ICCJ. Decizia nr. 2675/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2675/2011
Dosar nr. 48153/3/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07 decembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, din Ministerul Administraţiei şi Internelor, a solicitat, în baza dispoziţiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului Z.M.
În motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia, la data de 13 noiembrie 2009, în baza decretului Chesturii Provinciei Chieti, din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia.
Prin sentinţa civilă nr. 202 din 17 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui Acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Prin hotărârea din 10 iulie, pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene în cauza C-33/07, obligatorie pentru instanţele româneşti, s-a precizat că dreptul la libera circulaţie include atât dreptul cetăţenilor Uniunii de a intra într-un alt stat membru decât cel de origine, cât şi dreptul de a-l părăsi: „libertăţile fundamentale garantate prin Tratatul CE ar fi golite de substanţă dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanţi să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru" (parag. 18). Cu toate acestea, acest drept nu este unul necondiţionat, ci poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin tratat, precum şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare (parag. 21). Astfel, Directiva nr. 2004/38 permite statelor membre să restrângă libertatea de circulaţie în special pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică.
În acest context, noţiunea de ordine publică presupune pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existenţa unei ameninţări reale, prezente şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii (parag. 23). Este o definiţie stabilită prin jurisprudenţa comunitară (Rutili, Bouchereau, Orfanopoulos).
În plus, măsurile luate trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală (parag. 24).
De asemenea, s-a mai reţinut că împrejurarea că faţă de un cetăţean al Uniunii Europene s-a dispus măsura expulzării de pe teritoriul unui alt stat membru unde şedea în mod ilegal, nu reprezintă un motiv susceptibil să justifice restrângerea libertăţii de circulaţie de către statul de origine „decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii" (parag. 26). În consecinţă, acesta nu respectă standardele impuse de dreptul comunitar.
Totodată, s-a stabilit că revine instanţei interne sarcină de a efectua toate constatările necesare cu privire la motivarea restrângerii dreptului la libera circulaţie al pârâtului.
În acest sens, tribunalul a constatat că reclamantul îşi motivează solicitarea restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe faptul că pârâtul a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare emis de către Chesturii Provinciei Chieti în care s-a reţinut comiterea unor infracţiuni de furt, dar după cum rezultă din respectivul ordin pârâtul nu a fost condamnat, organele de poliţie şi ale Prefecturii asumându-şi competenţe de stabilire a vinovăţiei şi posibilului pericol pentru ordinea publică.
Or, în condiţiile în care autorităţile italiene au preferat expulzarea şi nu judecarea pentru faptele de care era acuzat, Tribunalul a constatat că, datorită prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură orice persoană, respectivele fapte, reţinute în ordinul în discuţie, nu pot fi avute în vedere cu ocazia verificării în ce măsură comportamentul pârâtului este de natură a produce şi pentru viitor o atingere ordinii publice care să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În aceste condiţii, Tribunalul, făcând aplicarea hotărârii Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene mai sus-menţionată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată.
Prin Decizia nr. 374A din 28 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
S-a reţinut în esenţă că, dispoziţiile legale evocate de reclamantă trebuie interpretate în lumina dispoziţiilor comunitare care consacră libertatea de circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire al acestora, respectiv art. 39-42 şi art. 43-48 din Tratatul CE (legislaţie comunitară primară) şi Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene (legislaţie comunitară secundară), directivă ce a fost transpusă în dreptul intern românesc prin OUG nr. 102/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 260/2005.
Având în vedere disp. art. 20 din Constituţie, urmează ca dispoziţiile legii interne contrare să fie înlăturate de la aplicare, iar dreptul comunitar să primească aplicare directă (conform principiilor stabilite prin hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene Flaminio Costa v. Enel şi Amministrazionne della Finanze dello Stato c. Simmenthal).
Legislaţia comunitară arătată mai sus prevede restricţii ale libertăţii de circulaţie doar pentru două situaţii, strict delimitate şi constituind excepţii de la regula libertăţii, respectiv: 1 - angajările în serviciul public/exercitarea unor activităţi care, într-un anume stat membru, sunt legate de exercitarea, chiar ocazional, a autorităţii publice (restricţie prevăzută de legislaţia primară, cu referire la libertatea de circulaţie a lucrătorilor) şi 2 - motive de ordine publică, siguranţa publică şi sănătate publică (restricţie prevăzută şi de legislaţia secundară - art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE).
