ICCJ. Decizia nr. 2663/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2663/2011
Dosar nr. 4159/90/2007
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 140 din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea, a admis contestaţia formulată de P.I.M., M.S., P.I.M., D.I.C., I.M.M., I.P., L.S.S. şi I.S., prin moştenitorii I.M., I.S.R.-M. şi A.S.C.D., a anulat dispoziţia din 17 septembrie 2007, emisă de Primarul Comunei V., judeţul Vâlcea şi a dispus restituirea, în natură, unui teren de 8.334 m.p., precum şi formularea propunerii de despăgubire prin echivalent pentru 6.531 m.p. către Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor, respingând totodată cererea privind cheltuielile de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în fapt că, în anul 1922, în urma încheierii unei tranzacţii intitulată „Act de Pace", autoarea contestatorilor, A.M.I. a dobândit, din moştenirea autorului său, cota de 1/4 dintr-un teren situat în Comuna V., pct. „P. cel Mare", situat între vecinii indicaţi în act. Acelaşi teren a făcut obiect al înstrăinării dreptului de exploatare, pe o perioadă de 3 ani, în regim forestier, în anul 1938, în calitate de proprietar.
În anul 1953, terenul numit generic „P. cel Mare" se afla inclus în amenajamentele silvice, în UP VIII Cataracte, UA 162, fapt din care s-a dedus că ar fi operat preluarea de către statul comunist, chiar şi fără să existe un titlu în acest sens.
În anul 1967, prin act normativ, a fost scoasă, din fondul forestier, o suprafaţă totală de 12.979.925 m.p., aprobându-se defrişarea şi transmiterea către I.G.L. fără ca, în tabelul anexă ce a cuprins pe proprietarii ale căror terenuri au fost preluate în acest sens, să fie înscrişi autoarea contestatorilor sau moştenitorii săi.
În anul 1976 terenul a trecut, din administrarea Ministerului Energiei Electrice, în folosinţa U.G.S.R., expertiza identificând în prezent clădirile ce formează Staţiunea V., respectiv clădiri proprietatea SC S. SRL România.
Motivul respingerii notificării adresată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost acela al lipsei de precizie atât a dimensiunilor proprietăţilor înscrise în „Actul de Pace", cât şi a vecinătăţilor între care aceasta s-a aflat, precum şi faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a terenului, iar autoarea nu este trecută între persoanele ale căror terenuri au fost preluate spre scoatere din fondul forestier şi transmitere către I.C.R. Lotru.
În schimb, expertul cauzei a identificat terenul ce poartă denumirea generică de „P. cel Mare" ca având suprafaţa de 58.737 m.p., din care, autoarea a dobândit prin actul de partaj voluntar, a patra parte, respectiv 14.685 m.p. Din totalul situat în acest punct, 49.879 m.p. intravilan este ocupat din clădirile ce compun Staţiunea V., fiind imposibil de restituit în natură, în vreme ce, 8.334 m.p. reprezintă păşune în intravilan, susceptibilă de restituire în natură, la fel ca şi o serie de alte terenuri cu caracter forestier, pentru care însă sunt emise titluri de proprietate unor alte persoane fizice, respectiv P.I. şi Ş.O.
Faţă de această stare de fapt, s-a apreciat că se poate restitui contestatorilor terenul păşune, iar pentru diferenţă li se pot stabili despăgubiri în echivalent.
Cât priveşte întemeierea în drept, s-a reţinut că terenul a fost preluat de la autoare, fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi fără temei legal, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta Comuna V. prin Primar susţinând greşita interpretare şi aplicare în teren a actului cu care autoarea contestatorilor şi-a individualizat proprietatea. Instanţa trebuia să observe că autoarea reclamanţilor nu a deţinut în punctul în litigiu un teren identificat în mod expres, câtă vreme, din proprietatea autorilor a primit numai cota de 1/4. Greşelile pretinse se referă atât la individualizarea exclusiv în patrimoniul autoarei intimaţilor a singurei suprafeţe găsite libere în întreg punctul cu denumirea „P. cel Mare", deşi ulterior încheierii „Actului de Pace" care a atribuit numai cote indivize, nu a operat şi o împărţire fizică, prin lămurirea limitelor acelei pătrimi, dar şi la stabilirea întinderii proprietăţii din care A.M.I. a primit cota indiviză ca fiind cea a întregului teren aflat în acelaşi punct, în ciuda faptului că, în act, s-a înscris de către copartajanţi numai suprafaţa de circa jumătate de hectar.
O altă critică vizează greşita considerare a terenului ca fiind trecut în patrimoniul statului, deşi autoarea contestatorilor sau moştenitorii acesteia nu au fost înscrişi în tabelul persoanelor ale căror proprietăţi ar fi fost preluate de stat, deci nu s-a făcut dovada preluării abuzive a proprietăţii.
