ICCJ. Decizia nr. 2380/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2380/2011
Dosar nr. 1844/115/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 17 iunie 2009, reclamanţii H.O.C. şi L.P. au solicitat anularea dispoziţiei nr. XXX/2003 şi a adresei din 15 mai 2009 emise de Primarul Municipiului Reşiţa şi obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziţie cu atribuirea în echivalent bănesc a contravalorii bunurilor imobile preluate abuziv de stat.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1512 din 9 decembrie 2009 a respins acţiunea formulată de reclamanţii H.O. şi L.P. împotriva pârâtului Municipiul Reşiţa prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că la 14 februarie 2002, C.S.O. a formulat în nume propriu, în calitate de moştenitor şi în temeiul Legii nr. 10/2001, notificări, prin care a solicitat să i se acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele înscrise în CF X Reşiţa Română, CF Y Reşiţa Română, CF Z Reşiţa Română şi CF W Reşiţa Română.
Întrucât notificatorul nu a făcut dovada calităţii sale de moştenitor după proprietarii tabulari ai imobilelor precizate şi nici nu a depus acte de stare civilă, deşi pârâtul i-a solicitat acest lucru, s-au emis dispoziţii de respingere a cererilor, constatându-se lipsa calităţii de persoană îndreptăţită.
Deşi dispoziţiile nr. YYY din 02 octombrie 2003, nr. XXX din 02 octombrie 2003, nr. ZZZ din 02 octombrie 2003 şi nr. AAA din 02 octombrie 2003 au fost comunicate petentului la adresa indicată în notificări, acesta nu a înţeles să le conteste în termenul legal de 30 de zile, atacarea dispoziţiei nr. XXX/2003.
În justiţie realizându-se după aproximativ 6 ani de către reclamanţii H.O. şi L.P., care au solicitat şi repunerea în termenul de contestaţie motivat de faptul că numitul C.S.O. nu le-a comunicat niciodată dispoziţia menţionată.
Tribunalul a reţinut că din actele depuse, chiar dacă petentul C.S.O. nu a reuşit să-şi probeze calitatea de moştenitor, pârâtul nu avea cum să cunoască faptul că reclamanţii sunt adevăraţii moştenitori şi că notificatorul este doar fiul reclamantei H.O.
Nu a fost primită susţinerea reclamanţilor potrivit căreia C.S.O. ar fi fost mandatarul acestora, întrucât nu a fost depusă o procură în acest sens, iar cea autentificată din 29 septembrie 2008 nu a fost luată în considerare, întrucât nu a existat la data formulării notificărilor.
În raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi având în vedere că reclamanţii nu au formulat nicio notificare în termen în temeiul legii speciale de reparaţie, nici personal şi nici prin mandatar, tribunalul a constatat că aceştia nu pot pretinde comunicarea dispoziţiei primarului.
Ţinând cont şi de prevederile art. 22 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, tribunalul a considerat acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă, întrucât se contestă o dispoziţie ce nu li se adresează, atâta timp cât nu au formulat notificare.
Cu privire la cererea reclamanţilor de repunere în termen, Tribunalul a apreciat-o ca nefondată, întrucât aceştia nu au reuşit să dovedească că dispoziţia emisă de primar trebuia să le fie comunicată, astfel încât anularea dispoziţiei a fost solicitată tardiv şi de persoane fără calitate procesuală activă.
Referitor la adresa din 15 mai 2009, a cărei anulare s-a cerut, prima instanţă a constatat că nu are caracterul unei dispoziţii emisă în baza Legii nr. 10/2001 ci este un act administrativ, un răspuns al pârâtului la o solicitare a reclamanţilor, ce nu poate face obiectul unei acţiuni formulate în temeiul legii speciale de reparaţie.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 141/A din 11 mai 2010, prin care s-a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că imobilele care au făcut obiectul notificărilor nr. A, B, C şi D/2002 au aparţinut antecesorilor reclamanţilor. Instanţa de apel a constatat că în notificările precizate, prin care C.O.S. a solicitat restituirea prin echivalent bănesc a imobilelor, nu s-a precizat calitatea în care notificatorul a întreprins respectivele demersuri.
Având în vedere că numitul C.O.S. nu putea acţiona în nume propriu câtă vreme, potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie, foştii proprietari aveau ca descendenţi în viaţă, în linie dreaptă, pe reclamanţii în cauză, rezultă că acesta s-a comportat în procedura administrativă ca mandatar al reclamanţilor sau cel puţin al mamei sale H.O.C.
Astfel, Curtea a constatat că deşi reclamanţii au avut dreptate atunci când au susţinut că este un act consensual contractul de mandat (de reprezentare) şi deci că este valabil şi în absenţa unui înscris care să-l constate, acest lucru este valabil doar între părţile contractante (care pot dovedi prin orice mijloace de probă existenţa şi întinderea acestui mandat) nu şi faţă de terţi cărora trebuie să le fie cunoscute aceste date pentru a le fi opozabile.
Din moment ce reclamanţii au afirmat că notificatorul a acţionat în calitate de mandatar al lor (calitate pe care i-au confirmat-o ulterior prin procura autentică din 2008) şi pentru că acesta nu a formulat contestaţia în termenul legal, instanţa de apel nu a admis cererea reclamanţilor de repunere în termen.
Din această perspectivă, spre deosebire de tribunal, Curtea a constatat că în calitatea lor de mandanţi, reclamanţii justifică calitatea procesual activă (prin acţiunea formulată în nume propriu ei renunţând implicit la mandatul acordat lui C.O.S.), însă pentru că termenul prescris de lege pentru contestarea dispoziţiilor emise de primar a expirat în perioada în care acesta se afla sub puterea mandatului acordat şi pentru că mandatarul nu a acţionat la timp în justiţie, efectele nerespectării acestei proceduri s-au produs, potrivit art. 1532 C. civ., în persoana mandanţilor (reclamanţilor) a căror contestaţie apare ca tardivă.
