ICCJ. Decizia nr. 2176/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2176/2011
Dosar nr. 3005/112/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bistriţa-Năsăud, prin sentinţa civilă nr. 44/F din 4 februarie 2010, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului de Interne şi Reformei Administrative, în contradictoriu cu pârâtul S.A.Z.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv declaraţia dată de pârât cu ocazia returnării şi talonul de returnare, a rezultat că acesta a părăsit ţara legal, la data de 29 august 2009, stabilindu-se în Italia, de unde a şi fost returnat.
Din declaraţia pârâtului, rezultă că a fost reţinut doar pentru simplul fapt că lucra în grădinărit, fără forme legale, măsura luată împotriva sa fiind cea a returnării în ţară şi a interzicerii de a se afla pe teritoriul Italiei.
În conformitate cu art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată, restrângerea dreptului la liberă circulaţie, în străinătate, a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat.
Urmare a aderării României la Uniunea Europeană, legislaţia comunitară a devenit aplicabilă şi cetăţenilor români, astfel că aceştia beneficiază de prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, potrivit căreia „statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţeanului Uniunii şi a membrilor lui de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice".
Prevederile art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se referă, şi ele, la restrângerile determinate de securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Prin urmare, nici una dintre aceste reglementări, aplicabile şi cetăţenilor români, nu admit restrângerea exercitării dreptului la circulaţie doar pentru simplul motiv al şederii fără a avea drept de muncă.
Aşa cum a stabilit chiar şi Curtea Europeană de Justiţie, în cauza C33/2007 (Jipa), publicată în Jurnalul Oficial al U.E. din 30 august 2008, art. 18 CE şi art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 nu se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situaţie de „şedere ilegală", cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia, precizându-se că instanţei naţionale îi revine sarcina să verifice dacă acesta este cazul în pricina cu a cărei soluţionare este sesizată.
Prin urmare, revine instanţei misiunea de a stabili dacă fapta pentru care pârâtul a fost returnat este de natură a aduce atingere valorilor mai sus precizate şi dacă măsura este necesară şi, în acelaşi timp, garantează obiectivul urmărit.
Pârâtul a fost returnat din Italia doar pentru simplă şedere ilegală, mai exact „muncă fără forme legale", aşa cum el a declarat cu ocazia returnării, iar această „faptă" nu poate fi apreciată ca fiind o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Având în vedere faptul că, în cauză, nu s-a dovedit săvârşirea, de către pârât, a unei fapte care să aducă o atingere reală ordinii, a siguranţei publice sau sănătăţii publice, pe teritoriul statului din care a fost returnat, Tribunalul a respins cererea ca fiind neîntemeiată.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 118/A din 28 aprilie 2010 a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele argumente:
În mod corect, Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de restrângere a dreptului de liberă circulaţie prevăzute în art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Potrivit acestei dispoziţii legale, restrângerea dreptului de liberă circulaţie a unei persoane poate fi incident în ipoteza în care prezenţa pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Astfel, prin Hotărârea din 10 iulie 2008 pronunţată în Cauza 33/2007, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat că „Articolul 18 CE şi articolul 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE nu se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situaţie de „şedere ilegală", cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanţei de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluţionare este sesizată."
Din considerentele acestei decizii, rezultă, aşadar, că simpla returnare a unui resortisant de pe teritoriul altui stat nu este suficientă pentru a justifica luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie, ci este necesară verificarea de către instanţa naţională a întrunirii a două condiţii cumulative, şi anume, una ce vizează conduita personală a resortisantului, care trebuie să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, iar cealaltă ce vizează finalitatea măsurii, întrucât ea trebuie să fie aptă să realizeze obiectivul urmărit, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Desigur, interesul fundamental al societăţii, aşa cum rezultă din motivarea Curţii şi din jurisprudenţa sa în această materie, la care ea şi face trimitere în cuprinsul hotărârii (Hotărârea din 31 ianuarie 2006, Comisia/Spania, C-503/2003), se referă la ordinea publică a statului membru care adoptă măsura respectivă, măsura neputându-se întemeia exclusiv pe motive invocate de un alt stat membru în scopul de a justifica o decizie de expulzare (pct. 25 din hotărâre). Măsura luată de autorităţile italiene, faţă de actele existente la dosar, a fost întemeiată pe motive de ordine publică, care nu au fost dovedite, întrucât, din Decretul Prefecturii Trieste, nu rezultă motivul expulzării, iar pârâtul a susţinut doar că a lucrat fără forme legale.
Iată deci, revenind la prima condiţie privind conduita pârâtului, nu s-a făcut dovada că acesta ar reprezenta o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, nici în ceea ce priveşte statul din care a fost returnat şi, cu atât mai puţin, în ceea ce priveşte statul român, al cărui resortisant este.
Analizarea celei de-a doua condiţii devine superfluă câtă vreme cele două trebuie întrunite cumulativ.
Dacă s-ar aprecia, totuşi, trecându-se peste considerentele de mai sus, că munca la negru reprezintă, în sine, o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa societăţii, nu este întrunită nici a doua condiţie, întrucât măsura adoptată ar împiedica, este adevărat, o nouă angajare a pârâtului fără forme legale, însă, în niciun caz, nu ar rezolva problema migraţiei ilegale a forţei de muncă, dacă măsura nu este susţinută şi de altele privind persoana angajatorului, de acesta depinzând, în primul rând, să angajeze în condiţii legale sau nu un resortisant al altui stat.
