ICCJ. Decizia nr. 2476/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2476/2011
Dosar nr. 6180/3/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17 februarie 2009, reclamantul M.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului, la valoarea de piaţă a apartamentului, cumpărat de reclamant în baza unui contract de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ulterior desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1324 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant şi a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, Tribunalul a apreciat că excepţia este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al cererii de chemare în judecată care determină cauza juridică a cererii de chemare în judecată este dat de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Instanţa a apreciat că cererea se soluţionează de către instanţa de judecată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care instituie o răspundere specială a Ministerul Finanţelor Publice. Dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. care instituie răspunderea civilă pentru evicţiune a vânzătorului nu s-ar fi putut reţine decât în situaţia în care instanţa de judecată ar fi fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă pentru evicţiune a vânzătorului.
Analizând cererea de chemare în judecată pe fond s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin sentinţa civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi cumpărătoarea M.E.
La pronunţarea acestei hotărâri s-a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nesocoteşte atât dispoziţiile de drept comun privind validitatea cauzei oricărui contract, cât şi dispoziţiile speciale ale Legii nr. 112/1995, lege care exceptează de la vânzare imobilele trecute în proprietatea statului fără titlu.
Tribunalul a apreciat că, în aceste condiţii, devin aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.Ş., iar prin Decizia nr. 181A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.794,0027 RON, sumă ce va fi reactualizată în funcţie de rata inflaţiei şi momentul efectiv al plăţii preţului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la restituirea preţului de 27.940.027 ROL actualizat la valoarea de piaţă a apartamentului nr. 11 situat la etajul 3 al imobilului din Bucureşti, Calea D. Deşi puţin deficitară cererea de chemare în judecată în ce priveşte demersul judiciar al reclamantului, se poate deduce că acesta a solicitat preţul apartamentului actualizat în funcţie de rata inflaţiei, respectiv valoarea de piaţă a imobilului.
Imobilul a fost dobândit de autoarea reclamantului prin actul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 de la Primăria Municipiului Bucureşti, cumpărătoarea achitând pentru acesta preţul de 27.940.027 ROL, la data perfectării contractului achitându-se suma de 9.940.027 ROL.
Prin cererea înregistrată sub nr. 1452/2004 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, s-a solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sus-indicat şi obligarea părţilor contractante la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului în litigiu.
Cererea a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi cumpărătoarea M.E. şi a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac declarate.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare încalcă atât dispoziţiile de drept comun cuprinse în art. 948 pct. 4 C. civ., cât şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Temeiul de drept invocat de către reclamant este art. 50 din Legea nr. 10/2001, completată cu Legea nr. 1/2009.
Având în vedere cele reţinute mai sus, referitor la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al autoarei reclamantului, Curtea de Apel a constatat că aplicabil în cauză este art. 50 alin. (3) din actul normativ sus-menţionat.
Apelantul a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 1/2009, respectiv că interpretarea dată acestui act normativ, în sensul în care a fost făcută de Judecătoria fondului în sentinţa civilă nr. 1324/2009, duce inevitabil la anularea acestei legi.
Curtea de Apel a apreciat ca nefondată această susţinere având în vedere că instanţa de fond, reţinând situaţia de fapt, a făcut aplicarea textului de lege incident, respectiv Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în privinţa art. 50.
Din această perspectivă, în mod greşit a susţinut apelantul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia neaplicării acestei legi, nefiind vorba de o inaplicare a legii, instanţa de fond aplicând-o în limitele în care a apreciat că se impune prin raportare la situaţia de fapt.
Curtea de Apel a înlăturat susţinerea apelantului în sensul că orice instanţă care a constatat nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să-şi motiveze hotărârea obligatoriu pe încălcarea sau nerespectarea unei prevederi din această lege, şi nu pe alte cauze legale de nulitate a contractelor civile.
Instanţa de apel a apreciat sub acest aspect că, după cum este redactat textul de lege cuprins în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a considerat suficient ca partea să se găsească în ipoteza desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. De altfel, interpretarea gramaticală a acestui text, conduce spre ideea existenţei unei asemenea hotărâri obţinute anterior procesului prin care partea solicită un asemenea preţ.
Considerând îndreptăţit reclamantul la plata preţului actualizat, aşa cum dispune art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat că acest preţ va putea fi calculat şi în faza de executare, ceea ce conduce la scutirea părţii interesate de administrarea unei probe cu expertiză în această procedură judiciară.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs atât reclamantul M.Ş., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor.
1. Prin motivele de recurs, reclamantul formulează următoarele critici pe care le încadrează în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel nu a argumentat de ce Legea nr. 1/2009 nu este aplicată în acest caz şi nu a pus în discuţia părţilor aplicarea acestui act normativ.
În mod nelegal Curtea de Apel schimbă temeiul juridic al cererii reclamantului M.Ş. din art. 501 alin. (1) şi (2) (introdus prin Legea nr. 1/2009), menţionat expres în acţiune în art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu arată care sunt motivele pentru care în cauză nu ar fi aplicabile prevederile art. 501 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2009.
Se mai arată că nu poate exista un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pe care instanţa să-l poată desfiinţa prin hotărâre definitivă şi irevocabilă decât dacă o astfel de hotărâre are ca temei încălcarea unor prevederi cuprinse în această lege.
2. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate ale deciziei recurate:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece prin obligarea recurentului la restituirea preţului în condiţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost încălcat principiul relativităţii efectelor contractului, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Dispoziţia de drept comun prevăzută în art. 1337-1341 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1. Este necontestat în cauză că apartamentul nr. 11 situat în Bucureşti, Calea D., a fost dobândit de autoarea reclamantului M.Ş. prin actul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 407 din 26 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1585 din 08 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi cumpărătoarea M.E., reţinându-se că au fost încălcate atât dispoziţiile de drept comun privind validitatea cauzei oricărui contract, cuprinse în art. 948 pct. 4 C. civ., cât şi dispoziţiile reglementării speciale în temeiul căreia s-a perfectat vânzarea - Legea nr. 112/1995.
Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Totodată, dezlegările anterioare al instanţelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Deşi recurentul a indicat, într-adevăr, în cuprinsul cererii de chemare în judecată prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Lege.
Această împrejurare nu atrage însă nelegalitatea deciziei recurate, având în vedere dispoziţiile art. 84 C. proc. civ. şi faptul că instanţa a arătat în cuprinsul hotărârii sale care sunt argumentele pentru care a făcut aplicarea prevederilor legale menţionate şi nu a celor indicate de reclamant.
Argumente instanţei s-au fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în litigiile anterioare, s-a invalidat contractul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea preţului plătit de chiriaşi în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispoziţiile art. 501 din aceeaşi Lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995.
Pe de altă parte, făcând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în modalitatea în care acestea au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a aplicat Legea nr. 1/2009. Nu se impunea totodată a fi pusă în discuţie aplicarea acestei legi, aşa cum se arată prin motivele de recurs, întrucât incidenţa normelor cuprinse în Legea nr. 1/2009 a fost invocată de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel, fiind adusă la cunoştinţa părţilor adverse prin comunicarea acestor acte de procedură.
Susţinerile vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menţionat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este, de asemenea, nefondat.
Se susţine prin acest recurs că, dat fiind principiul relativităţii efectelor actului juridic, împrejurarea că reclamantul a fost evins din dreptul său de proprietate dobândit asupra imobilului, şi norma generală cuprinsă în art. 1337-1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat la plata preţului stabilit, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Critica nu este întemeiată.
Printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi art. şi a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de plată a preţului actualizat al apartamentului.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.Ş. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 181/A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2479/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2474/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
