ICCJ. Decizia nr. 2479/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2479/2011
Dosar nr. 545/98/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa la data de 09 martie 2009, reclamanta M.V.I. a chemat în judecată pe pârâţii Comuna S., prin Primar, Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice Bucureşti, Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul alcătuit din teren în suprafaţă de 159,114 ha. situat în Comuna S., sat H., judeţul Ialomiţa cunoscut sub denumirea de „Moşia H." şi construcţia cunoscută sub numele de „Conacul M.", precum şi imobilul teren situat în Comuna S., judeţul Ialomiţa cunoscut sub denumirea de „Moşia B.".
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâtul Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice Bucureşti a solicitat obligarea reclamantei la restituirea contravalorii lucrărilor de restaurare efectuate la monumentul istoric Conacul M., actualizată cu indicele de inflaţie.
În cauză, numitul R.P. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei şi cerere de intervenţie principală, cereri admise în principiu de instanţă prin încheierea de la termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1855 din 09 decembrie 2009, Tribunalul Ialomiţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.V.I. şi a intervenientului R.P. şi a respins acţiunea formulată de reclamanta M.V.I. împotriva pârâţilor Comuna S., prin Primar, Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice Bucureşti, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei formulată de intervenientul R.P. şi a respins cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenientul R.P. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că susţinerea reclamantei şi intervenientului în sensul că M.M. decedat în anul 1923 fără descendenţi, a fost moştenit de fratele său, A.I.M., şi de nepoţii de soră predecedată, I.B., I.P. şi M.P., sunt contrazise de înscrisurile depuse de pârâta Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice şi de unele înscrisuri depuse chiar de reclamantă. Astfel, certificatul emis de Tribunalul Ilfov atestă că S.M.M. acceptă sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală a soţului său, M.M., decedat în Bucureşti, la data de 03 octombrie 1923.
Din acest înscris autentic emis de o instanţă judecătorească rezultă că unica moştenitoare a lui M.M. a fost soţia sa în baza unui legat universal, astfel încât moştenirea a fost una testamentară, nu legală, iar fratele şi nepoţii de soră al lui M.M. nu au fost moştenitori ai acestuia. De altfel, în toate actele de expropriere emise ulterior decesului lui M.M., apare soţia sa S.M.M., în calitate de legatară universală şi proprietară a bunurilor revendicate în prezenta cauză.
Din înscrisurile depuse a rezultat că Moşia H.B., astfel cum a fost revendicată, formată din conac şi teren în suprafaţă de 159,114 ha., a fost expropriată de la S.L., iar reclamanta şi intervenientul nu au făcut dovada că sunt moştenitorii S.L., rezultând astfel că nu au calitate procesuală activă.
Instanţa nu s-a mai pronunţat pe celelalte excepţii privind inadmisibilitatea acţiunii, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive a Comunei S.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta M.V.I. şi intervenientul R.P., iar prin Decizia nr. 352A din 18 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile formulate, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tribunalul nu a avut în vedere la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.V.I. şi a intervenientului R.P. toate înscrisurile depuse de reclamantă şi de intervenient privind succesiunea autorului M.M.
Stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei şi a intervenientului reprezintă un aspect legat intrinsec de fondul litigiului, care nu putea fi soluţionat fără administrarea tuturor probelor, inclusiv a unor expertize topografice care să identifice suprafaţa revendicată în raport de istoricul acestor terenuri.
