ICCJ. Decizia nr. 2161/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2161/2011
Dosar nr.1859/2/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 septembrie 2006 reclamanţii G.V.V., G.E. şi N.V., au solicitat în contradictoriu cu intimaţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, Guvernul României prin Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii şi Ministerul Finanţelor Publice, să se constate refuzul pârâtelor de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilul ce face obiectul Dosarului nr. 84/2001 al Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001.
S-a mai solicitat, obligarea pârâtelor să acorde despăgubiri prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 214 m.p. şi o casă de 5 camere din cărămidă ce a fost demolată pentru utilitate publică în baza Decretului nr. 249 din 11 iulie 1984.
În motivarea contestaţiei reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii de drept ai imobilului, deoarece în anul 1962, când mama acestora, G.V.V., a renunţat la succesiune, contestatorii erau minori. Neavând capacitate de exerciţiu urmau să vină la succesiune în propriul lor drept potrivit art. 668 alin. (2) C. civ.. S-a mai susţinut că după apariţia Legii nr. 10/2001 au formulat notificare şi au depus dovezile necesare ca şi cererea de acceptare a succesiunii, motiv pentru care au solicitat despăgubiri prin echivalent dat fiind că pârâta Comisia Centrală nu le-a acordat până în acest moment nici o măsură reparatorie.
La termenul din 13 octombrie 2006, reclamanţii şi-au întregit contestaţia solicitând introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice pentru ca, în cazul în care celelalte pârâte refuză prin tergiversare nejustificată să le acorde despăgubiri în echivalent prin titluri de valoare la Fondul Proprietatea, să fie acesta obligat la plata sumei de 900.000 euro pentru imobilul demolat.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la termenul din 13 octombrie 2006 prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de împrejurarea că potrivit Legii nr. 10/2001, după ce unitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării, emite dispoziţia privind măsurile reparatorii, pe calea procedurii administrative urmează aplicarea măsurilor prevăzute în capitolul V Titlul VII în sensul că Decizia însoţită de întreaga documentaţie este înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii. S-a mai invocat excepţia prematurităţii cererii faţă de această comisie întrucât numai după soluţionarea notificării, aşa cum s-a arătat mai sus se pot face propuneri în cazurile în care restituirea în natura nu este posibilă, pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Pe fond s-a arătat că cererea, aşa cum a fost completată, este neîntemeiată întrucât potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobilele demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este atributul exclusiv al evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în mod aleatoriu.
La acelaşi termen de judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive deoarece potrivit art. 1 alin. (1) din HG nr. 361/2005, aceasta este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Se mai arată că potrivit Legii nr. 10/2001, aceasta nu are decât atribuţii de sprijin, îndrumare, control, monitorizare şi nicidecum nu se poate substitui entităţii învestită cu soluţionarea notificărilor care are atribuţii în ceea ce priveşte modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptăţite.
Ministerul Finanţelor Publice la termenul din 23 februarie 2007 a invocat la rândul său excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în prezenta cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 303 din 23 februarie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României prin Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru, a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii şi a Ministerului Finanţelor Publice în prezenta cauză, a respins acţiunea reclamanţilor G.V.V., G.E. şi N.V. faţă de pârâţii Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii şi Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulată faţă de persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia prematurităţii cererii reclamanţilor ca nefondată, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor G.V.V., G.E. şi N.V., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a arătat că, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României prin Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii şi a Ministerului Finanţelor Publice, este întemeiată deoarece:
Instituţiile sus menţionate nu au nici o atribuţie în ceea ce priveşte refuzul invocat de către contestatori de a acorda despăgubiri prin echivalent în lipsa dispoziţiei motivate care urmează să fie emisă de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, după emiterea dispoziţiei în urma notificării şi după rămânerea definitivă a acestei dispoziţii, unitatea învestită înaintează întregul dosar format către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Cu privire la Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că nici acesta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză întrucât dispoziţiile art. 30 - 40 din Legea nr. 10/2001 care prevedeau anumite atribuţii în sarcina acestuia, dacă persoana îndreptăţită opta pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, iar contestatorii nu au indicat nici un alt temei legal pentru care Ministerul Finanţelor Publice să stea în judecată în prezenta cauză.
Excepţia prematurităţii cererii a fost respinsă ca nefondată deoarece potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, persoana notificată avea obligaţia să răspundă în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare.
