ICCJ. Decizia nr. 2487/2011. Civil. Pretenţii. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 2487/2011

Dosar nr. 23760/3/2009

Şedinţa publică din 17 martie 2011

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 23760/3 din 3 iunie 2009, reclamanţii N.C. şi N.M. au chemat în judecată Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, pentru obligarea la plata sumei de 466.013.96 lei, actualizată cu indicele de creştere a preturilor, reprezentând compensaţii actualizate stabilite în baza Legii nr. 9/1998 prin Deciziile nr. 473 din 16 noiembrie 2007 şi nr. 472 din 16 noiembrie 2007.

Prin sentinţa civilă nr. 1260 din 06 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice; s-a respins acţiunea împotriva acestui pârât pentru acest motiv; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii N.C. şi N.M.; a fost obligată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 466.013,96 lei actualizată la data plăţii - reprezentând compensaţii.

Împotriva sentinţei civile mai sus-menţionate a formulat apel pârâtul Guvernul României - Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 259A din 15 aprilie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât cu următoarea motivare:

Reclamanţii N.C. şi N.M. au solicitat Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 acordarea compensaţiilor băneşti pentru bunurile ce au aparţinut autorilor lor, trecute în proprietatea statului bulgar.

Prin hotărârile nr. 2662 şi nr. 2663 din 06 mai 2004, emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 au fost admise cererile reclamanţilor, stabilindu-se valoarea compensaţiilor la sumele de 415.344,97 lei şi de 50.668,99 lei.

Potrivit sentinţei civile nr. 537 din 28 mai 2007, la cererea reclamantului N.M., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost obligată la emiterea Ordinului de validare a celor două hotărâri ale Comisiei, aşa încât, pârâta a validat cele două hotărâri prin Deciziile nr. 472 şi nr. 473 din 16 noiembrie 007, sumele acordate cu titlu de compensaţii rămânând neschimbate.

Până în prezent, pârâta nu s-a conformat obligaţiei de plată a acestor despăgubiri, deşi, după cum chiar aceasta arată în întâmpinare, dispoziţiile art. 38 din HG nr. 753/1998, republicată şi ale Legii nr. 9/1998 o obligau să efectueze plata în două tranşe.

Curtea a reţinut că de la data emiterii deciziilor şi până la data introducerii acţiunii, au trecut aproximativ 2 ani, pârâta nefăcând dovada plăţii compensaţiilor.

Mai mult decât atât, s-a reţinut că pârâta a validat cele două hotărâri privind suma stabilită cu titlu de compensaţii la data de 16 noiembrie 2007, iar până la data introducerii acţiunii, respectiv 03 iunie 2009, nu se plătise intimaţilor nici o sumă de bani, nici măcar până la data judecării apelului, 15 aprilie 2010.

Se creează astfel, prin nematerializarea unui drept recunoscut, o stare culpabilă şi o insecuritate juridică privind dispoziţiile stabilite în baza Legii nr. 9/1998.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

Având în vedere că potrivit art. 5 din HG nr. 286/2004, compensaţiile se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat (...), rezultă că plata despăgubirilor este condiţionată de existenţa în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinaţie.

În consecinţă, dreptul reclamanţilor la plata despăgubirilor stabilite prin Deciziile nr. 473 din 16 noiembrie 2007 şi nr. 472 din 16 noiembrie 2007, emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este afectat de o condiţie. Nerealizarea acesteia, în speţă, nealocarea unor sume pentru plata despăgubirilor, conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de art. 5 din HG nr. 286/2004.

În raport cu pretenţiile reclamanţilor, de actualizare a cuantumului compensaţiilor acordate, se invocă dispoziţiile art. 34 lit. h) din HG nr. 753/1998 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, potrivit cărora prin Hotărârile nr. 2662 şi nr. 2663 din 6 mai 2004 s-a făcut o propunere privind cuantumul compensaţiilor, acestea devenind certe, lichide şi exigibile din momentul validării lor.

Având în vedere faptul că această creanţă este stabilită, devenind astfel şi exigibilă la data emiterii deciziei de plată, pentru actualizarea ei se aplică dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, potrivit cărora în cazul în care compensaţiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate şi se actualizează numai în cazul în care se achită în anul următor.

În recurs, intimaţii reclamanţi - prin apărător au invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 306 C. proc. civ., faţă de faptul că cererea de recurs nu este întemeiată în drept, iar criticile cuprinse în aceasta nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii reclamanţi în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată, urmând să o respingă, motivat de următoarele argumente:

Din dezvoltarea criticilor formulate de recurenta-pârâtă, se constată că acestea se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că recursul nu poate fi socotit nemotivat în sensul art. 306, raportat la art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că motivele de recurs formulate se circumscriu sferei de aplicabilitate a cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la aplicarea greşită a legii, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului.

Examinând recursul, din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens în care reţine următoarele:

Pornind de la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare, Înalta Curte urmează să respingă critica formulată de recurenta pârâtă, în sensul că dreptul reclamanţilor la plata despăgubirilor stabilite şi validate prin Deciziile A.N.R.P. nr. 473 din 16 noiembrie 2007 şi nr. 472 din 16 noiembrie 2007, este condiţionat de existenţa în bugetul de stat a unor sume suficiente, aprobate anual cu această destinaţie, deoarece debitorul obligaţiei de plată a drepturilor este Guvernul României sub egida căruia funcţionează A.N.R.P., aceasta neputând invoca propria culpă pentru a se exonera de obligaţia de plată a acestor drepturi băneşti.

Având în vedere că obligaţia de plată stabilită în sarcina recurentei pârâte este certă, lichidă, exigibilă şi recunoscută de aceasta, instanţa supremă urmează să respingă apărarea bazată pe nebugetarea sumelor datorate, deoarece, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, a cărei hotârâre face obiectul recursului de faţă, se creează o stare culpabilă şi o insecuritate juridică privind dispoziţiile Legii nr. 9/1998 prin nematerializarea unui drept recunoscut reclamanţilor de această lege.

În aceste împrejurări, se constată că soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata compensaţiilor băneşti pentru bunurile ce au aparţinut autorilor reclamanţilor, trecute în proprietatea statului bulgar, este temeinică şi legală, fiind corect menţinută de către instanţa de apel, în speţă, făcându-se aplicarea legii materiale de reparaţie în mod corect.

Drept consecinţă, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la 1350 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi N.C. şi N.M., reprezentând onorariu de avocat conform chitanţelor nr. 145 şi nr. 466/2011 anexate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 259A din 15 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta-pârâtă la 1350 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi N.C. şi N.M.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2487/2011. Civil. Pretenţii. Recurs