ICCJ. Decizia nr. 2180/2011. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2180/2011
Dosar nr. 6027/1/2010
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5722 din 2 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pârâte B.F., a fost admisă acţiunea formulată de această reclamantă, în contradictoriu cu pârâta reclamantă M.S., s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor, în sensul că s-a atribuit reclamantei pârâte imobilul compus din apartament cu două camere şi dependinţe situat în Craiova, judeţul Dolj; a fost obligată reclamanta pârâtă la plata unei sulte în cuantum de 44.323,87 lei către pârâta reclamantă, acordându-se termen pentru achitarea sumei de bani respective; s-a dispus anularea parţială a certificatului de moştenitor nr. 36/2008 eliberat de BNP S.C., în sensul excluderii din masa succesorală rămasă în urma decesului autorului M.V. a cotei de 5/8 din apartamentul sus-menţionat.
A fost admisă, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă. S-a constatat calitatea de unic moştenitor a pârâtei reclamante M.S. de pe urma defuncţilor M.M. şi M.V.; a fost respins capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului de întreţinere nr. 2458 din 15 iulie 2003, ca neîntemeiat; cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei reclamante.
Hotărârea primei instanţe a fost menţinută prin Decizia nr. 825 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de pârâta reclamantă M.S. împotriva acestei sentinţe, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei către intimată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta reclamantă, criticând-o pentru insuficienta motivare a soluţiei de respingere a obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit în cauză, neindicându-se, în considerentele deciziei, motivaţia în drept a respingerii lor, fiind încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.; pentru însuşirea greşită a concluziilor raportului de expertiză, de către instanţă, deşi expertul a nesocotit indicii privind evaluarea imobilului trecuţi în „Buletinul Documentar-Expertiză tehnică" nr. 103/2007, pentru nemotivarea, în hotărâre, a înlăturării probei testimoniale, pentru greşeli de interpretare a obiectului actului juridic dedus judecăţii, pentru încălcarea art. 6736 şi art. 276 C. proc. civ.
La data de 6 mai 2010, recurenta pârâtă M.S. a formulat cerere scrisă prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I alin. (49) pct. 1111 din Legea nr. 219/2005, cât şi a art. I alin. (1) pct. 112 din OUG nr. 138/2000, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale, în acest sens.
În motivarea cererii, a arătat că cele două dispoziţii legale arătate ca fiind neconstituţionale au abrogat dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., fiind încălcate, în acest mod, dispoziţii de drept intern din Constituţie - art. 20 şi art. 21, precum şi art. 6 şi art. 45 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A arătat că vechile dispoziţii legale abrogate întăreau posibilitatea instanţei de fond şi apel ca, în baza rolului activ conferit de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să analizeze cauza atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei.
S-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei mai sus invocate, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-un asemenea act normativ în vigoare, dispoziţia respectivă nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi are legătură cu soluţionarea cauzei, excepţia putând fi invocată în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea recurentei pârâte M.S. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I alin. (49) pct. 1111 din Legea nr. 219/2005, cât şi a art. I alin. (1) pct. 112 din OUG nr. 138/2000, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii legale şi în baza art. 29 alin. (6) din acelaşi act normativ, dacă excepţia este inadmisibilă, contrară prevederilor alin. (1), în sensul că priveşte neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, dar care nu au legătură cu soluţionarea cauzei, instanţa respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Împrejurarea că legea stabileşte că nu în toate cazurile aflate pe rolul instanţei este oportun a fi sesizată Curtea Constituţională, situaţie în care instanţa are posibilitatea să nu înainteze sesizarea la instanţa de contencios constituţional - reprezintă o transpunere legislativă a uneia dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv interesul.
În cauză, observând motivele de recurs, Curtea a constatat că recurenta pârâtă a invocat, ca temeiuri de drept ale controlului judiciar ce se exercită pe calea recursului, cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., neinvocând clar şi explicit dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 din acelaşi cod, abrogate prin dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate o invocă.
Corelativ acestui aspect, respectiv în lipsa unor asemenea motive, nu se regăsesc, printre argumentele în susţinerea recursului, nici trimiteri directe sau indirecte la dispoziţiile legale abrogatoare a căror neconstituţionalitate şi neconvenţionalitate se invocă.
Un argument în acest sens îl constituie chiar şi cel arătat de recurentă prin apărător, în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu se invocă direct limitarea controlului judiciar în recurs, ci faptul că, înainte de abrogare, instanţele de fond, în exercitarea rolului activ, manifestau mai multă preocupare în analizarea cauzei atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei.
De asemenea, chiar şi în situaţia în care ar interveni declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale abrogatoare, prevederile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ. nu reintră în vigoare ca efect al deciziei Curţii Constituţionale, având în vedere şi dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă, potrivit cărora abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv, cu excepţia situaţiei în care prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare, au fost respinse prin lege, de către Parlament.
Or, chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că, prin declararea neconstituţionalităţii textelor abrogatoare, reintră în vigoare textele abrogate sau, ulterior, prin legiferare, se reintroduc dispoziţii legale asemănătoare sau identice cu cele abrogate, recurenta nu mai este în măsură să completeze motivele de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 303 C. proc. civ. cu privire la termenul motivării recursului.
