ICCJ. Decizia nr. 2177/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2177/2011
Dosar nr.287/91/2010
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia civilă, la data de 29 ianuarie 2010, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului Z.I., motivând că acesta a fost expulzat la data de 30 decembrie 2009, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în această ţară.
Prin sentinţa nr. 89 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a pârâtului Z.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că pârâtul a fost returnat din Italia şi chiar dacă a fost condamnat pentru comiterea unor infracţiuni (fără însă a se face o dovadă concretă în acest sens), restrângerea dreptului la liberă circulaţie a acestuia nu respectă principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit prevăzut de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE.
Prin Decizia nr. 117/A din 23 aprilie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a constatat că norma internă prevede o categorie mai largă de situaţii posibile când poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanul român la libera circulaţie, în raport cu categoria situaţiilor de excepţie prevăzute de norma comunitară.
Consecinţa firească este aceea că norma internă este parţial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce priveşte alte excepţii la libera circulaţie a persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul Z.I. s-ar afla într-una din acele situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la libera circulaţie în spaţiul Uniunii Europene a reţinut că, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretate stabilite în jurisprudenţa la Curtea Europeană de Justiţie.
În plus, aşa cum a statuat Curtea de Justiţie de la Luxemburg în Hotărârea preliminară emisă în cazul Jipa: „dacă un stat membru nu stabileşte în mod specific, în raport cu unul dintre proprii resortisanţi, respectând principiul proporţionalităţii şi exclusiv în temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin art. 18 alin. (1) CE de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru poate constitui o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societăţii, statul membru de origine nu poate impune, pentru motive de „ordine publică" sau de „siguranţă publică" în sensul art. 27 din directiva menţionată, limitări ale libertăţii de circulaţie a persoanei respective."
În speţă, faptele prezentate de apelantă nu sunt probate, neexistând dovada vreunei condamnări, iar în lipsa acestor probe nu se poate considera că intimatul are o conduită de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societăţii, impunând adoptarea de către România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulaţie.
În cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel se invocă împrejurarea că pârâtul nu avea documente de şedere legală în Italia, precum şi că a fost condamnat pentru tentativă de omor şi vătămare corporală. Cum nu există dovada unei condamnări definitive pentru aceste fapte, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că intimatul din prezenta cauză reprezintă o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia pe o perioadă determinată.
Aşa cum rezultă din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 30 decembrie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma; din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că pe timpul şederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind expulzat de statul italian pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca prezenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, care poate fi considerată o persoană socialmente periculoasă, s-a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 3 ani, rămânerea sa în această ţară fiind un evident şi grav pericol pentru o coexistenţă civilă sigură, câtă vreme faptele săvârşite au constituit o ameninţare reală, efectivă şi o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a siguranţei publice.
Au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, potrivit cu care pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
În raport de prevederile legale menţionate mai sus, reţine atenţia gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Conform decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România l-a ratificat şi care fac parte astfel din dreptul intern.
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În acest sens, în mod greşit instanţa de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, precum şi a Decretului Prefectului de Roma.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condiţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) acelaşi text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Astfel, conform decretului emis de autorităţile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Prin prezenta cerere se solicită a se lua din nou faţă de pârât măsura de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Italiei, de către autorităţile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Înalta Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni nu poate fi sancţionat pentru aceeaşi faptă de două ori, motiv pentru care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de sancţiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, conform cu care "dosarul de îndepărtare" trebuie înaintat instanţei pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005.
Prin urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în susţinerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie a intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă şi de către instanţele române, în baza dispoziţiilor legii interne, cât timp această sancţiune s-a dispus de către autorităţile italiene, căci ar fi încălcat principiul imposibilităţii dublei sancţiuni recunoscut de legislaţia română.
Capacitatea României de a stopa migraţia ilegală reprezintă un obiectiv general şi nu poate constitui temei de admitere a unei cereri determinate, fără o analiză în concret a legalităţii şi temeiniciei acesteia.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 117/A din 23 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2179/2011. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 2174/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