În condiţiile în care reclamanţii nu au fost înştiinţaţi să depună astfel de înscrisuri Municipiul Bucureşti avea obligaţia să se pronunţe pe baza dovezilor depuse prin admiterea sau respingerea notificării. Pe fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar şi din modul de formulare al cererii nu rezultă că reclamanţii ar dori obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General, pe calea unei obligaţii de a face să emită dispoziţia motivată. Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor direct de către instanţă la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 900.000 euro, în condiţiile în care modalitatea de stabilire şi de plată a acestora este reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 441 A din 25 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii contestatori G.V.V., G.E. şi N.V., împotriva acestei sentinţe pe care a desfiinţat-o trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost înregistrată la data de 20 august 2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, sub nr. 28195/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1802 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins excepţiile ca nefondate şi a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul din str. A.O. nr. X, a aparţinut defunctei S.I.T. aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 390 din 06 decembrie 1962 şi a trecut în proprietatea statului prin decretul nr. 249/1984, astfel cum rezultă din adresa nr. 25957 din 02 decembrie 2002 emisă de Administraţia Fondului Imobiliar. Din conţinutul aceluiaşi certificatul de moştenitor rezultă că mama reclamanţilor a moştenit doar suma de 7.500 RON depuşi la C.E.C., imobilul făcând obiectul legatului cu titlu particular în favoarea statului. Acest certificat nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească, iar mama reclamanţilor, defuncta G.V.V. a acceptat succesiunea autoarei sale S.I.T., venind la succesiunea acesteia în calitate de soră. Cum imobil din str. A.O. nu a aparţinut niciodată autoarei reclamanţilor, aceştia nu pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin art. 4 din acest act normativ stabilindu-se că au calitatea de persoane îndreptăţite foştii proprietari ai imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989, sau moştenitorii acestora, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii G.V.V., G.E. şi N.V. solicitând anularea deciziei ca netemeinică şi nelegală.
În dezvoltarea motivelor de apel apelanţii au arătat că instanţa de fond în mod nelegal a respins cererea lor ca neîntemeiată, în sensul că nu sunt persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de succesibili faţă de defuncta S.I.T.
În raport cu această excepţie apelanţii au înţeles să invoce autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 441 A din 25 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Decizia nr. 313 A din 19 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţii împotriva sentinţei civile nr. 1802 din 28 noiembrie 2008, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti. Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nulitatea sentinţei apelate, pentru lipsa din dispozitiv a soluţiei pronunţate în cauză.
Cauza a fost reînregistrată la data de 11 august 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, sub nr. 28195/3/2007.
Rejudecând cauza în fond Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1339 din 20 noiembrie 2009 a dispus admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României prin Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii şi a Ministerului Finanţelor Publice şi respingerea acţiunii reclamanţilor împotriva aceloraşi pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuale pasivă.
Totodată prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii reclamantului ca nefondată şi ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor contestatori G.V.V., G.E. şi N. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii şi Ministerul Finanţelor Publice, s. 5, Municipiul Bucureşti prin Primar General.
S-a reţinut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 înregistrată la Prefectura Municipiului Bucureşti cu nr. 3863 şi înaintată spre competentă soluţionare Primăriei Municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrată sub nr. 84 din 14 martie 2001, G.E., autorul reclamantelor G.V.V., G.E. şi reclamanta N.V. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str. A.O., nr. X.
Notificarea nu a fost soluţionată până în prezent, după cum au arătat părţile.
În privinţa apartenenţei bunului ce face obiectul prezentului dosar la domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, Tribunalul a reţinut că prin certificatul de moştenitor nr. 390 din 26 decembrie 1962, defuncta S.I.T. a lăsat imobilul situat în Bucureşti, str. A.O., prin testament autentic, legatarului Statului Român, prin Sfatul Popular al Raionului V.l. Lenin. Potrivit aceluiaşi certificat, numitei G.V.V., autoarea reclamantelor, i-a revenit în calitate de moştenitor legal, suma de 7.500 RON. Potrivit adresei nr. 25957 din 02 decembrie 2002 a Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, imobilul situat in Bucureşti, str. A.O., a fost expropriat în baza Decretului nr. 249/1984, iar la momentul exproprierii acesta era în proprietatea statului.
Faţă de această situaţie de fapt, Tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, invocate în cerere, întrucât bunul în discuţie nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de acest articol, testamentul autentic prin care defuncta a lăsat bunul imobil statului, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât trecerea acestuia în proprietatea statului este legală, fiind exclus din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Imobilul din str. A.O. nu a aparţinut niciodată autoarei reclamanţilor, aşa încât aceştia nu pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Art. 4 din acest act normativ stabileşte că au calitatea de persoane îndreptăţite foştii proprietari ai imobilelor trecute în mod abuziv în patrimoniul statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989, sau moştenitorii acestora situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
Prin Decizia nr. 249 A din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, reţinând că:
În mod corect, faţă de dispoziţiile deciziei de casare, în rejudecare instanţa de fond a reanalizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a reclamanţilor - apelanţi în condiţiile Legilor nr. 10/2001 şi 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1447 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a dispus ca intimatul - pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti să răspundă la notificarea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, în cauza de faţă instanţa substituindu-se entităţilor învestite cu soluţionarea notificării, s-a pronunţat tocmai cu privire la această notificare pe care a respins-o însă ca neîntemeiată motivat de faptul că reclamanţii nu au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, a reţinut instanţa că autoarea reclamanţilor nu a fost proprietara imobilului ce face obiectul notificării; prin testament autentic imobilul a fost testat statului, astfel încât acesta a intrat cu titlu în proprietatea acestuia şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001; că, autoarea reclamanţilor nu a fost proprietara imobilului, prin acelaşi testament printr-un legat cu titlu particular dobândind numai suma de 7.500 RON.