Pe de altă parte, instanţa a ignorat faptul că aceiaşi contestatori au primit în proprietate, în procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, 1.000 m.p. teren forestier în acelaşi punct, de pe urma numitei I.E., moştenitoare, la rândul său, a aceleiaşi I.A.M., în acest mod ajungându-se ca diferiţi moştenitori să primească de două ori proprietatea aceleiaşi autoare, în proceduri diferite.
Pe parcursul soluţionării apelului a fost depusă o cerere de intervenţie din partea numiţilor T.N., T.I., T.M., T.A., M.P. şi B.M., prin care aceştia au solicitat desfiinţarea soluţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, arătând că terenul nu putea fi atribuit exclusiv moştenitorilor A.M.I., câtă vreme aceasta nu a primit decât un drept indiviz asupra unei cote din întregul teren în litigiu, celelalte cote aparţinând autorilor lor, aşa încât, se impunea fie ca terenul să le fie atribuit tuturor, fie să se dispună ieşirea din indiviziune între toţi moştenitorii. De asemenea, suprafaţa cerută de către reclamanţi este cu mult mai mare faţă de cea cuprinsă în actul de proprietate care cuprindea cel mult 4 ha. pentru cei patru copartajanţi, Primarul Comunei V. având obligaţia de a-i pune şi pe ei, în posesie, asupra cotelor cuvenite autorilor lor.
Pe de altă parte, în aprecierea lor, terenului nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât a avut caracterul de teren forestier, această destinaţie având-o inclusiv în anul 1938, când s-a încheiat actul de vânzare, tot de către proprietarii indivizi, a dreptului de exploatare forestieră. Astfel, întreaga fostă proprietate vizează şi actuala păşune şi suprafaţa ocupată de blocurile Staţiunii V., aşa încât, din fiecare, li se cuvine cota prevăzută în act.
Mai arată intervenienţii că terenul real cuprins în „Actul de Pace" avea circa 30.500 m.p., din care circa 10.000 m.p. au fost atribuiţi exclusiv moştenitorilor A.M.I., în condiţiile Legii nr. 18/1991, partea rămasă urmând a fi preluată de către ceilalţi trei autori înscrişi în acelaşi „Act de Pace".
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 73 A din 20 mai 2010 a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul admiterii în parte a contestaţiei, a constatat îndreptăţirea reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru 5.000 m.p. teren şi a respins pretenţiile pentru diferenţa până la 14.685 m.p., precum şi cererea de intervenţie.
În considerentele deciziei s-a reţinut că pentru a ajunge la concluzia sa, potrivit căreia fosta proprietate a autoarei contestatorilor, situată în punctul „P. cel Mare", a avut întinderea de 14.685 m.p., instanţa de fond a luat în considerare cea de-a doua lucrare de expertiză întocmită de către expertul pricinii, fără a observa nuanţele concluziilor acestei lucrări.
Astfel, expertul arată, la pct. 1 din lucrare, că terenul înscris în „Actul de Pace" din anul 1922 cuprinde în mod expres menţiunea întinderii de circa jumătate de hectar.
La acelaşi punct, cu litere mult mai mici, expertul arată că suprafaţa pretinsă de către contestatori are o întindere totală de 6,67 ha., la a cărui identificare s-a trecut în continuare.
Dată fiind modalitatea de editare a lucrării, aceste nuanţe au trecut neobservate, aşa încât, nu s-a văzut că, în concluziile lucrării, este trecută suprafaţa solicitată, fără a se face vorbire despre o eventuală posibilitate de transpunere în teren a celei înscrise în act.
Or, în prima lucrare întocmită de acelaşi expert, s-a arătat în mod expres că este imposibilă identificarea corectă şi sigură a suprafeţei de circa 5.000 m.p. înscrisă în „Actul de Pace", părţile actului trecând un singur vecin, care este pârâul T., ceea ce înseamnă un curs de apă, cu o lungime considerabilă, celelalte vecinătăţi indicate privind o persoană care nu se găseşte în evidenţele publice, listele agricole şi de populaţie ale Comunei V., în schimb această persoană apare în alte înscrisuri ca fiind cumpărător temporar al dreptului de exploatare al masei lemnoase de pe proprietăţile diferiţilor cetăţeni.
În aceeaşi primă lucrare, expertul arată că terenul solicitat de contestatori are întinderea de 49.879 m.p., fiind ocupat de Staţiunea V., iar o altă parte este extravilan, fără însă a putea indica vreuna dintre aceste suprafeţe ca aflându-se în proprietatea autoarei lor.
Cum se poate observa, instanţa a dat greşit eficienţă lucrării atunci când a considerat ca ea a identificat fosta proprietate, ceea ce s-a determinat, în realitate, fiind obiectul solicitării contestatorilor, iar nu şi pe cel dovedit cu actul în baza căruia se pretinde dobândirea proprietăţii.
