ICCJ. Decizia nr. 2727/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2727/2011
Dosar nr. 2119/87/2008
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 iunie 2008 la Tribunalul Teleorman reclamanţii O.M., N.J., D.L. şi I.D.T. au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la plata suplimentărilor salariale de Paşti şi de Crăciun pe anii 2005, 2006 şi 2007 actualizate cu indicele de inflaţie.
In motivare au arătat că, potrivit prevederilor Contractului individual de muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, mai beneficiază şi de toate drepturile acordate pe baza Contractului colectiv de muncă, la nivel de societate.
In Contractul colectiv de muncă la art. 168 alin. (1) este prevăzută o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe P. SA cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun, suplimentare de care reclamanţii nu au beneficiat.
Prin sentinţa civilă nr. 508 din 11 martie 2009 Tribunalul Teleorman, secţia litigii de muncă asigurări sociale contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 8863,26 lei cu titlu de drepturi salariale cuvenite şi neacordate, actualizate cu indicele de inflaţie la 30 noiembrie 2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că potrivit art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun „salariaţii P. vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de câte un salariu de bază mediu pe P. SA pentru anii 2004-2007" iar reclamanţii nu au beneficiat de aceste suplimentări salariale.
Este adevărat că în anul 2003 s-a inclus în salariul de bază numai o sumă fixă în cuantum de 70 lei/om/lună respectiv 80 lei/om/lună, sumă calculată arbitrar şi fără respectarea prevederilor art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă, respectiv salariul de bază mediu stabilit cu 15 zile înainte de fiecare eveniment. Din analiza modificărilor salariale ale reclamanţilor operate în carnetele de muncă instanţa a reţinut că în anul 2004 nu au mai fost creşteri salariale în condiţiile în care salariul minim pe economie a crescut cu 12%, sume cuprinse în salariul de bază, aşa încât primele de Paşti şi Crăciun s-au pierdut, întrucât creşterile salariale ulterioare nu cuprind nici măcar indicele de creştere al salariului minim pe economie.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs, susţinând că acţiunea este prematură şi că dreptul la acţiune era prescris în momentul promovării. S-a mai susţinut că sumele solicitate prin acţiune au fost incluse în salariul lunar acordat. Atât reprezentanţii salariaţilor cât şi instanţele învestite cu soluţionarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de baza a sumelor suplimentare precum şi acordarea lor către salariaţi. De altfel, mai arată recurenta, modalitatea de calcul invocată în susţinerea acţiunii este greşită.
La termenul din 13 iulie 2009 pârâta a depus o completare a motivelor de recurs susţinând excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman şi a solicitat totodată sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 , prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4), (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
Prin încheierea din data de 13 iulie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 este admisibilă excepţia invocată în faţa instanţei de una dintre părţile procesului, care are ca obiect neconstituţionalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, ce are legătură cu soluţionarea cauzei şi care nu au fost declarate anterior neconstituţionale, cerinţe pe care textul criticat le îndeplineşte, prin prisma aplicabilităţii lui în soluţionarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii şi art. 72 din Legea nr. 168/1999 cât priveşte competenţa teritorială a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă.
Din natura excepţiei rezultă că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituţiei României, iar din interpretarea „per a contrario" a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie rezultă că este interzis Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra modului de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret, competenţa instanţei constituţionale fiind limitată la stabilirea înţelesului neconstituţional al normei supuse controlului.
S-a mai reţinut că deşi nereglementate expres de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituţionalitate nu au în realitate un temei constituţional ori pun în discuţie un anume mod de interpretare şi aplicare a legii sunt şi la latitudinea instanţei judecătoreşti.
Astfel, mai reţine instanţa, prin Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituţională a reiterat că orice excepţie prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituţionalitate şi care se referă la interpretarea şi aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenţei Curţii Constituţionale, ţinute să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii legilor supuse controlului.
Prin deciziile nr. 76/2000, 249/2005, 81/1999 şi 6/2003 Curtea Constituţională a statuat că nu intră sub incidenţa controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei, ea având competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor. Astfel, coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunţe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situaţie dată, aceasta ţinând de competenţa instanţei de judecată, ce dispune de atribuţia interpretării şi aplicării legii.
Împotriva acestei încheieri, la data de 14 iulie 2008, pârâta a declarat recurs, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 27 iulie 2009, solicitând admiterea recursului,modificarea în tot a încheierii recurate în sensul de a dispune suspendarea cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale, susţinând în esenţă că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. Judecata recursului a fost suspendată prin încheierea de la 18 februarie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., întrucât părţile legal citate nu s-au prezentat la termenul defipt şi nu s-a cerut judecarea în lipsă,dosarul rămânând în nelucrare de la acea dată.
Părţile nu au cerut repunerea cauzei pe rol, aşa încât din oficiu, s-a dispus citarea părţilor pentru a fi pusă în discuţie perimarea.
Perimarea este o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor un timp îndelungat în judecată.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de 1 an.
Se mai constată, în egală măsură , că în dosar nu s-au dovedit cauze care să împiedice curgerea termenului de prescripţie [art. 248 alin. (2) C. proc. civ.], să întrerupă (art. 249 C. proc. civ.) sau să suspende (art. 250 C. proc. civ.) acest termen.
In cauză, judecarea recursului a rămas în nelucrare, din vina părţilor o perioadă de timp mai mare de un an şi, în consecinţă, în temeiul art. 252 alin. (1) C. proc. civ. se va constata din oficiu, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, că recursul declarat la 14 iulie 2009 împotriva încheierii de şedinţă din 13 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. 2119/87/2008 s-a perimat de drept, până la data de 24 martie 2011când s-a pronunţat prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup împotriva încheierii de şedinţă din 13 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul 2119/87/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2753/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2724/2011. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