Aceste aspecte nu au fost contestate prin motivele de apel, astfel încât nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel.
Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că susţinerile reclamanţilor cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi la Deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care este condamnat statul român pentru că nu oferă foştilor proprietari o despăgubire reală nu sunt incidente cauzei de faţă.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii contestatori G.V.V., N.V. şi G.E., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., au susţinut că odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 s-a redeschis succesiunea autoarei lor, S.I.T., sora mamei lor, din al cărei patrimoniu bunul a fost preluat de stat, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 659 – 663 C. civ., respectiv art. 675 – 676 C. civ. şi ale legii speciale de reparaţie, au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în accepţiunea legii speciale, fiind lipsită de relevanţă opţiunea mamei lor, G.V.V., de renunţare la succesiunea proprietarului bunului.
În acest sens sunt şi dispoziţiile deciziei nr. 6206 din 29 mai 2009 (Dos. nr. 4978/2/2008) pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul formulat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ocazie cu care, irevocabil, a constatat dreptul lor de a beneficia de dispoziţiile legii speciale, dispunând obligarea entităţii deţinătoare să le soluţioneze notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.
Această constatare, jurisdicţională intrată în puterea lucrului judecat îşi produce efectele juridice specifice, în conformitate cu prevederile art. 1201 C. civ.
În raport de dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii şi în conformitate cu dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ce statuează caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea menţionată, au susţinut admisibilitatea şi temeinicia procedurii declanşate prin cererea dedusă judecăţii, de obligare a pârâtelor la despăgubiri băneşti pentru imobilul litigios, demolat pentru utilitate publică, ce au calitate procesuală în litigiul dedus judecăţii.
Recursul este fondat.
Irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 1163 din 4 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea reclamanţilor din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, care a fost obligat să emită dispoziţie referitoare la notificarea ce face obiectul Dosarului nr. 84/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 200 m.p. şi construcţie demolată – casă cu 5 camere din cărămidă din Bucureşti, str. A.O.
Deşi au făcut demersuri numeroase (încheiere din 20 noiembrie 2009, încheiere din 31 iulie 2008 pronunţate de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, etc.) în scopul punerii în executare a dispoziţiilor susmenţionatei hotărâri, nici până la data declanşării acestui litigiu şi nici în cursul acestuia, pârâtul menţionat nu a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa.
În acest context şi determinat de refuzul constant şi evident al autorităţii administrative învestite cu soluţionarea notificării lor, reclamanţii au formulat cererea dedusă judecăţii solicitând ca, în condiţiile constatării acestui refuz şi asimilării sale cu respingerea notificării, instanţele să se pronunţe direct asupra fondului notificării şi soluţionarea sa în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, în aplicarea căreia au solicitat obligarea entităţilor implicate în procedura reglementată de legea specială la acordarea despăgubirilor prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Soluţionând acţiunea reclamanţilor, după repetate casări, prima instanţă şi mai apoi instanţa de apel prin Decizia recurată, au respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată justificat de faptul că bunul în litigiu – teren şi construcţie situate în Bucureşti, str. A.O. – a fost testat de defuncta S.I.T. legatarului Statul Român prin Sfatul Popular al Raionului V.I. Lenin şi că autoarei reclamanţilor, sora defunctei, i-ar fi revenit în calitate de moştenitor legal suma de 7.500 RON.
S-a reţinut, de asemenea, că imobilul de la adresa menţionată a fost expropriat prin Decretul nr. 249/1984, moment la care se afla în proprietatea statului.
S-a constatat astfel că bunul în litigiu, fiind lăsat statului prin testament autentic, care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, nu se încadrează în categoria celor cuprinse în textul art. 2 din Legea nr. 10/2001, trecerea bunului în proprietatea statului în modalitatea menţionată neputând fi calificată ca fiind abuzivă, bunul fiind astfel exclus din domeniul de aplicare al legii speciale.
Deşi s-a acceptat specificitatea regimului probator al dreptului de proprietate în materia Legii nr. 10/2001, derogatoriu de la dreptul comun, s-a reţinut că imobilul nefiind niciodată proprietatea autoarei reclamanţilor, aceştia nu pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Se constată astfel că, pentru a ajunge la concluzia de mai sus, instanţele au reţinut că modalitatea de preluare a bunului – prin testament autentic – şi în condiţiile în care acesta a fost transmis de către o altă persoană decât autoarea reclamanţilor, căreia nu i-ar fi aparţinut niciodată proprietatea acestui imobil, bunul litigios este scos de sub incidenţa legii speciale, reclamanţii neputându-se astfel prevala de dispoziţiile acestei legi, în raport cu care nu au calitatea de persoane îndreptăţite.