În cauză, solicitarea restrângerii dreptului la libera circulaţie este argumentată pe faptul că intimatul pârât a fost expulzat din Italia în baza decretului Chesturii Provinciei Chieti, în care s-a reţinut comiterea unor infracţiuni de furt, fără însă ca acesta să fi fost judecat şi cu atât mai mult eventual condamnat de autorităţile italiene pentru faptele de care este acuzat.
Deşi în apel s-a susţinut că intimatul-pârât a fost condamnat de către autorităţile italiene pentru săvârşirea infracţiunii de substituire de persoană, furt sub forma agravată şi declaraţii false, la dosarul cauzei nu au fost depuse de către apelanta-reclamantă hotărârile de condamnare în acest sens.
În raport cu motivul invocat, date fiind circumstanţele speţei şi probele administrate în cauză, în mod corect a apreciat prima instanţă că limitarea solicitată nu ar putea fi justificată pe motiv de ordine şi siguranţă publică, motivele limitării neîncadrându-se în sfera de aplicare a primei excepţii prevăzută ca restricţie a libertăţii de circulaţie şi nici în ultima teză a celei de a doua excepţii (sănătatea publică).
Astfel, având în vedere că nu exista o hotărâre de condamnare a intimatului-pârât pentru faptele despre care se susţine ca le-a săvârşit, acesta se bucură de prezumţia de nevinovăţie, iar măsura expulzării prin ea însăşi nu poate determina concluzia în sensul că, în speţă, conduita pârâtului ar reprezenta o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, astfel încât să justifice luarea măsurii restrângerii libertăţii de circulaţie, această interpretare fiind în acord cu prevederile comunitare enunţate mai sus.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut că, în mod eronat şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 lit. d) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate şi cu neularea în considerare a dispoziţiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, instanţa de apel a păstrat hotărârea primei instanţe.
Au învederat că din documentele depuse în probaţiune a rezultat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 13 noiembrie 2009, conform decretului Chesturii Provinciei Chieti pentru săvârşirea unor fapte grave (substituire de persoane, furt sub formă agravantă şi fals în declaraţii) de natură a constitui o ameninţare reală la adresa securităţii Statului Italian.
Invocând dispoziţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, ca şi a celor cuprinse în art. 28 din corpul aceluiaşi act normativ, reclamanta a susţinut temeinicia pretenţiilor sale şi, prin consecinţă nelegalitatea dispoziţiunilor instanţelor, date cu încălcarea normelor legale evocate.
Recursul nu este fondat.
Prin Legea nr. 248/2005 a fost reglementat regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Potrivit art. 38 din această lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condiţiile şi pentru următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Rezultă, din dispoziţia legal enunţată, că instanţa poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie numai în condiţiile şi cu privire la persoanele expres menţionate, în funcţie de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.
Aplicarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al C.A.D.O.L.F. şi cu cele din Directiva CE nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituţia României, interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile pactelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele şi tratatele ratificate de România, având prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Potrivit art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004, cetăţenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulaţie şi rezidenţa trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.
Normele internaţionale menţionate prevăd, deci, în mod expres şi limitativ situaţiile în care se poate restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice, apreciate în funcţie de conduita proprie a persoanei în cauză.
Aceasta înseamnă că măsura de returnare a unui cetăţean român dispusă de autorităţile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie urmând a se aprecia de către instanţa naţională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situaţiei concrete a cetăţeanului în cauză.
Or, în speţă, nu a fost administrată de către recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, de natură a aduce atingere ordinii publice, securităţii publice ori sănătăţii publice a statului din care a fost returnat.
Simpla susţinere a demersului său pe dispoziţiile actului de returnare şi în lipsa unei/unor hotărâri de condamnare care să concretizeze pericolul pe care, eventual pârâtul l-ar constitui pentru valorile nesocotite de normele comunitare evocate, nu se poate constitui într-un demers legal, plauzibil în justificarea măsurii restrictive solicitate a fi aplicată intimatului.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 374A din 28 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2677/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 2673/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
