ICCJ. Decizia nr. 2223/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2223/2011
Dosar nr.564/46/2010
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Decizia nr. 3053 din 16 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost respins ca nefondat recursul pârâtului mun. Piteşti împotriva deciziei nr. 182/A din 29 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, reţinându-se greşita soluţionare a cauzei în primă instanţă pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi trimiţându-se pricina spre soluţionare în fond, pentru a se administra probele din care să rezulte modalitatea de preluare, concretizarea situaţiei juridice actuale, cine deţine imobilul în litigiu şi în baza cărui titlu, faţă de împrejurarea că reclamanta nu şi-a pierdut dreptul subiectiv de proprietate prin neurmarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, ci a pierdut doar dreptul la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile legii speciale şi avantajele consacrate de această lege.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 43 din 23 februarie 2010 Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.V. în contradictoriu cu pârâtul mun. Piteşti şi l-a obligat pe acesta să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Piteşti, format din teren în suprafaţă de 594 m.p.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în cazul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., calitatea procesuală activă aparţine proprietarului bunului revendicat sau moştenitorilor acestuia, iar calitate procesuală pasivă are fie posesorul, fie detentorul precar al bunului revendicat. Cum reclamanta a dovedit calitatea de moştenitor a autorului D.M., cumpărător al terenului în litigiu, iar pârâtul s-a comportat faţă de acest bun ca un detentor precar, încheind acte de închiriere, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive urmează a fi respinse. Cu privire la fondul acţiunii în revendicare tribunalul a reţinut că doar reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, în timp ce pârâtul nu a făcut dovada existenţei în favoarea sa a unui titlu, care să-i confere posibilitatea legală de a exercita o detenţie precară asupra imobilului, de aceea acţiunea în revendicare va fi admisă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul mun. Piteşti, susţinând că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor în linie directă după autorul D.M., că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât acţiunea în revendicare apare ca inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 58/A din 5 mai 2010 Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul, reţinând că reclamanta a dovedit calitatea de moştenitor legal faţă de defuncta D.R., ce a avut, la rândul său, calitatea de moştenitor legal a autorului D.M. – proprietar al imobilului în litigiu. Critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare a fost respinsă ca nefondată faţă de Decizia nr. 3053 din 16 martie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că acţiunea reclamantei este admisibilă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul mun. Piteşti, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei. În motivarea recursului a susţinut că intimata-reclamantă B.V. nu a urmat procedura prevăzută de legea specială în domeniul proprietăţii, neformulând notificare în termenul şi condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001, ceea ce face inadmisibilă acţiunea de faţă, având în vedere că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950. Acţiunea directă de restituire în natură trebuia îndreptată împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, dar numai după epuizarea condiţiilor prevăzute expres în legea specială. În cazul în speţă era necesar să se ţină cont şi de faptul că imobilul este în prezent închiriat Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat şi că, în calitate de chiriaş, acesta are drepturi asupra bunului în litigiu. Recursul nu a fost motivat în drept.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În cauza de faţă chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare a fost dezlegată prin Decizia nr. 3053 din 16 martie 2009 pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin această decizie s-a stabilit, cu forţă obligatorie, că reclamanta nu şi-a pierdut dreptul subiectiv de proprietate prin neurmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci numai dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile legii speciale, motiv pentru care acţiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, ci trebuia cercetată în fond.
În aceste condiţii, critica formulată de recurentă cu privire la admisibilitatea acţiunii promovate nu mai poate fi pusă în discuţie în calea de atac de faţă, indiferent de argumentele invocate.
Indirect, prin motivele de recurs pârâtul reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că acţiunea directă de restituire în natură trebuia îndreptată împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este definită în doctrină ca acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Or, este indubitabil faptul că posesia asupra bunului este exercitată de pârâtul mun. Piteşti, care a înţeles să încheie şi un contract de închiriere cu privire la bunul în litigiu. De aceea, constatând identitatea cerută de legea procesuală dintre persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecăţii, necesară pentru existenţa calităţii procesuale pasive, în mod corect instanţele au respins această excepţie.
În egală măsură, critica referitoare la drepturile persoanei juridice ce deţine imobilul în temeiul unui contract de închiriere, de care ar trebui să se ţină seama în analiza acţiunii în revendicare pendinte, nu poate fi primită.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, soluţia dată cererii principale nu este de natură să vatăme vreun drept al chiriaşului care ocupă imobilul în baza unui contract de închiriere, cu atât mai mult cu cât acest chiriaş nu este parte în cauza de faţă.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul mun. Piteşti împotriva deciziei civile nr. 58/A din 05 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2232/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2231/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