Deşi s-a pus în mod expres în vedere să se prezinte titlul cu care autorii D.T. şi I.C.O., de pe urma cărora a fost încheiat „Actul de Pace" în anul 1922, pentru stingerea litigiului ce făcea obiectul Dosarului nr. 653/1922 au dobândit terenul aflat în litigiu în prezenta cauză, precum şi titlul cu care autorul N.P. a dobândit suprafaţa a cărei exploatare a fost vândută.
În indiviziune de către autoarea contestatorilor, alături de alte persoane, în anul 1938, aceştia nu au fost în măsură să prezinte astfel de înscrisuri, pentru a se putea identifica şi transpune în teren, câtă vreme vecinătăţile trecute în tranzacţia lor vizează titularul unui drept temporar de exploatare, iar nu unul de proprietate, spre a se putea observa limitele proprietăţii.
Ca atare, instanţa de fond a ajuns la concluzia sa prin greşita interpretare şi evaluare a probelor, deşi înseşi părţile actului declară că întinderea cotei ideale revenite fiecăruia prin acesta este de numai circa jumătate de hectar, trece peste această recunoaştere şi stabileşte o întindere de mai mult de 10 ori mai mare.
În concluzie, greşit Tribunalul a considerat că se impune recunoaşterea unui drept de proprietate asupra unui total de 14.685 m.p., autoarea nedeţinând decât circa 5.000 m.p., mai mic de trei ori decât cel pretins, precum greşit s-a stabilit şi faptul că, terenul având categoria de folosinţă păşune intravilan ar fi identic cu fosta proprietate a autorilor de pe urma cărora a fost stins litigiul prin „Actul de Pace" din anul 1922.
De asemenea, în acelaşi punct, existau mult mai multe alte proprietăţi decât cele ale „Actului de Pace", aşa încât, nu se poate spune că întreaga suprafaţa în prezent identificată de către expert sub aceeaşi denumire ar fi aparţinut autoarei reclamanţilor exclusiv.
Cererea de intervenţie, calificată de către instanţă ca fiind făcută în interesul apelantei a fost respinsă, întrucît intervenienţii au urmărit, prin formularea acesteia, apărarea patrimoniului aflat la dispoziţia Primarului Comunei V., atât în calitate de preşedinte al Comisiei Locale V. pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar, dar şi ca persoană obligată să răspundă notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, aşa încât, şi dreptul lor, asupra acestui patrimoniu, să fie protejat de eventuala atribuire exclusivă faţă de una sau altele dintre persoanele care au formulat asemenea cereri.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor au susţinut că instanţa a interpretat greşit „Actul de Pace" din anul 1922 care a identificat clar terenul atribuit autoarei lor, precum şi întinderea acestuia, respectiv cota de Va din totalul de 58.737 m.p., adică 14.685 m.p. De asemenea, instanţa a ignorat în totalitate expertiza efectuată în cauză care a concluzionat că se poate restitui în natură suprafaţa de 8.334 m.p., nesocotind astfel principiul prevalentei restituirii imobilelor în natură impus de Legeanr. 10/2001.
Recursul nu este fondat.
În accepţiunea Legii nr. 10/2001 este important a se stabili dacă bunul s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite sau a autorului acesteia. Pentru acest motiv, art. 23 al legii a impus probarea dreptului afirmat cu înscrisuri doveditoare.
În speţă, singurul act doveditor al întinderii dreptului de proprietate este actul de pace din anul 1922, depus la dosarul de fond, conform căruia autoarei reclamanţilor i-au revenit mai multe parcele, respectiv V2 ha. în Lunca G., 1 ha. la I., XA ha. la P. din Mijloc, Vz ha. la P. cel Mare, a patra parte din zăvoiul cu piatră şi o silişte de casă.
Afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia terenul deţinut de autoarea lor în punctul P. cel Mare ar fi de 14.685 m.p. nu a fost probată cu nici un înscris doveditor.
De asemenea, terenul nu a putut fi identificat întrucât în actul de proprietate nu s-au precizat concret vecinătăţile şi întinderea laturilor. Faptul că expertul a individualizat ipotetic întreaga suprafaţă solicitată de 14.685 m.p. în cadrul păşunii din intravilan nu poate fi luat în considerare în lipsa elementelor de identificare. De altfel, nici reclamanţii nu au oferit repere de identificare din moment ce în cuprinsul notificării au susţinut că, în prezent, terenul este ocupat în totalitate de construcţii.
Ţinând seama de suprafaţa înscrisă în „Actul de Pace" şi de imposibilitatea identificării exacte a amplasamentului terenului instanţa de apel a interpretat corect actul dedus judecăţii şi a dispus acordarea despăgubirilor pentru 5.000 m.p.
Critica referitoare la restituirea în natură a suprafeţei de 8.334 m.p. nu poate fi reţinută, întrucât această suprafaţă excede dreptului deţinut de autoarea A.I.
Faţă de aceste considerente recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.S., P.M., D.C., I.M., I.P., L.S., I.M., I.S. R.M. şi A.S.C.D. împotriva deciziei nr. 73A din 20 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2669/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2662/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
