor de judecată, devin astfel incidente în cauză dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate şi dovedite de partea adversă.
Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţiuni, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."
Rezultă că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenţiuni".
A cădea în pretenţii înseamnă a pierde procesul, or reclamanta P.C.D. s-a aflat într-o asemenea situaţie, în condiţiile în care acţiunea sa a fost respinsă de prima instanţă.
Potrivit dispoz. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii pot mări sau micşora onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, textul legal nu este imperativ, judecătorii au facultativ la îndemână această pârghie de care pot uza sau nu, iar instanţa de apel pronunţând soluţia procesuală atacată prin prezentul recurs au avut în vedere acest aspect, astfel încât o casare doar în aceste limite ar fi pur formală şi ar încălca garanţiile prevăzute de art. 6 CEDO privitoare la dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei.
În consecinţă, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat şi, în baza art. 312, va fi respins.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi având în vedere consideraţiile anterioare recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în recurs, ca parte care a căzut în pretenţii.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.C.D. împotriva deciziei nr. 149/A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât S.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1986/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1965/2011. Civil → |
|---|
