ICCJ. Decizia nr. 2174/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2174/2011
Dosar nr.688/115/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2009 pe rolul Tribunalului Caraş – Severin, reclamantul S.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Guvernul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, cu titlu de daune pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum şi pentru suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă atât reclamantului, cât şi familiei sale, până în prezent.
După apariţia Legii nr. 221/2009, reclamantul a precizat acţiunea în sensul că cererea de chemare în judecată este formulată alături de mama sa, S.M., dar şi de nepoata sa de soră I.S.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că cererea se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 euro daune morale, pentru fiecare membru al familiei sale suma de 1 milion de euro.
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 10 februarie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii S.S., S.M. şi I.S.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul să plătească câte 250.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a decis ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia să fie strămutaţi în interiorul ţării, iar la data de 5 iunie 1951 a fost dată hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanşarea acţiunii.
Reclamanţii şi familia lor aveau o situaţie materială înfloritoare în localitatea M.V., judeţul Caraş –Severin, înainte de strămutare, deţinând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri casnice, bac, iar la întoarcerea din Bărăgan, bunurile acestora dispăruseră, iar casa era aproape distrusă.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu le-au fost cauzate reclamanţilor prejudicii de ordin material şi moral, fiindu-le încălcat dreptul la libertate, cu afectarea onoarei şi reputaţiei celor strămutaţi şi având impact asupra vieţii private a familiei.
Prima instanţă a constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanţii se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei şi de antecesorii lor, care au fost privaţi de libertate în perioada 1951-1955 prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
S-a mai reţinut că, indemnizaţia de care au beneficiat reclamanţii în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 nu poate constitui în nici un caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate şi că reclamanţii şi familia acestora nu au beneficiat de nicio altă despăgubire.
Prin Decizia civilă nr. 156/A din 19 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, fiind menţinută în rest sentinţa.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că, în mod incontestabil, orice măsură luată pe nedrept împotriva unei persoane, precum în situaţia de faţă, produce celor în cauză suferinţe în toate planurile, moral, social, profesional, lezează demnitatea şi onoarea, dar şi toate celelalte drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că din acest punct de vedere produce un prejudiciu moral ce justifică pe deplin acordarea unei compensaţii materiale.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că, ceea ce trebuie evaluat în concret nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa trebuie să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu aceea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
A mai arătat instanţa de apel că, la stabilirea despăgubirii acordate pentru repararea daunelor morale încercate, se va ţine cont atât de criteriile obiective enunţate, cât şi de principiul proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată, pentru a nu se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil, făcându-se referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene, potrivit căreia regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a apreciat că nu s-a realizat un echilibru între necesitatea reparării prejudiciului moral suferit de reclamanţi şi/sau antecesorii acestora şi necesitatea evitării transformării suferinţelor îndurate de aceştia într-un prilej de îmbogăţire fără justă cauză.
Astfel, s-a reţinut că nu s-a dovedit în cauză că reclamantul ar fi dorit să studieze dreptul său să devină poliţist, însă a avut posibilitatea să absolve Facultatea de Stomatologie.
Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanta I.S.N. este născută în anul 1974 şi chiar dacă Legea nr. 221/2009 îi dă dreptul să solicite despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării bunicului său, ca descendentă de gradul II, aceasta nu a făcut dovada în ce măsură, faţă de data naşterii sale, deportarea acestuia s-ar fi răsfrânt în mod direct în planul vieţii sale sociale.
Astfel, s-a reţinut că, chiar dacă una dintre componentele prejudiciului moral îl reprezintă şi starea de nevoie în care familia reclamanţilor s-a aflat la întoarcerea la domiciliu, ca urmare a pierderii averii deţinute înainte de deportare, legătura de cauzalitate dintre această componentă a prejudiciului moral şi situaţia (materială şi morală) a reclamantei I.S.N. este atât de fragilă încât devine iluzorie.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că este indiscutabil prejudiciul moral, cu toate componentele sale, suferit de persoanele dislocate în Bărăgan, este dovedit prejudiciul suferit de aceste persoane, dar a insista asupra suferinţelor familiei dislocate pentru a obţine despăgubiri în cuantumul solicitat este oarecum contrar normelor morale şi în mod cert contrar imperativului de a nu invoca suferinţa ca temei de îmbogăţire fără just temei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel arătând că reclamanţii nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
A susţinut recurentul că, daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească şi că, pe de altă parte, acordarea acestor daune nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
A apreciat recurentul că suma acordată reclamanţilor prin Decizia recurată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
De asemenea, a arătat că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, neputând fi evaluate în bani şi că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, iar prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Recurentul a susţinut în continuare că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia dimensiunea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, a arătat că nu este supusă unor criterii precise de determinare, iar cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
În privinţa prejudiciului moral, instanţa de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească şi cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
La acţiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost lezate prin prejudiciu şi pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Pentru toate aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În raport de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul a susţinut că nu mai există o reglementare legală privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, iar faţă de obligativitatea hotărârii Curţii Constituţionale, a apreciat că acţiunea în despăgubiri a reclamanţilor ar trebui respinsă.
Faţă de această susţinere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Prin urmare, în situaţia în care puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţionale, pentru viitor.
Însă, în cauza de faţă, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privinţa situaţiei reclamanţilor, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluţionării recursului, care a fost declarat la data de 17 iunie 2010, în condiţiile în care Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
Cum în termenul de 45 de zile autorităţile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză, faţă de efectul ex nunc al Deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reţine că prezumţia de constituţionalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai odată cu publicarea Deciziei Curţii Constituţionale.
Pentru acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluţionării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, care intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun".
Prin urmare, reclamanţii sunt titularii unui „bun" în sensul Convenţiei, aceştia fiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins, respectiv Decizia pronunţată în apel, prin care le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care au fost supuşi în perioada comunistă.
În ceea ce priveşte criticile formulate prin cererea de recurs, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Pârâtul Statul Român a criticat Decizia recurată pentru nelegalitate, susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pe când, în speţă, reclamanţii au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare.
Această susţinere nu este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Familia reclamanţilor a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.
Prin urmare, reclamanţii beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), şi nu în condiţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, cum greşit susţine recurentul Statul Român.
Recurentul – pârât a contestat şi cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susţinând că acesta este nejustificat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamanţi, că nu respectă criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie şi că dă loc la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.
Ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut în etapele procesuale anterioare că reclamanţii şi familia acestora au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu M.V., situată în judeţul Caraş – Severin, în anul 1951, în ziua a doua a Rusaliilor şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în V.V. din Bărăgan, până în anul 1955.
Această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamanţilor un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamanţilor şi a familiei acestora din localitatea de domiciliu din judeţul Caraş – Severin, în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamanţi.
În speţă, în mod legal au apreciat instanţele de fond şi apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamanţilor şi al membrilor familiei acestora a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanţi.
Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ţinând cont şi de faptul că reclamanţii au beneficiat de indemnizaţie în baza Decretului – Lege nr. 118/1990 şi cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate celor trei reclamanţi de către instanţa de apel pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 100.000 euro, faţă de perioada deportării (1951 – 1955), de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamanţilor, este echitabilă şi justificată.
Cât priveşte aprecierile de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale şi cuantificarea prejudiciului moral, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la Decizia pronunţată în apel.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 156/A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2177/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2171/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
