ICCJ. Decizia nr. 2467/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2467/2011
Dosar nr. 7024/97/2008
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, reclamanţii S.P. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Consiliul Local al Municipiului Deva şi Municipiul Deva, prin primar solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 480-481 C. civ., să fie obligat pârâtul, prin organele menţionate:
la restituirea, lăsarea în proprietate deplină şi asigurarea unei posesii liniştite a terenului de 360 m.p. situat în Deva, strada A.M., judeţul Hunedoara (adresa veche), teren înscris în CF nr. XX Deva cu numerele topografice AA şi BB pentru care posedă titlu de proprietate valabil, ce nu a fost niciodată desfiinţat prin vreo hotărâre judecătorească, iar în subsidiar, în situaţia în care imobilul nu se mai poate restitui în natură, fiind afectat de construcţii aflate în proprietatea altor persoane, au solicitat acordarea despăgubirilor corespunzătoare contravalorii actuale a terenului, calculată la valoarea de piaţă şi conform standardelor internaţionale, estimată de reclamanţi la cel puţin 50.000 euro;
la plata contravalorii locuinţei (casă cu trei camere şi dependinţe) care s-a aflat pe terenul arătat la pct. a) până în 1977, când a fost demolată abuziv de autorităţile statului totalitar român din acea perioadă, estimată la 70.000 euro;
la plata unor despăgubiri civile în sumă de 140.000 euro reprezentând reparaţia prejudiciului cauzat de pârâţi prin faptul că reclamanţii nu au putut folosi imobilul (terenul şi locuinţa) timp de 31 de ani;
la plata de daune morale în sumă de 50.000 euro pentru prejudiciul moral creat de Statul Român, prejudiciu ce constă în suferinţele psihice, stresul, angoasa, starea de nelinişte şi frământare sufletească produse de pârâţi reclamanţilor, copiilor acestora şi altor membri ai familiei de atunci, prin deposedarea abuzivă, cu ameninţări şi alte acte de violenţă.
La un termen ulterior, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând a se constata nulitatea absolută a trecerii în proprietatea Statului Român a imobilului casă şi teren, situat în Deva, strada A.M., ca efect al Decretului prezidenţial nr. 85/1977, care a fost emis de către o persoană necompetentă raportat la prevederile Constituţiei RSR din 1965 şi că Statul Român nu deţine un titlu de proprietate valabil asupra imobilului din moment ce decretul de expropriere nu este legal astfel că, în aceste împrejurări, ultimul titlu de proprietate valabil este contractul de vânzare-cumpărare a imobilului intabulat pe numele reclamanţilor. De asemenea, au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor civile de 120.000 euro ce reprezintă valoarea terenului – ocupat în prezent de alte construcţii – şi valoarea casei care le-a fost demolată; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor civile de 120.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin aceea că au fost privaţi de folosinţa imobilului teren şi construcţii timp de 31 de ani, precum şi la plata daunelor morale de 50.000 euro, ce reprezintă prejudiciul moral creat prin suferinţele psihice, stresul, neliniştea şi frământările produse de stat prin intermediul pârâţilor în cauză.
În motivarea acţiunii precizate, reclamanţii au arătat că, datorită unor împrejurări obiective, nu au notificat imobilul în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, notificarea lor fiind respinsă definitiv şi irevocabil pe motivul tardivităţii şi că apelează la acţiunea în revendicare fondată pe art. 480 C. civ., ca fiind cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană poate cere recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat.
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 29 aprilie 2009, Tribunalul Hunedoara a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată şi precizată de reclamanţi, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, incontestabil, reclamanţii au avut proprietatea imobilului situat în Deva, strada A.M., dreptul lor fiind întabulat în CF XX Deva, nr. top. AA, nr. top. CC.
Imobilul respectiv, compus din casă şi grădină în suprafaţă de 236 m.p., a fost preluat de Statul Român prin expropriere, pentru cauză de utilitate publică, astfel că reclamanţii au figurat la poziţia 3 în Anexa Decretului prezidenţial nr. 85/1977, iar la momentul exproprierii, pentru imobilul compus din construcţii, teren şi împrejmuiri s-au achitat despăgubiri.
Tribunalul a arătat că, prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul român a reglementat procedura restituirilor în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului său comunist, inclusiv a celor expropriate, al căror regim a fost tratat la modul expres şi diferenţiat prin art. 11 din acest act normativ.
Deşi aveau vocaţie la reparaţiunile reglementate de această lege specială – ca foşti proprietari ai imobilului – reclamanţii nu au valorificat acest drept în termenul legal, astfel că notificările lor – transmise prin executor judecătoresc – au fost respinse prin dispoziţia Primarului Municipiului Deva, iar instanţa de judecată a confirmat legalitatea şi temeinicia acestui act administrativ.
