ICCJ. Decizia nr. 2481/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2481/2011
Dosar nr. 362/33/2010
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin Decizia civilă nr. 369/A din 13 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual şi rămasă irevocabilă prin respingerea recursului s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, faţă de împrejurarea că reclamantul a fost menţinut în arest preventiv în timpul procesului penal o perioadă de timp mai mare cu un an decât durata pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată, această perioadă reprezintă o detenţie nelegală în sensul prevederilor art. 5 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deci susceptibilă de a naşte în favoarea acestuia un drept la despăgubire patrimonială.
Având în vedere această dezlegare dată de instanţa de apel, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 261 din 13 mai 2008 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Statul Român să-i achite reclamantului suma de 900.000 lei cu titlu de daune morale. La stabilirea cuantumului reparaţiei s-a avut în vedere că detenţia nelegală îi produce celui în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că regimul de detenţie tip penitenciar este, în sine, unul degradant şi umilitor, încălcându-se dreptul persoanei de a avea libertate şi siguranţă, precum şi de a avea o viaţă privată şi de familie normală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român şi Ministerul Public.
Prin Decizia civilă nr. 79/A din 19 martie 2010 Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelurile declarate de Statul Român şi de Ministerul Public, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 273.750 lei cu titlu de daune morale şi a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că dreptul reclamantului de a obţine despăgubiri fiind irevocabil stabilit, urmează a fi analizată legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate sub aspectul întinderii daunelor acordate, în funcţie de dispoziţiile art. 505 C. proc. civ. şi ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului. Astfel, reţinerea nelegală a reclamantului pe o perioadă de un an obligă la constatarea că suferinţa psihică şi dificultăţile provocate de această situaţie au fost semnificative, punând într-o situaţie dificilă societatea comercială în care reclamantul era asociat. Nu s-a făcut însă dovada că perioada detenţiei nelegale este aceea care, prin ea însăşi, ar fi condus la deteriorarea stării de sănătate a reclamantului, de aceea suma de 900.000 lei acordată de prima instanţă apare ca excesivă, fiind justificată doar acordarea sumei de 273.750 lei cu titlu de daune morale. Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită nici critica reclamantului potrivit căreia s-ar impune majorarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Reclamantul S.F.I. a criticat Decizia instanţei de apel arătând că în mod greşit a stabilit că nu s-a dovedit că deţinerea nelegală i-a afectat starea de sănătate, din moment ce rezultatele analizelor medicale sunt certe, iar afecţiunile dobândite atunci au caracter cronic, că nu a făcut distincţia între starea de sănătate şi suferinţele psihice, că dreptul la despăgubire astfel stabilit nu este unul integral, deoarece este restrâns doar la perioada detenţiei nelegale. De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama de pierderea statutului social generată de falimentul societăţilor la care avea calitatea de asociat şi că suma de 273.500 lei reprezintă reparaţia stabilită iniţial de Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual, iar din 2008 şi până în prezent această sumă a fost afectată de inflaţie şi de devalorizarea monedei naţionale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată este rezultatul aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt reţinută greşit.
A susţinut că reclamantul nu se afla în niciuna din situaţiile prevăzute expres de art. 504 C. proc. pen., pentru a-i fi aplicate aceste dispoziţii legale, deoarece nu a fost achitat, ci condamnat definitiv, iar privarea de libertate nu a fost constatată ca nelegală printr-o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, ori printr-o hotărâre a instanţei de revocare a măsurii preventive, de achitare sau de încetare a procesului penal, după cum nu-i sunt incidente nici prevederile art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, pârâtul a criticat Decizia recurată şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de apel întemeindu-se în cea mai mare parte pe prezumţii, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ. şi cu încălcarea regulilor de evaluare a prejudiciului moral, care trebuie să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri în echitate.
Analizând recursurile în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Înalta Curte va răspunde prin considerente comune criticilor formulate de reclamant şi de pârât vizând greşita aplicare de către instanţa de apel a criteriilor de cuantificare a daunelor morale.