Astfel, s-a constatat că dreptul de a acţiona în instanţă s-a născut la data de 3 octombrie 2003 când mandatarului i-au fost comunicate dispoziţiile de respingere a notificărilor, iar nu la data comunicării adresei din 15 mai 2009 care nu reprezintă decât un răspuns la o sesizare şi care nu poate constitui, din punct de vedere juridic, un motiv pentru repunerea reclamanţilor în termenul de contestare a dispoziţiilor, comunicate în urmă cu aproape 6 ani înainte de introducerea acţiunii.
Împotriva acestei ultime decizi au declarat recurs reclamanţii H.O.C. şi L.P., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârilor pronunţate în cauză şi anularea actelor de dispoziţie ale Primarului Municipiului Reşiţa, cu obligarea acestuia de a emite dispoziţie de acordare a drepturilor în echivalent asupra tuturor imobilelor solicitate a fi restituite.
Au arătat că notificarea pentru solicitarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a făcut de către fiul reclamantei H.O. şi nepotul de soră al reclamantului L.P., care însă iniţial nu a avut mandat autentificat notarial, iar Decizia primarului nu a ajuns în posesia recurenţilor. Au precizat că din eroare mandatarul a formulat cererea ca moştenitor legal, deşi autoarea sa este în viaţă şi că ulterior s-a revenit la primărie în vederea emiterii unei dispoziţii pe numele celor doi beneficiari ai Legii nr. 10/2001, depunându-se toate actele necesare referitoare la calitatea de moştenitori şi la imobilele revendicate.
Deşi s-a recunoscut că numitul C.S. nu a avut mandat autentificat decât în 2008, contestaţia a fost considerată tardivă cu toate că recurenţii nu au primit dispoziţiile emise de primar. Au considerat că în mod nelegal s-a constatat că nu s-a formulat notificare, deşi corect era ca greşeala mandatarului să fie îndreptată, pentru ca recurenţii să poată beneficia de prevederile legii speciale de reparaţie, fără să se profite de necunoaşterea de către aceştia a modalităţii de valorificare a drepturilor.
Recursul reclamanţilor este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Referitor la nemotivarea în drept a recursului, invocată prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Municipiul Reşiţa prin Primar, se reţine că nu poate fi primită.
Astfel, deşi în mod formal, recursul nu este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor recursului face posibilă încadrarea acestora în cele prevăzute de textul de lege, reţinându-se faptul potrivit căruia critica de nelegalitate vizează aspectul că numitul C.S.O. a acţionat cu depăşirea limitelor mandatului.
Nu poate fi primită însă susţinerea că această abordare din partea mandatarului s-a făcut din eroare, căci nimeni nu se poate prevala, în susţinerea intereselor sale, de propria-i culpă, potrivit principiului de drept nemo auditurpropriam turpitudinem attegans.
Prin Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3, a fost reglementată categoria persoanelor îndreptăţite, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, stipulându-se la lit. a) că acestea sunt persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv sau, potrivit art. 4 alin. (2) din lege, moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptăţite.
Se reţine totodată că persoanele îndreptăţite la restituire sunt cele care pot formula şi notificare în temeiul legii speciale de reparaţie.
Or, în speţă, numitul C.O.S. a acţionat în nume propriu şi a formulat notificarea în calitate de moştenitor, fără a specifica că acţionează în calitate de mandatar, după cum reiese cu claritate din actele dosarului.
Din acest punct de vedere, prin prisma dispoziţiilor legale menţionate, se constată că numitul C.O.S. nu putea formula notificarea în nume propriu, întrucât, după cum a reţinut şi instanţa de apel, foştii proprietari aveau ca descendenţi în viaţă, pe reclamanţii H.O.C. şi L.P., persoane care potrivit dispoziţiilor legale aveau calitatea de persoane îndreptăţite.
Se reţine totodată că în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată se comunică în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării.
Cum în cauza dedusă judecăţii, C.O.S. a formulat notificarea în nume propriu, ca moştenitor, era firesc ca în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 să-i fie comunicată dispoziţia emisă, la adresa indicată, de la data respectivei comunicări începând să curgă termenul pentru atacarea acesteia în justiţie.
Cu privire la mandat, se reţine că deşi acesta este, de regulă, un contract consensual, procura, ca instrumentam, fiind înscrisul în care se enumera actele juridice care urmează să fie îndeplinite de mandatar în numele mandatului, trebuie redactată în forma scrisă pentru ca terţii să poată fi în măsură să verifice limitele în care mandatarul poate acţiona în numele mandantului.
Obligaţiile mandatarului izvorâte dintr-un contract de mandat, potrivit dispoziţiilor C. civ., constă în executarea mandatului ce i-a fost încredinţat şi în aceea de a da socoteală şi a remite mandantului tot ceea ce a primit pentru executarea sarcinilor.
Or în speţă, ulterior formulării notificărilor şi emiterii dispoziţiilor, s-a confirmat mandatul, împrejurare care reiese atât din afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia din eroare C.O.S. a formulat cererea în nume propriu, cât şi din procura autentificată în anul 2008, astfel încât şi sub acest aspect comunicarea dispoziţiilor către mandatar apare ca legală.
Pentru aceste considerente, recursul reclamanţilor se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.O.C. şi L.P. împotriva deciziei nr. 141/A din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2387/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2379/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