Prima instanţă a reţinut că, în aceste circumstanţe, reclamanţii s-au adresat din nou instanţei, încercând să-şi valorifice dreptul la restituirea imobilului pe calea dreptului comun, prin prezenta acţiune revendicativă, întemeiată pe art. 480 C. civ.
Instanţa a mai arătat că, într-adevăr, acţiunea în revendicare este concepută ca cea mai redutabilă armă judiciară la îndemâna unui proprietar care a pierdut posesia bunului său şi care opune titlul său de proprietate posesorului neproprietar, însă condiţiile elementare ale admisibilităţii oricărei acţiuni în revendicare impun existenţa unui titlu de proprietate asupra bunului (imobilului) revendicat în contra posesiunii efective a acelui bun.
Prin urmare, Tribunalul a reţinut că, în speţa de faţă, bunul în litigiu, pe care reclamanţii îl revendică, nu mai există de facto, în materialitatea sa construcţiile fiind demolate, iar terenul ocupat de edificiile în scopul realizării cărora s-a şi făcut exproprierea.
În raport de această constatare, tribunalul a apreciat că devine superfluu orice mod de abordare a acţiunii reclamanţilor şi cu privire la celelalte capete de cerere accesorii, chiar în considerarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis, în mod excepţional, ca alternativă reparatorie, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada regimului său comunist, arătând că, în cauză, acţiunea reclamanţilor nu poate fi admisă întrucât obiectul revendicării lor nu mai există.
Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 3/A din 8 ianuarie 2010, a admis apelurile declarate de reclamanţii S.E. şi defunctul S.P. şi continuat de moştenitorii S.D. şi I.D. şi Primarul Municipiului Deva împotriva sentinţei civile nr. 124 din 29 aprilie 2009 a Tribunalului Hunedoara, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut că, împrejurarea că un imobil teren este ocupat de construcţii aflate în proprietatea altor persoane nu poate conduce la concluzia că acest teren nu mai există. Acesta există în materialitatea sa, iar faptul că este ocupat ridică problema dacă acesta ar mai putea forma obiectul unei restituiri în natură însă, nici într-un caz, nu poate fi primită afirmaţia că acesta nu mai există „de facto".
În privinţa construcţiilor, instanţa de apel a arătat că este evident că acestea au fost demolate şi nu mai pot forma obiect al restituirii în natură, dar acest fapt nu închide reclamanţilor posibilitatea de a cere în instanţă contravaloarea acestora, desigur cu îndeplinirea tuturor cerinţelor prevăzute de lege, în speţă, dreptul comun.
Ca atare, Curtea de Apel a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că obiectul revendicării nu mai există şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la care a făcut referire prima instanţă, s-a arătat că, prin această decizie, s-a decis că, în privinţa concursului dintre legea specială şi cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, stabilindu-se totodată că, atunci când se sesizează neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta din urmă are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, instanţa de apel a arătat că, acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun pot fi admisibile în măsura în care nu se încalcă un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.
De asemenea, s-a reţinut că, ideea inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor nu poate fi primită nici în raport de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Faimblat împotriva României din 13 ianuarie 2009 (şi în alte cauze, a statuat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încalcă prevederile art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil).
Ca urmare, Curtea de Apel a apreciat că, în mod greşit prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Primarul Municipiului Deva, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că imobilul proprietatea reclamanţilor a fost expropriat de Statul Român, pentru cauză de utilitate publică, prin Decretul prezidenţial nr. 85/1977, achitându-se la momentul exproprierii despăgubiri şi, aşa cum au arătat şi reclamanţii, terenul a fost supus procedurii de sistematizare a oraşului, fiind actualmente ocupat de blocuri de locuinţe, magazine şi garaje, iar construcţiile au fost demolate.
Recurentul a arătat că, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluările abuzive făcute de Statul Român în perioada 1945-1989, legiuitorul român a stabilit printr-o serie de legi speciale modalităţi de restituire în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanţii având la îndemână, în acest sens, Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 10/2001.
Recurentul a arătat că reclamanţii au înţeles să-şi valorifice drepturile în baza Legii nr. 10/2001 abia în anul 2007, ocazie cu care au solicitat atât restituirea în natură a imobilului, cât şi prin echivalent, astfel că, deşi aceştia au avut asigurat accesul la justiţie, au avut o atitudine de pasivitate.
Recurentul a susţinut că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă şi prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, arătând în acest sens că, în speţă, nu există o neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, dacă s-ar da prioritate acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
S-a mai arătat că, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept, însă în ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la latitudinea statelor care au ratificat-o.