Prin urmare, în mod greşit Tribunalul, fără a analiza înscrisurile administrate în cauză şi a corobora conţinutul acestora, precum şi fără a identifica terenurile revendicate, a soluţionat cauza în baza excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii Institutul Naţional al Patrimoniului (fostul Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice, reorganizat, cu schimbarea titulaturii, în baza prevederilor HG nr. 1410/2009) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Prin recursul declarat, pârâtul Institutul Naţional al Patrimoniului formulează următoarele critici de nelegalitate:
a. Decizia recurată este pronunţată pe baza unor motive contradictorii care confundă calitatea procesuală a părţilor cu identificarea bunului imobil revendicat (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Din considerentele deciziei rezultă faptul că instanţa de apel leagă în mod forţat calitatea procesuală a părţilor de problematica identificării în teritoriu a bunului imobil revendicat. Problema calităţii procesuale active a apelantei-reclamante, precum şi cea a apelantului-intervenient este distinctă de cea a identificării suprafeţei de teren revendicate.
b. Decizia este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi a celorlalte dispoziţii legale cu privire la sarcina probei, precum şi cu aplicarea greşită a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 cu privire la taxa de timbru datorată.
Instanţa omite o întreagă serie de acte jurisdicţionale care sunt emise în perioada interbelică, constituind dovezi clare a administrării, de către S.L.M., a bunurilor dobândite de la soţul ei şi nu menţionează susţinerile pârâtei pe marginea probatoriului propus de apelantă, în special în ceea ce priveşte presupusul testament al lui A.I.M.
Se încalcă, în acest fel, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi se creează o situaţie de inechitate faţă de pârâtă, căreia i se refuză, practic, dreptul elementar la apărare.
Se mai arată că acţiunea reclamantei întemeiată pe art. 480 C. civ. nu se încadrează în categoria acţiunilor speciale reparatorii. Ca urmare, în mod eronat, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 în sensul scutirii apelantei-reclamantei şi a apelantului-intervenient de plata taxei de timbru corespunzătoare.
2. Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Se susţine că hotărârea primei instanţe este corectă sub aspectul dezlegării date excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar Decizia instanţei de apel prin care această hotărâre a fost desfiinţată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 704 C. civ.
Se analizează probele administrate şi se argumentează că acestea dovedesc că reclamanta nu justifică calitatea de succesoare a fostului proprietar al imobilelor revendicate.
Intimata-reclamantă M.V.I. şi intimatul-intervenient R.P. au invocat nulitatea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că motivele de recurs formulate de această parte nu se încadrează în cazurile de modificare sau de casare a unei hotărâri, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că este legal învestită prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice deoarece criticile formulate prin recursul formulat sunt încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţinând nelegalitatea deciziei recurate pentru greşita interpretare sau aplicare a unor norme şi principii de drept substanţial aplicabile devoluţiunii succesorale.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin recursul declarat de pârâtul Institutul Naţional al Patrimoniului se susţine nelegalitatea deciziei recurate în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:
Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii, Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel, este nelegală.
Verificând Decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a justificat soluţia de desfiinţare a sentinţei apelate prin considerentul că nu au fost analizate „toate înscrisurile depuse de reclamantă şi de intervenient" şi că soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active impunea administrarea probei cu expertiză topometrică prin care să se identifice imobilul.
Înalta Curte apreciază că Decizia recurată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea hotărârii nerespectând prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a arătat care sunt înscrisurile care, având relevanţă juridică sub aspectul excepţiei soluţionate de prima instanţă, nu au fost analizate de Tribunal, nu a arătat care sunt argumentele pentru care aceste înscrisuri puteau fundamenta o anumită dezlegare a cauzei şi a făcut în mod nelegal trimitere numai la probele invocate de una din părţile în litigiu fără a justifica înlăturarea apărărilor şi susţinerilor celorlalte părţi.
Tot astfel, necesitatea efectuării unui raport de expertiză nu a fost argumentată de instanţa de apel, identitatea bunului neconstituind un argument în soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Tribunalul întemeindu-şi hotărârea apelată exclusiv pe considerente vizând transmiterea pe cale succesorală a dreptului de proprietate asupra bunului în cauză.
Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune desfiinţarea hotărârii pronunţate de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare, mulţumindu-se a face simple afirmaţii în sensul că nu ar fi fost analizate toate probele administrate şi că ar fi necesară efectuarea unei expertize, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Institutul Naţional al Patrimoniului, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Faţă de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Institutul Naţional al Patrimoniului împotriva deciziei nr. 352A din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2482/2011. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2476/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