Or, această statuare este contrazisă de probele administrate până în prezenta etapă procesuală.
În acest sens, se constată, din verificarea certificatului de moştenitor nr. 390 din 26 decembrie 1962 emis în urma dezbaterii succesiunii defunctei S.I.T., decedată la data de 8 iulie 1962, că actul de transmisiune al bunului litigios – teren şi construcţii situat în Bucureşti, l-a constituit un „testament olograf" nicidecum unul autentic, întocmit de defunctă în favoarea Statului Român prin Sfatul Popular al raionului V.I. Lenin la data de 10 iulie 1962.
Calitate de moştenitor, potrivit menţiunilor cuprinse în acelaşi certificat, au avut-o Ş.D.C., în calitate de legatar cu titlu particular (obiectul legatului constituindu-l drepturile de concesiune asupra locului de veci din cimitirul Ştefan Vodă) în baza aceluiaşi testament olograf şi G.V.V. (autoarea reclamanţilor) căreia, în calitate de soră îi revine întreaga succesiune, (deci de moştenitor legal) constituită la acel moment (aşa cum de altfel se indică în actul juridic menţionat) din suma de 7.500 RON.
În acelaşi timp, din procesul-verbal nr. 58510/1940 întocmit cu ocazia înfiinţării cărţii funciare cu privire la imobilul situat în Bucureşti – Str. A.O., compus din teren de 194 m.p. şi un corp de casă construcţie din cărămidă acoperită cu tablă, format din parter şi etaj cu 5 camere şi dependinţe, rezultă că bunul menţionat constituie proprietatea numitului S.S.N., înscris cu acest titlu în evidenţele de publicitate imobiliară.
În acest context, cel puţin în raport de probaţiunea relevată, administrată până în prezenta etapă procesuală, starea de fapt reţinută de instanţe nu-şi găseşte corespondent în actele dosarului, ceea ce face ca normele legale constatate a nu fi incidente raportului juridic litigios şi pe care şi-au grefat acţiunea reclamanţii, să fie greşit înlăturate.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 „în sensul prezentei legi, prin imobilele preluate în mod abuziv, se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat".
Art. menţionat statuează, în faza administrativă a procedurii, respectiv în aceea judiciară, competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării, respectiv a instanţelor, să califice împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care să implice preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
În cadrul acestor proceduri, entitatea, respectiv autoritatea, implicate în aplicarea legii, au libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, dacă actul de preluare constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv (pct. 2.6 din HG nr. 250/2007 de aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).
Or, în cauză, o atare verificare nu s-a efectuat, deşi era impusă de lege, nici de entitatea învestită cu soluţionarea notificării care, în pofida existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care se dispusese obligarea sa în acest sens nu a soluţionat nici până în prezent notificarea şi nici de către instanţe.
Este greşită constatarea instanţelor privind analiza validităţii titlului statului exclusiv prin raportare la împrejurarea că actul ce-l constată nu a fost anulat judiciar, întrucât legea specială pretinde această cerinţă exclusiv pentru ipoteza bunurilor donate statului şi atunci doar în condiţiile încheierii în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ. [art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001], ipoteză inexistentă în cauză.
Prin urmare, reţinerea unei situaţii de fapt eronate a determinat greşita stabilire a cadrului procesual sub aspectul legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce face ca hotărârile astfel pronunţate să fie nelegale.
Instanţa, în considerarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi în scopul aflării adevărului, ar fi trebuit să stabilească pe deplin împrejurările cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare în scopul aplicării corecte a legii (modalitatea în care bunul a intrat integral în patrimoniul transmiţătoarei, acesta constituind proprietatea numitului Ş.N., care s-ar părea că a fost soţul defunctei testamentare, dacă transmisiunea bunului către stat s-a efectuat cu respectarea formalităţilor prescrise de legea în vigoare la acea epocă, chestiuni esenţiale dezlegării raportului juridic litigios şi a soluţionării fondului notificării).
Din acest motiv şi constatând că această cerinţă nu este îndeplinită pentru ca instanţa de control judiciar să verifice dacă legea a fost sau nu aplicată corect raportului juridic dedus judecăţii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., şi a respectării principiului dublului grad de jurisdicţie se va dispune admiterea recursului şi casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, pentru a verifica fondul pretenţiilor deduse în justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.V.V., N.V. şi G.E. împotriva deciziei nr. 249 A din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 1802 din 25 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimite cauza acestei din urmă instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2162/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2125/2011. Civil DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ.... → |
|---|
