ICCJ. Decizia nr. 2279/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2279/2011
Dosar nr.14020/3/2008
Şedinţa publică din 14 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 240 din 18 februarie 2009 a admis cererea, a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, preluat fără titlu, a obligat pârâtul să emită dispoziţie de soluţionare a notificării nr. 4046/2001, cu propunere de despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit in natură, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2392 din 30 mai 1947 însoţit de schiţă, bunicul reclamantei, A.C., a dobândit proprietate apartamentul nr. 5 din imobilul din situat în sector 1, „cu acces la podul şi spălătoria comună", împreună cu cota parte indiviză de 13% din terenul şi părţile comune ale construcţiei.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziţia 131 - proprietar A.C.), astfel cum rezultă din adresa nr. 5485 din 8 octombrie 1997 emisă de SC R.V. SA.
Reclamanta este fiica din prima căsătorie (cu A.E.G.) a numitului A.R., fiul fostului proprietar A.C.
Numitul A.R, a decedat la 27 februarie 1981, lăsând ca moştenitori pe fiica sa, reclamanta A.A.I. şi pe a doua soţie, A.M., în prezent căsătorită S., conform Certificatul de moştenitor nr. 1737 din 6 decembrie 1982.
Dintre cele două moştenitoare ale lui I.R., numai reclamanta a formulat în termenul prevăzut de lege Notificarea nr. 4046/2001, solicitând reparaţii pentru apartamentul ce i-a fost luat bunicului A.C.
De asemenea, din actele dosarului reiese că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind preluat în perioada de referinţă a legii, în mod abuziv aşa cum arată expres art. 2 din Lege, în baza unui act normativ profund neconstituţional, fără plata unor despăgubiri juste şi prealabile.
Faţă de aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 4 raportat la art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a admis acţiunea şi a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Este lipsită de relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, ulterior naţionalizării apartamentului, acesta a fost vândut în baza Legii nr. 4/1973, fiului proprietarului, A.R,, căsătorit cu A.(S.)M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 93/1975, după care, în urma dezbaterii succesiunii defunctului A.R,, apartamentul a revenit în proprietate lui A.M., cu plata unei sulte către reclamanta A.A.I.
Sub acest aspect, Tribunalul a constatat că imobilul a ieşit din patrimoniul numitului A.C., fără să fi fost înlocuit până în prezent printr-o valoare echivalentă, împrejurare ce justifică cererea reclamantei de reparare a prejudiciului suferit în acest mod de către bunicul său.
Faţă de aspectul că, la data notificării, apartamentul era valabil înstrăinat, fiind imposibilă restituirea acestuia în natură, şi de faptul că până în prezent, notificarea formulată în termenul legal de către reclamantă nu a fost soluţionată, Tribunalul a admis şi capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
La data de 11 aprilie 2008 reclamanta a formulat cerere de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 240/2009, în ceea ce priveşte capătul 3 de cerere, în sensul de a arăta dacă aceasta s-a pronunţat pe fondul dreptului sau pe obligaţie de a face.
Prin încheierea Camerei de Consiliu de la 2 noiembrie 2009 tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire a înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 240/2009.
În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că dispozitivul sentinţei este clar, inclusiv în ceea ce priveşte soluţia dispusă cu privire la al treilea capăt de cerere din acţiune, în sensul că instanţa a stabilit deja dreptul reclamantei la despăgubiri, realizarea efectivă a acestui drept urmând să se efectueze conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Este de subliniat sub acest aspect şi faptul că însăşi reclamanta, prin societatea de avocaţi care a reprezentat-o în cauză, a solicitat, prin concluziile scrise de la fila 79, „acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat prin despăgubiri în condiţiile legii speciale".
Or, legea specială este în acest caz, nu numai Legea nr. 10/2001, cu toate modificările la zi, ci şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (privind Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), care prevede competenţa Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, precum şi faptul că „notificările ... care nu au fost soluţionate ... până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, ... conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor..." [art. 16 alin. (2)].
În plus, reclamanta, deşi asistată de avocat, nu a înţeles să solicite probe pentru determinarea în concret a cuantumului despăgubirilor şi nici nu a solicitat expres acest lucru, pentru ca instanţa să se poată pronunţa asupra obligării la plată a pârâtului.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii de şedinţă din 2 noiembrie 2009, a declarat apel reclamanta A.A.I. iar prin Decizia civilă nr. 289 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. LII (52) Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a statuat că în conformitate cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării", iar „măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate mod abuziv se propun a fi acordate prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii investite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării".
Pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil pentru părţile implicate în astfel de litigii, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente mobilelor preluate în mod abuziv.
