ICCJ. Decizia nr. 2753/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2753/2011
Dosar nr. 2979/90/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 5 octombrie 2005, reclamanta P.E. a chemat în judecată Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Persoane cu handicap, pentru a fi obligat, pe de o parte, la executarea condiţiilor de accesibilitate în cadrul tuturor instituţiilor publice, facultăţi, cămine studenţeşti, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe, autogări, gări, staţii de metrou, magazine, farmacii, firme şi pe toate străzile, la asigurarea transportului urban gratuit prin adaptarea mijloacelor de transport, aşa încât, să permită accesul uşor, neîngrădit şi în condiţii de securitate, la respectarea dreptului la educaţie prin crearea de condiţii de a sta în cămine studenţeşti accesibile şi prin facilitarea transportului, la respectarea dreptului de a munci potrivit pregătirii profesionale atunci când îl solicită, precum şi la plata de daune morale de 10.000.000 Euro începând cu 1 ianuarie 2004, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, în drept, pe dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 29/1990.
Prin încheierea din Şedinţa publică din 20 octombrie 2005, Tribunalul Vâlcea a constatat că în cauza dedusă judecăţii, acţiunea nu s-a formulat în contradictoriu cu D.G.A.S.P. Vâlcea şi nici nu a fost citată în calitate de pârâtă această instituţie, astfel încât, întâmpinarea depusă în acest dosar, prin care se invocă lipsa calităţii procesual pasive a acesteia, nu poate fi discutată în cauză.
La data de 3 noiembrie 2005 reclamanta a depus o cerere de completare a acţiunii iniţiale, în sensul că a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâţi, şi a Inspectoratului Teritorial de Stat în Construcţii Vâlcea şi a Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (A.N.P.H.) la plata despăgubirilor materiale reprezentând cheltuieli suportate de aceasta începând cu data de 1 ianuarie 2004, ca urmare a nerealizării accesibilităţilor prevăzute de art. 13-17 din OUG nr. 102/1999, despăgubiri evaluate la 9.000 lei.
A solicitat, de asemenea, obligarea aceleiaşi pârâte la plata de daune morale pentru disconfortul fizic şi psihic produs după 1 ianuarie 2004, ca urmare a accesibilităţilor impuse de lege, în cuantum de 36.000.000 lei.
A mai solicitat obligarea pârâtei AJ.O.F.M. Vâlcea să îi asigure un loc de muncă potrivit pregătirii sale profesionale, sub sancţiunea de plată de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere sau să fie obligată la plata diferenţei dintre ajutorul social primit şi salariul ce i s-ar fi cuvenit potrivit pregătirii sale.
A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial de Stat în Construcţii Vâlcea să verifice în termen de 30 de zile, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, respectarea prevederilor OUG nr. 102/1999 de către toate persoanele juridice care deţin imobile în judeţul Vâlcea.
Totodată, a precizat că îşi menţine şi primele capete de cerere din acţiunea principală (f. 44-46).
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 732 din 17 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3212/Cv/2005, a declinat în favoarea Curţii de Apel Piteşti competenţa soluţionării acţiunii, reţinând că cererea este una fondată pe art. 1 din Legea nr. 554/2004, parte în proces fiind Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, motiv pentru care, competenţa revine Secţiei de contencios Administrativ a Curţii de Apel Piteşti.
Prin sentinţa civilă nr. 41/T/C din 10 aprilie 2006, pronunţată în dosarul nr. 30/COM/2006, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, în complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea, precum şi excepţiile formulate de Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Craiova, precum şi de către instanţă, din oficiu.
In motivarea sentinţei s-a reţinut, în fapt, că reclamanta este încadrată în grad de handicap grav cu dreptul la asistent personal, beneficiind de drepturile prevăzute de OUG nr. 102/1999. S-a mai constatat, totodată, că deşi cadrul legal este creat şi el stipulează termene de aducere la îndeplinire a obligaţiilor, multe dintre instituţiile obligate în acest sens au încălcat legea, însă reclamanta trebuia să acţioneze în judecată direct persoanele vinovate de neîndeplinirea lor, cu cereri de obligare la construirea de rampe de acces şi la plata eventualelor daune materiale şi morale înregistrate.
În ceea ce priveşte pârâtele în cauză, s-a constatat că acestea au procedat la aplicarea de amenzi contravenţionale, însă, sumele încasate se fac venit la bugetul statului, nefiind destinate reparării pagubelor create persoanelor cu handicap prin activitatea contravenienţilor.
S-a constatat, de asemenea, că nu se dovedeşte existenţa cerinţelor impuse de art. 998-999 C. civ., cu referire la art. 1003 C. civ., respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu şi a legăturii cauzale dintre acestea.
In ceea ce o priveşte pe pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea, s-a constatat că obligaţia acesteia este una de diligenţă, iar nu de rezultat, în sensul că are sarcina de a pune la dispoziţie situaţia locurilor de muncă disponibile, iar nu pe aceea de a face angajări.
În cauză, au fost invocate ca excepţii, respectiv, lipsa procedurii prealabile faţă de Guvernul României, organul administrativ superior al pârâtelor, precum şi lipsa competenţei materiale a instanţei, ambele fiind respinse ca nefondate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, susţinând că este nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 4057 din 21 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Vâlcea, secţia civilă.
In motivarea deciziei s-a reţinut că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe şi că, în mod greşit, s-a considerat că obiectul acţiunii îl reprezintă emiterea unor acte administrative de către instituţiile pârâte.