În plus, nu poate fi stabilită vreo proporţionalitate între conduita pârâtului şi măsură restrângerii dreptului la liberă circulaţie (durata ei) câtă vreme autorităţile italiene nu au administrat nicio probă privind condiţiile în care a muncit pârâtul, cel puţin sub aspectul duratei şi al remuneraţiei.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru următoarele motive:
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare. Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta, către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia, pe o perioadă determinată.
Aşa cum rezultă din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 26 noiembrie 2009, conform Decretului Chesturii din Trieste; din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că pârâtul S.A.Z. a fost eliberat din închisoare, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, fiind returnat în ţară de către autorităţile italiene, ţinând cont şi de faptul că prezenţa pârâtului şi activităţile desfăşurate de pârât pe acest teritoriu, aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, este oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei.
Mai mult, pârâtul susţine, în declaraţia sa, faptul că a lucrat în grădinărit, fără forme legale, dar, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE, nerespectarea cerinţei de înregistrare, în trei luni de la data sosirii în statul membru gazdă, de către persoana respectivă, o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.
Această măsură restrictivă se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian, prin nerespectarea prevederilor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România, vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin.
Între aceste obligaţii, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) şi lit. b), şi pe aceea de a respecta legislaţia României şi a statului în care se află, precum şi scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile stabilite prin legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu România.
În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii stalului italian.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
De asemenea, dispoziţiile art. 28 din acelaşi act normativ prevăd faptul că, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în statul membru gazdă şi legăturile sale cu ţara de origine.
În consecinţă, în mod eronat, Curtea de Apel Galaţi a reţinut faptul că, în ceea ce priveşte conduita pârâtului, nu s-a făcut dovada că acesta ar reprezenta o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, stipulează: „1. Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitate."
Conform Decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac parte, astfel, din dreptul intern.
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene, ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În mod greşit, instanţa de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, precum şi Decretul Chesturii din Trieste.
Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea decizii recurate şi, pe fond, admiterea apelului.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Deşi, conform textului de lege sus-menţionat, activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre statul român şi statul în discuţie şi aceasta apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
Pe de altă parte, dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului Chesturii din Trieste, nu poate nici să restrângă dreptul părţii la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat şi nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita acestuia una dintre valorile mai sus menţionate.
Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă pentru ce infracţiuni a fost încarcerat pârâtul, din declaraţia acestuia rezultând că a fost depistat de organele de poliţie muncind în grădinărit fără forme legale. Or, faptul că pârâtul a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a reuşit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie.
Expulzarea dispusă prin Decretul Chesturii din Trieste, concomitent cu interdicţia de a se afla pe teritoriul statului respectiv pentru o perioadă de la 5 la 10 ani reprezintă sancţiunile pe care statul italian le-a considerat ca fiind corespunzătoare conduitei intimatului pe teritoriul acestui stat.
De asemenea, în condiţiile în care, prin documentul menţionat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului de a reintra pe teritoriul statului pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, autorităţile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligaţiei menţionate, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenţia autorităţilor judiciare române în acest sens.
În caz contrar, ar fi pentru pârât o dublă sancţiune pentru aceleaşi fapte, ceea ce nu este posibil.
Pe de altă parte, în condiţiile în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, cu atât mai mult nu rezultă îndeplinirea cerinţelor din art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele României sau relaţiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.
Or, nu rezultă, în speţă, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului, pentru care acesta a primit deja o sancţiune, prin Decretul Chesturii din Trieste, este de natură să afecteze interesele generale ale României sau relaţiile bilaterale cu statul italian.
Şi din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Prima dintre condiţii şi, parţial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Pe de altă parte, legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în mod tehnic, clar şi fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate şi de ce natură şi nici nu dimensionează „gravitatea" atingerii aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise.
În plus, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului, pe o perioadă de cel mult trei ani, este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Expulzarea pârâtului din Italia la 26 noiembrie 2009, în baza Decretului Chesturii din Trieste, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a părţii. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei".
De asemenea, nici obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, în sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare" al celui în cauză către instanţă, nu reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă circulaţie trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea soluţionării cererii respective.
În cele din urmă, susţinerile recurentului privind incidenţa art. 1 alin. (1) din Acordul încheiat între România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute în vedere de către instanţă deoarece se circumscriu cazului de restrângere prevăzut în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, în prezent abrogat, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 206/2010 privind modificarea Legii nr. 248/2005.
Existenţa textului de lege sus-menţionat la data sesizării primei instanţe nu produce efecte în procesul de faţă întrucât, deşi abrogarea lui a intervenit ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată (Legea nr. 206/2010 fiind publicată în Monitorul Oficial la 17 noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de îndată şi în plan procesual.
Astfel, art. II alin. (1) din actul normativ enunţat prevede încetarea de drept a tuturor măsurilor de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, dispuse până la acea dată de instanţele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi care se află în curs de executare.
În concluzie, cum reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite, în speţă, cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 118/A din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2180/2011. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 2135/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
