ICCJ. Decizia nr. 2623/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2623/2011
Dosar nr.3222/115/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 3222/115/2009, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al condamnării sale şi că se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând daune morale.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în perioada 18 iunie 1951-1955,împreună cu familia sa, a fost deportată în Câmpia Bărăganului, unde, în toată această perioadă a fost supusă la suferinţe fizice şi psihice. La întoarcerea acasă,în localitatea de domiciliu, casa familiei a fost găsită vandalizată. Prin măsura administrativă i-a fost cauzat un prejudiciu ce a constat în consecinţele dăunătoare ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate,cu consecinţe inclusive de ordin fizic datorate condiţiilor în care au fost nevoiţi să trăiască, fiind totodată afectate şi relaţiile social-umane, cu prietenii, cu apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală de victime. Aplicarea măsurilor a continuat după întoarcerea lor în localitatea de domiciliu,pe plan moral,social şi mai ales profesional al părinţilor săi.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 2, art. 5 din Legea 221/2009.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1348 din 23 noiembrie 2009, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 Euro reprezentând daune morale(echivalentul în lei la data plăţii).
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantă şi de pârât, prin Decizia nr. 117 din 29 aprilie 2010, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa în sensul obligării la plată către reclamantă a sumei de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii pentru motivele ce urmează.
Un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din aceste punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii C.E.D.O., criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În speţa de faţă, raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată reclamantei, de 150.000 Euro, este nejustificat de mare în condiţiile în care a beneficiat şi de indemnizaţia lunară reglementată de Decretul-lege 118/1990 şi toate celelalte facilităţi acordate de acest act normativ.
În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 25.000 Euro.
Totodată, a fost respins ca nefondat apelul pârâtului împotriva încheierii - practicaua sentinţei civile nr. 1348 din 23 noiembrie 2009, în condiţiile în care, în urma verificării consemnărilor grefierului din caietul de şedinţă, depuse în fotocopie la dosarul de fond - filele 53 – 54, a rezultat faptul că reprezentanta pârâtului, prin concluziile orale din şedinţa publică din 23 noiembrie 2009, a solicitat admiterea în parte a acţiunii civile, urmând a se ţine cont şi de beneficiile Decretului-lege 118/1990.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciind că instanţa nu a avut în vedere umilinţele la care a fost supusă, interzicerea accesului la cultură şi îngrădirea posibilităţii de evoluţie socială şi profesională, apreciind că suma de 500.000 Euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa instanţelor naţionale.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că reclamanta nu beneficiază de măsurile cu caracter reparatoriu pentru că nu a fost condamnată politic, măsura administrativă la care a fost supusă, strămutarea, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale, după o serie de consideraţii teoretice, se arată că suma acordată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit.
O altă critică se referă la greşita respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, strecurată în practicaua sentinţei cu privire la concluziile puse de reprezentanta sa.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În raport de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că nu mai există o reglementare legală pentru acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale.
Faţă de această susţinere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea cod civil „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziunii Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestei termen, dispoziţiile contestate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Prin urmare, în situaţia în care puterea legiuitoare sau executivă nu îşi respectă această obligaţie sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională, pentru viitor.
Însă, în cauza de faţă, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nu produce niciun efect în privinţa situaţiei reclamantei, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluţionării recursului, care a fost declarat la 19 iulie 2010. Cu alte cuvinte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate aplica în etapa procesuală a recursului.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional din C.E.D.O., faţă de împrejurarea că Decizia pronunţată în apel este definitivă şi executorie, potrivit dispoziţiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ. dând astfel naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, care intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Statul român a susţinut că prin decizie s-au aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece reclamanta şi familia ei au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare.
Susţinerea este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii beneficiată şi persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv.
Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acesteia în Câmpia Bărăganului, în temeiul deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Recurentul-pârât a contestat şi cuantumul daunelor morale, cuantum contestat şi de recurenta-reclamantă, în sens contrar celor susţinute pârât.
Măsura administrativă cu caracter politic a produs reclamantei şi familiei sale un prejudiciul real ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, strămutarea obligatorie din localitatea de domiciliu Şoşdea în localitatea Cacomeanca, a produs suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea tatălui şi bunicului reclamantei.
În speţă, instanţa de apel, a apreciat legal că stabilirea domiciliului obligatoriu a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale ce constituie fundamentul daunelor solicitate.
Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei, şi de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizaţii în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirii acordată reclamantei de instanţa de apel, 25.000 Euro, faţă de perioada deportării 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi suferinţele fizice şi psihice cauzate familiei reclamantei precum şi acesteia din urmă, este echitabilă şi justificată.
Cât priveşte aprecierile recurentului-pârât de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze , în concret, la Decizia pronunţată în apel.
Recurentul Statul Român , prin Ministerul Finanţelor Publice, susţine că instanţa de apel a soluţionat greşit critica referitoare la modalitatea de rezolvare a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., fără a indica însă de ce motivele avute în vedere de Curtea de Apel sunt neconforme cu situaţia de fapt reţinută.
Astfel, Curtea a reţinut că cererea de rectificare a concluziilor orale puse de reprezentanta recurentului în sensul că aceasta a solicitat respingerea acţiunii, este nefondată faţă de conţinutul consemnărilor din caietul de şedinţă al grefierului, cu respectarea art. 104 alin. (15) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Drept urmare dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. au fost corect aplicate de instanţă.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 117/A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2624/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2577/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