Ca atare, recurentul a arătat că apreciază că prezenta acţiune în revendicare este inadmisibilă, iar instanţa de apel a interpretat greşit atât dispoziţiile interne, cât şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Examinând recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Deva, ce permite încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Potrivit situaţiei de fapt stabilite de instanţele anterioare, imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului prezidenţial nr. 85 din 11 aprilie 1977.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989, inclusiv a celor expropriate şi s-a statuat care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor lor, ori în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparaţie, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost deposedaţi de stat în mod abuziv de bunuri imobile, inclusiv prin expropriere, în perioada de referinţă.
În ce priveşte corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994, art. 35) din interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege, atât în varianta anterioară cât şi în varianta ulterioară republicării, rezultă că legiuitorul a vizat prin acest act normativ inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.
Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) şi pentru toate situaţiile generate de această modalitate de preluare.
Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi urm. din acest act normativ, raţiunea – ce se înscrie în logica evenimentelor istorice şi reglementărilor de după decembrie 1989 – fiind soluţionarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv – cu sau fără titlu – sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparaţiilor cuvenite.
Intervenind aşadar, un act normativ cu caracter special, în valorificarea dreptului său, partea nu are opţiunea între norma specială şi cea cu caracter general, ci este obligată să se supună prescripţiilor legii speciale – ceea ce în speţă, presupunea declanşarea procedurii prealabile prin transmiterea notificării înăuntrul unui anumit termen pentru ca, în măsura în care nu se obţinea satisfacerea pretenţiilor în această fază, să se poată trece la procedura judiciară, prin sesizarea instanţei.
De altfel, prin Decizia în interesul Legii nr. LIII (53)/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că, suprimând acţiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001 nu suprimă şi „accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor" şi că „din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001 având caracter special, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent în cazul imobilelor expropriate se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile".
În acest sens, se constată că reclamanţii din prezenta cauză au formulat în anul 2007 notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului în litigiu, care însă a fost respinsă motivat de faptul că nu a fost depusă în termenul legal, soluţie ce a fost menţinută de instanţele de judecată în cadrul contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva dispoziţiei nr. SS/2007 a Primarului Municipiului Deva.
În această împrejurare, statuările făcute de instanţele de judecată prin hotărârile pronunţate în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 au un efect pozitiv, devenind incidente dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 care, în unificarea jurisprudenţei instanţelor, a statuat asupra admisibilităţii acţiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, prin Decizia pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi s-a arătat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, stabilindu-se că, în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, cum este cazul de faţă, nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, reclamanţii din cauza de faţă trebuiau să urmeze procedura legii speciale, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat, iar faptul că nu au obţinut restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu le dă acestora dreptul de a obţine imobilul în litigiu pe calea revendicării, pe dreptul comun.
Aplicarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, „specialia generalibus derogant", nu este condiţionată de rezultatul obţinut prin aplicarea legii speciale, pentru că, în ipoteza în care reclamanţilor care au uzat de procedura instituită de legea specială şi au notificat unitatea deţinătoare, dar nu au obţinut restituirea bunului pe motivul tardivităţii formulării notificării, le-ar fi deschisă şi acţiunea în revendicare de drept comun pentru a obţine restituirea în natură a imobilului, aceasta ar însemna, de fapt, a înlătura aplicarea principiului de drept menţionat.
Apreciind asupra caracterului inadmisibil al demersului judiciar al reclamanţilor, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a raportului dintre norma generală şi cea specială, dând prevalenţă acesteia din urmă potrivit regulii „specialia generalibus derogant".
Astfel, în condiţiile în care obiect al revendicării l-a constituit un imobil expropriat în anul 1977, cadrul normativ pentru valorificarea dreptului este dat de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, care presupun urmarea unei anumite proceduri, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Totodată, faţă de soluţia de respingere a acţiunii, se constată existenţa culpei procesuale a reclamanţilor, aceştia urmând să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, instanţa, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va modifica Decizia atacată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanţi şi va admite apelul declarat de Primarul Municipiului Deva, schimbând în parte sentinţa, în sensul obligării reclamanţilor la plata sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, urmând să fie păstrate celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Deva împotriva deciziei nr. 3/A din 8 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii S.E. şi defunctul S.P. şi continuat de moştenitorii S.D. şi I.D. împotriva sentinţei nr. 124 din 29 aprilie 2009 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă.
Admite apelul declarat de Primarul Municipiului Deva împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pe reclamanţi la plata sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către Primarul Municipiului Deva.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2471/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2466/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
