ICCJ. Decizia nr. 2669/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2669/2011
Dosar nr. 24987/3/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1750 din 04 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 4, situat în Bucureşti, strada F., a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare formulată de reclamanţii I.I.R., Z.C.E., S.G. – R. – B. şi A.A. – E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.G.M. şi P.G.–D.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că prin acţiunea înregistrată la 15 decembrie 2006, I.I.R., Z.C.E., S.G. – R. – B. şi A.A.-E., au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, P.G.M. şi P.G.-D. şi au solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului situat în Bucureşti, strada F., de către Statul Român, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, urmând a se acorda preferabilitate titlului de proprietate invocat de reclamanţi, să se constate nevalabilitatea titlului de pârâţilor asupra apartamentului nr. 4, situat în imobilul în litigiu şi să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acest apartament.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul situat în strada F., a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanţilor M.I., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 09 aprilie 1929 de către Tribunalul Ilfov, că reclamanţii sunt moştenitorii legali ai sus-numitului şi că acest imobil a fost preluat de stat în mod abuziv.
În cadrul operaţiunii juridice de comparare de titluri arată reclamanţii, se impun a se da preferinţă titlului de proprietate ce provine de la autorul acestora, în timp ce titlul de proprietate al pârâţilor P. provine de la un "non dominus", respectiv Statul Român.
Instanţa de fond a mai reţinut că imobilul situat în strada F., a fost achiziţionat de autorul reclamanţilor în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 aprilie 1929 de către Tribunalul Ilfov, reclamanţii făcând dovada prin actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor că sunt succesorii legali ai proprietarului iniţial, având deci calitatea procesuală în promovarea acţiunii în revendicare.
S-a mai reţinut că, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Legii de naţionalizare nr. 119/1948 şi că apartamentul nr. 4 deţinut în prezent de pârâţii P. a fost cumpărat de aceştia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, Tribunalul a apreciat că potrivit dovezilor existente la dosar şi în urma interpretării prevederilor legale în materie se impune ca acest capăt să fie admis.
Pentru examinarea acestui aspect Tribunalul a considerat că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică, text prin care se stabileşte că în cazul bunurilor ce au fost dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, noţiunea de titlu valabil presupune a fi îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe şi anume, respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte, precum şi a legilor în vigoare la momentul preluării de către stat a bunului imobil.
În cauza dedusă judecăţii, imobilul revendicat de reclamanţi a fost trecut în proprietatea statului prin naţionalizare conform Legii nr. 119/1948, însă acest act normativ adoptat în regimul comunist, contravenea normelor înscrise în Constituţia României din anul 1948, dispoziţiilor cuprinse în tratatele internaţionale la care aderase România la acea vreme şi prevederilor art. 481 C. civ., care stabilesc că nici o persoană nu poate fi silită să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu plata prealabilă a unei despăgubiri corespunzătoare.
Astfel instanţa de fond a constatat nevalabilitatea titlului statului referitor la apartamentul nr. 4 situat în imobilul din strada F., imobil ocupat în prezent de pârâţii P.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi invocată de pârâţii P., prin întâmpinare a depusă la dosar s-a constatat că această excepţie a fost respinsă de instanţă după cum rezultă din încheierea datată 24 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr. 41517/299/2006 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Sub acest aspect s-a avut în vedere de către instanţa de fond că art. 21 din Constituţia României consideră accesul liber la justiţie ca drept fundamental, totodată acest drept, fundamental fiind consacrat şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, astfel că îngrădirea exercitării acţiunii în revendicare ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate precum şi al principiului liberului acces la justiţie.
Pe de altă parte s-a făcut referire la împrejurarea că Legea nr. 10/2001, respectând prevederile art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 21 şi 41 din Constituţia României nu prevede vreo interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare de către proprietarul deposedat, împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deţinător actual al bunului imobil, astfel că acest raport juridic rămâne în continuare supus dispoziţiilor înscrise în C. civ.
Cum Legea nr. 10/2001, reglementează doar măsurile reparatorii în cadrul raportului dintre persoana îndreptăţită şi organele şi unităţile deţinătoare, concluzia care s-a desprins aceea că excepţia de inadmisibilitate a cererii de revendicare nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte cererea de revendicare formulată de reclamanţi şi fundamentată pe dispoziţiile art. 481 C. civ., Tribunalul a considerat faţă de ansamblul probator al cauzei că această cerere nu este întemeiată şi a fost respinsă.
La adoptarea acestei soluţii, Tribunalul a avut în vedere şi faptul că titlul de proprietate deţinut de pârâţii persoane fizice nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească, întrucât nu s-a pronunţat de către instanţă o hotărâre în acest sens, respectiv de constatare a nulităţii actului de înstrăinare determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare ori pentru încălcarea dispoziţiilor cu caracter imperativ ale legilor în vigoare la momentul la care a avut loc înstrăinarea bunului imobil.
În cadrul operaţiunii juridice de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1929 de M.I., autorul reclamanţilor şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997 de către pârâţii P., Tribunalul a considerat că se impune a se acorda preferabilitate titlului deţinut de pârâţi, sub acest aspect fiind de semnalat faptul că actul a fost întocmit în concordanţă cu prevederile Legii nr. 112/1995, el bucurându-se de o prezumţie absolută de valabilitate după expirarea termenului de prescripţie în cadrul căruia se putea solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte nu puteau fi ignorate în cadrul acestei analize dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul respectării bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului imobil care la momentul achiziţionării respectivului bun avea ca proprietar pe Statul Român.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanţii I.I.R., Z.C.E., S.G. - R. – B. şi A.A.-E., iar prin Decizia civilă nr. 263 din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul reclamanţilor, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii în revendicare fiind obligaţi pârâţii P. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Bucureşti, strada F.