De asemenea, în această din urmă ipoteză, se au în vedere şi data pronunţării deciziei recurate, dar şi dispoziţiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul intrării în vigoare a unei legi de procedură noi, hotărârea pronunţată înaintea acestui moment rămâne supusă căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
În concluzie, recurenta pârâtă tinde să pună în discuţie chestiuni care nu sunt de folos şi pe care nu le poate opune cu succes în cauza aflată pe rol, de vreme ce nu invocă neconstiuţionalitatea unor dispoziţii legale aplicabile, de procedură sau de drept material - incidente şi care au legătură cu soluţionarea cauzei.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta M.S., criticând-o pentru următoarele motive:
Soluţia instanţei de recurs a fost dată cu încălcarea art. 29 alin. (1)- (3) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
Astfel, ambele acte normative cu privire la care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate sunt în vigoare, excepţia a fost ridicată în faza recursului şi dispoziţiile legale respective nu au făcut obiectul vreunei cercetări sub aspectul neconstituţionalităţii, de către Curtea Constituţională.
Recurenta justifică interesul în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate deoarece netemeinicia unei hotărâri care a comportat două faze procesuale, fond şi apel, nu mai poate face obiectul unor critici în recurs, ceea ce contravine art. 20 din Constituţia României cu referire la art. 6 şi art. 45 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste dispoziţii întăreau posibilitatea instanţelor de fond şi apel ca, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să analizeze cauza sub toate aspectele.
Este real că nu au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., în mod expres, în cererea de recurs, dar temeiul juridic invocat prin cerere, respectiv art. 304 pct. 9 din acelaşi cod este în deplină concordanţă şi indisolubil legat de pct. 10 şi 11, abrogate prin dispoziţii legale neconstituţionale.
De altfel, recurenta critica implicit hotărârile atacate pentru netemeinicie, conform motivelor de la punctele 1, 2 şi 3 din cererea de recurs.
A solicitat admiterea căii de atac, modificarea încheierii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel a considerat în mod corect, faţă de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, că cerinţele de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute în acest text de lege, trebuie întrunite în mod cumulativ şi că, în speţă, nu este îndeplinită cea referitoare la legătura dispoziţiilor cu privire la care s-a invocat neconstituţionalitatea cu soluţionarea cauzei [art. 29 alin. (1) din Lege].
Într-adevăr, dispoziţiile invocate ca fiind contrare legii fundamentale se regăsesc în lege, respectiv într-o ordonanţă de urgenţă, acte normative care pot forma obiect al controlului de constituţionalitate, fiind enumerate în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Excepţia poate fi invocată de parte, în orice fază procesuală, în consecinţă, şi în recurs, iar textele de lege respective nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.
Cu toate acestea, dispoziţiile legale menţionate nu au legătură cu obiectul cauzei, astfel cum a reţinut, în mod corect, şi Curtea de Apel.
Prin motivele de recurs, astfel cum au fost prezentate în precedent şi după cum a reţinut şi Curtea, nu s-au adus critici care să se poată încadra în motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., în prezent, abrogate, prin dispoziţiile legale în legătură cu care s-a invocat neconstituţionalitatea.
Astfel, critica privind nemotivarea unei hotărâri în condiţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., şi anume cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, ca şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Argumentele referitoare la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii sunt susceptibil de a fi încadrate în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar susţinerile referitoare la încălcarea textelor de lege enumerate mai sus vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Chiar dacă, în motivarea căii de atac, recurenta face referire la probe, ea invocă aspecte legate de insuficienta motivare a hotărârii raportat la respingerea sau înlăturarea unora dintre aceste probe sau chestiuni generice, care ţin de aprecierea instanţei asupra încuviinţării unor probe sau refacerii lor, iar nu critici care să poată fi încadrate în textele de lege abrogate şi cu privire la care s-a invocat neconstituţionalitatea, astfel încât să justifice legătura dispoziţiilor legale respective cu soluţionarea cauzei.
Recurenta nu susţine nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ. abrogat prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005) şi nici greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate (art. 304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000).
De altfel, însăşi partea arată în motivarea de la pct. 1 a cererii de recurs că „nu este vorba despre critici aduse probatoriului (respectiv a raportului de expertiză), ci de o argumentaţie insuficientă atât a instanţei de fond, cât şi a celei de apel".
În ceea ce priveşte „legătura indisolubilă" dintre motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi cele în prezent abrogate, prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 11 din acelaşi cod, şi care, pentru acest motiv, ar permite invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în legătură cu ultimele două, această susţinere reprezintă o simplă afirmaţie, care nu se poate încadra în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nici nu se subsumează unei veritabile alte critici, care să constituie motiv de recurs în condiţiile art. 3041 din acelaşi cod.
În plus, cele trei motive de recurs au fost distinct reglementate în Codul de procedură civilă, pct. 9 din art. 304 reprezentând un motiv de nelegalitate, iar pct. 10 şi 11, în prezent abrogate, reprezentând motive de netemeinicie a hotărârii recurate.
De asemenea, dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în forma de la data pronunţării încheierii recurate, care consacră principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului judiciar şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale nu justifică sesizarea Curţii Constituţionale deoarece nu s-a formulat, în recurs, vreo critică în legătură cu acest text de lege şi nici nu se circumscrie vreunui motiv de ordine publică, care să poată fi invocat separat de motivele căii de atac formulate în scris, de către pârâta reclamantă.
Prin urmare, în mod corect, constatând că dispoziţiile legale prin care s-au abrogat cele două motive de casare nu au legătură cu soluţionarea cauzei deoarece nu s-au formulat critici în recurs, care să permită încadrarea în textele de lege abrogate şi care să justifice interesul reclamantei în a obţine înlăturarea dispoziţiilor de abrogare, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în forma actuală.
Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta M.S. împotriva încheierii din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 15996/215/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2211/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2176/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