În absenţa altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant prin nelegala privare de libertate, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în materie de daune morale.
Astfel, este de netăgăduit că orice lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferinţe în plan psihic şi fizic, că asemenea măsură lezează demnitatea şi onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găseşte într-o asemenea situaţie, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic şi fizic de către reclamant ca urmare a suportării unei detenţii nelegale, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele vătămării, luând în considerare şi durata privării de libertate, respectiv un an.
In contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 273.750 lei apare ca fiind conformă criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, iar suma acordată, prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, cum greşit susţine recurentul-pârât. Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 273.750 lei, acordată reclamantului cu titlu de daune morale.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victimă, cum greşit se pretinde în recurs. Şi aceasta deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încercate de victimă pe durata detenţiei nelegale şi ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnităţii, sănătăţii şi libertăţii individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie pentru suferinţele îndurate.
Curtea observă că instanţa de apel a avut în vedere deteriorarea stării de sănătate a recurentului-reclamant şi consecinţele acesteia ce depăşesc, în timp, perioada detenţiei nelegale. In acelaşi timp, nu este lipsit de justeţe argumentul potrivit căruia nu s-a făcut dovada că perioada detenţiei nelegale, de un an, din durata totală a detenţiei, de un an şi cinci luni (din care cinci luni au reprezentat privarea justificată de libertate, corespunzător pedepsei cu închisoarea aplicate), ar fi determinat doar prin ea însăşi deteriorarea stării de sănătate a reclamantului.
De asemenea, la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că imaginea publică şi reputaţia reclamantului, respectiv statutul social al acestuia (incluzându-se aici efectul negativ al dificultăţilor financiare în care s-au aflat societăţile la care avea calitatea de asociat), au fost afectate prin privarea nelegală de libertate.
In acelaşi timp, argumentul recurentului-reclamant referitor la necesitatea indexării sumei, acordate iniţial prin Decizia 281/A/2008 a Curţii de Apel Cluj, nu poate fi primit. Criteriile de cuantificare pe care instanţa de apel le-a avut în vedere au condus la stabilirea sumei de 273.750 lei acordate cu titlu de daune morale. De aceea o eventuală indexare în funcţie de inflaţie şi de cotaţia monedei naţionale, aşa cum pretinde recurentul-reclamant că s-ar impune, este o problemă care interesează faza de executare silită a hotărârii, neputând constitui un motiv de recurs în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Totodată, nu se poate susţine că Decizia pronunţată în apel a nesocotit dispoziţiile art. 1203 C. civ. şi nici accepţiunea pe care legea o acordă prezumţiilor ca mijloace de probă, respectiv de consecinţe pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Prin Decizia recurată s-a stabilit în mod corect existenţa relaţiei de cauzalitate dintre detenţia nelegată şi prejudiciul suferit de reclamant, care-1 îndreptăţeşte pe acesta la obţinerea daunelor morale. De altfel, această critică, vizează mai degrabă modalitatea de aplicare a criteriilor de cuantificarea a daunelor morale, decât greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1203 C. civ.
Cât priveşte motivul de recurs invocat de pârâtul Statul Român referitor la neaplicarea în speţă a prevederilor art. 504 C. proc. pen., ori ale art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta nu poate fi analizat.
Prin Decizia civilă nr. 369/A din 13 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual şi rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, faţă de împrejurarea că reclamantul a fost menţinut în arest preventiv în timpul procesului penal o perioadă de timp mai mare cu un an decât durata pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată, această perioadă reprezintă o detenţie nelegală în sensul prevederilor art. 5 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deci susceptibilă de a naşte în favoarea acestuia un drept la despăgubire patrimonială.
Or, chestiunile dezlegate irevocabil prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti nu mai pot reanalizate, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S.F. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 79A din 19 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2487/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2480/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