Tot în acest cadru s-a mai precizat, în cuprinsul art. 16 alin. (2) CAP V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor".
Într-adevăr, aşa cum reiese din cele două alineate menţionate ale art. 10 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, (prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, predate Secretariatului Comisiei centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor, acesta din urmă fiind cazul în speţa dedusă judecăţii.
Din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
De aceea, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanţele judecătoreşti nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu poate fi acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele referindu-se la însăşi restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv.
Această decizie pronunţată în recurs în interesul legii este ulterioară deciziei nr. XX/2007, nevenind în contradicţie cu aceasta, câtă vreme s-a avut în vedere nu numai normele Legii nr. 10/2001, ci şi cele ale Legii nr. 247/2005.
În prezenta cauză ne aflăm în ipoteza unei notificări nesoluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, caz în care, constatând dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa nu putea dispune decât prin prisma dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, mai sus amintite.
În consecinţă, tribunalul nu s-a pronunţat asupra a altceva decât s-a cerut, ci a soluţionat cauza în fond reţinând c reclamantei i se datorează măsuri reparatorii, indicând ca temei de drept procedura instituită de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pârâtul nu a fost reinvestit cu soluţionarea notificării, ci cu emiterea notificării potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Acordarea despăgubirilor, cea care dispune asupra cuantumului şi a modalităţilor de despăgubire.
Nici apelul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu este fondat.
Tribunalul, analizând cererea reclamantei a constatat, în condiţii Legii nr. 10/2001, atât calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei cât şi a incidenţei art. 2 din acest act normativ, reţinând caracterul abuziv al preluării, respectiv fără plata unor despăgubiri juste şi prealabile. Instanţa nu a făcut nicio apreciere asupra valabilităţii titlului statului, astfel încât susţinerile apelantului sunt străine de această cauză.
Aceeaşi este şi situaţia şi în cazul susţinerilor referitoare la incidenţa legii speciale – Legea nr. 10/2001, tribunalul aplicând întocmai dispoziţiile acestei legi, astfel cum au fost completate şi modificate prin Legea nr. 247/2005, respectiv art. 16 din Titlul VII al acestei legi.
Dispunând emiterea deciziei în condiţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 instanţa a avut în vedere alin. (2) al acestui text, care obligă unitatea investită cu soluţionarea să predea notificările nesoluţionate pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţie publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.A.I. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, in .condiţiile în care acţiunea a fost înaintată ca urmare a nesoluţionării notificării în temeiul legal iar instanţa în loc să soluţioneze cauza pe fond ,a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării.
Recurenta susţine astfel că nu au fost respectate dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 ale Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Ca atare, susţine recurenta, emiterea dispoziţiei este lăsată la latitudinea pârâtului, care din nou va putea manifesta aceeaşi atitudine de tergiversare a soluţionării notificării.
O altă critică vizează faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că soluţia instanţei de fond ar reprezenta înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit petitelor acţiunii introductive , limitele investirii instanţei de judecată vizau constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului din Bucureşti, a se constata calitatea ei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului şi acordarea de despăgubiri pentru imobilul sus menţionat.
Ca atare, în limitele acestei investiri, instanţa de judecată avea obligaţia în temeiul art. 129 pct. 6 C. proc. civ. să examineze şi soluţioneze cauza.
Unul din motivele de apel viza faptul că instanţa de fond s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii de soluţionare a Notificării nr. 4046/2001 cu propunere de despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
Reclamanta a învederat instanţei de apel că în acest context a fost determinată să formuleze şi o cerere de lămurire a dispozitivului hotărârii instanţei de fond, cerere respinsă însă prin încheierea din 2 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti.
Verificând considerentele hotărârii instanţei de apel este de observat că din acestea, nu rezultă examinarea cauzei prin prisma principiului disponibilităţii şi al limitelor învestirii reclamantei.
Or, procesul civil este format de principiul disponibilităţii, părţile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul şi limitele cererii de chemare în judecată.
Cum instanţa de apel nu a examinat cauza prin prisma principiului sus evocat si nici din perspectiva principiului tantum devolutum, quantum apellatum, rezultă că fondul cauzei nu a fost cercetat, astfel ca este imposibil de exercitat controlul judiciar,, cu atât mai mult cu cât reclamanta în acţiunea introductivă a învederat că acţiunea a fost determinată de nesoluţionarea notificării în temeiul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, invocându-se şi incidenţa Deciziei nr. XX/2007 dată de Secţiunile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa Decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.A.I. împotriva deciziei nr. 289A din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată, sentinţa nr. 240 din 18 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi încheierea de şedinţă din 2 noiembrie 2009 a aceleiaşi instanţe.
Trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2326/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2218/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