Pentru a pronunţa această hotărâre a fost reţinute următoarele considerente:
În cauză, reţine instanţa de apel, esenţa problemei ce se impunea a fi analizată viza compararea titlurilor.
Ca atare, s-a reţinut că au fost ignorate demersurile făcute de reclamanţi în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi că din cauza nefinalizării lor, reclamanţii s-au văzut nevoiţi să aleagă calea acţiunii în revendicare prin compararea de titluri.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că nu se mai justifică nici principiul bunei-credinţe şi nici cel a securităţii circuitului civil, motiv pentru care este preferabil titlului reclamanţilor, provenind de la proprietarul iniţial, antecesorul reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâţii P.G.M. şi P.G.D. solicitându-se modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamanţilor.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte.
Se susţine astfel că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii fiind încălcate şi dispoziţiile deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, arătând că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiune în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor civile", iar în cazul în care „sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor civile.
Recurenţii mai susţin că, prin Decizia nr. 199 din 07 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat categoric că, „buna-credinţă a chiriaşului la încheierea contractului, prin care a cumpărat imobilului cu respectarea Legii nr. 112/1995, exclude sancţiunea nulităţii contractului şi face imposibilă revendicarea solicitată de persoana din patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv bunul, câtă vreme nu poate fi desfiinţat titlul juridic în baza căruia chiriaşul a devenit proprietar al imobilului".
Într-o altă critică, recurenţii învederează că, în procedura de comparare a titlurilor, titlul acestora este preferabil titlului intimaţilor-reclamanţi, deoarece este actual, dreptul lor este în circuitul civil, produce efecte faţă de terţ, a fost dobândit de la Statul Român care a pretins şi care a fost recunoscut public ca adevărat proprietar al imobilului şi este protejat de un sistem legislativ actual şi special, ce derogă de la dreptul comun, este înscris în CF şi la organele financiare ale statului.
De asemenea, în baza normelor legale speciale statul, în calitatea sa de proprietar necontestat al apartamentului în cauză, prin poziţia sa de autoritate publică, a garantat legalitatea operaţiunii de vânzare-cumpărare la momentul încheierii contractului, situaţie în care nu se poate realiza repararea unui prejudiciu mai vechi prin crearea unui alt prejudiciu.
O ultima critică vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină fiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine ca recursul este fondat având în vedere următoarele:
Referitor la criticile privind greşita interpretare ai aplicare a deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, este de reţinut că reclamanţii au promovat o acţiune civilă întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin care au solicitat pe calea comparării titlurilor constatarea că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat şi deci preferabil titlului pârâţilor, solicitându-se obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, strada F. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Prin Decizia sus-evocată s-a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin Decizia amintită, Înalta Curte a mai observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţele fiind puse astfel în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Or, instanţa de apel a dat preferabilitate titlului reclamanţilor, motivat doar de simplu fapt, că nu s-au finalizat demersurile făcute de reclamanţi în condiţiile Legii nr. 10/2001, considerând în mod greşit că doar din această perspectivă nu se mai justifică incidenţa principiilor bunei-credinţe şi respectiv al securităţii circuitului civil.
Se observă aşadar, că, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008.
În speţă nu ridică problema preferabilitătţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanţii s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (cauza Strain şi alţii împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009).
În schimb Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţionată, care a devenit caduca prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Ionescu şi Mihaila împotriva României – hotărârea Curţii Europeane a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006).
Este de reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a statuat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).
Din perspectiva acestor considerente, şi raportat la starea de fapt rezultată din actele de la dosar, reclamanţii nu deţin un bun şi un drept pentru restituirea în natură a imobilului, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) doar în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, situaţie care este de natură a exclude incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
Nefinalizarea procedurii iniţiate de reclamanţi în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum reţine instanţa de apel, nu poate constitui motiv pentru promovarea unei acţiuni în revendicarea imobilului pe calea dreptului comun în condiţiile prevăzute de art. 480–481 C. civ., şi nici motiv de înlăturare a principiilor securităţii raporturilor civile. Cum Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă cât şi anumite termene menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că în prezent Legea nr. 10/2001 în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale nici „in rem" şi nici, „in personam".
Existenţa Legii nr. 10/2001 derogă de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus este una efectivă.
Un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001.
Foştii proprietari au asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât li s-a pus la dispoziţie o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în condiţiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective" (cauza Păduraru contra României 2005).
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, ca fiind „concret şi efectiv". Or nici din această perspectivă reclamanţii nu se încadrează condiţiilor de promovare a unei acţiuni în revendicare, neavând un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De altfel este de reţinut ca Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a mai stabilit ca persoanele care pretind restituirea unui imobil preluat de stat, cu sau fără titlu, în perioada de reglementare a Legii nr. 10/2001 nu au opţiunea între a recurge la procedura legii speciale şi acţiunea în revendicare de drept comun, neputându-se susţine pe de altă parte că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun [art. 480 C. civ. şi art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998].
Astfel din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecăţii, la faptul că nefinalizarea procedurii la Legea nr. 10/2001 nu poate constitui motiv pentru promovarea unei acţiuni in revendicare pe calea dreptului comun, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a deciziei nr. 33/2008, situaţie în care fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, a se modifica hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii P.G.M. şi P.G.D. împotriva deciziei nr. 263A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţa nr. 1750 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2672/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2663/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