Înalta Curte a constatat că excede materiei contenciosului administrativ obiectul litigiului, constând în obligarea unor instituţii publice la plata de despăgubiri materiale şi morale, justificate de aprecierea subiectivă referitoare la neîndeplinirea în integralitatea lor a atribuţiilor ce revin unor instituţii publice.
S-a reţinut că acţiunea reclamantei vizează, în principal, acordarea unor despăgubiri materiale şi morale prin raportare la cuantumul însumat al acestora de 36.009.000 lei (RON), astfel că, potrivit art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a litigiului revine Tribunalului Vâlcea, secţia civilă.
Pe rolul Tribunalului Vâlcea, astfel investit, s-a format dosarul nr. 681/90/2007, în care s-au administrat probe cu acte şi expertiză.
Prin sentinţa civilă nr. 593 din 20 iunie 2007, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins, ca inadmisibile, excepţiile privind necompetenţa teritorială a acestei instanţe şi lipsa calităţii procesuale pasive, invocate de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea.
Au fost respinse, ca fiind rămase fără obiect, excepţiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea şi prescripţia dreptului la acţiune şi, ca neîntemeiate, excepţiile privind netimbrarea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea, excepţie ridicată din oficiu, a fost respinsă ca neîntemeiată.
S-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost modificată şi precizată, ulterior, la filele 44-46 din dosarul nr. 3212/Cv/2005 al Tribunalul Vâlcea, secţia civilă pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap Bucureşti să plătească reclamantei suma de 3.000,81 lei (RON) cu titlu de despăgubiri civile materiale, suma de 10.000 lei (RON) cu titlu de daune morale şi suma de 1.300 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamantă faţă de acelaşi pârât Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap - Bucureşti.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea cu modificările şi precizările ulterioare, faţă de ceilalţi doi pârâţi, Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Craiova, pentru Inspectoratul Judeţean în Construcţii Vâlcea şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat apel reclamanta P.E. şi Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse - Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap.
Prin Decizia civilă nr. 391/A din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a se cita Statul Român şi prin Ministerul Finanţelor.
Pronunţând această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, că reclamanta a înţeles să cheme în judecată Statul Român, prin reprezentantul său în domeniul de activitate ce priveşte petitele şi interesul social apărat, considerând ca reprezentant valabil Inspectoratul de Stat pentru Handicapaţi, instituţia precizându-şi denumirea corectă pe parcursul judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 al Decretului nr. 31/19954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
De aceea, ori de câte ori, se cere obligarea Statului la plata unor sume de bani pentru repararea unui prejudiciu creat prin activitatea organelor sale, acesta este reprezentat în justiţie prin Ministerul Finanţelor.
Mai mult, la judecata în fond în primă instanţă, la Tribunalul Vâlcea, Statul Român nici nu a mai fost citat, în proces fiind citate, ca pârâte, numai Inspectoratul Teritorial de Stat în Construcţii Vâlcea, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap şi Agenţia Judeţeană pentru ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea, fără ca reclamanta să renunţe, vreun moment, la acţiunea sa îndreptată împotriva primului pârât.
Pierzându-se una dintre părţi pe parcursul judecăţii, instanţa nu s-a pronunţat în contradictoriu cu aceasta, după cum, de altfel, nici nu a citat-o corect, potrivit celor arătate mai sus, prin reprezentantul său legal.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta P.E. şi pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia, pentru Inspectoratul Judeţean în Construcţii Vâlcea.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin Decizia nr. 6772 din 07 noiembrie 2008, a admis recursul declarat de reclamanta P.E., a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, respingând ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii.
In adoptarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că desfiinţând sentinţa tribunalului şi trimiţând cauza spre rejudecare pentru a se cita Statul Român prin Ministerul Finanţelor, curtea de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, care obligă instanţa să se pronunţe numai asupra cererii care face obiectul judecăţii, în limitele acesteia.
Cum reclamanta nu a înţeles să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca pârât obligat într-un raport juridic în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii, instanţa nu avea nicio obligaţie de citare a acestui minister şi nici posibilitatea de a-l introduce, din oficiu, în cauză.
De asemenea, s-a reţinut că dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., referitoare la judecata efectuată în lipsa părţii care nu a fost legal citată, nu îşi găsesc aplicabilitatea, deoarece nu s-a pus problema ca tribunalul să fi omis a cita una din părţile din proces, situaţie în care, oricum, numai respectiva parte ar fi avut calitatea de a declara apel împotriva hotărârii şi de a invoca această neregularitate, de natură a atrage nulitatea relativă a hotărârii.
Recursul declarat de pârât a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia, pentru Inspectoratul Judeţean în Construcţii Vâlcea, adică acelaşi care a declarat recursul, a depus în apel întâmpinare, pe care ulterior a completat-o, iar la termenul din 18 octombrie 2007 a primit termen în cunoştinţă prin consilier juridic, astfel încât, critica potrivit căreia nu ar fi fost citat în cauză şi nu ar fi avut cunoştinţă de existenţa procesului este nefondată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentului, motivarea deciziei nu este contradictorie în înţelesul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., curtea de apel desfiinţând sentinţa pentru necitarea în cauză a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar instanţa de trimitere este în mod evident cea a cărei sentinţă a desfiinţat-o.
Criticile referitoare la entitatea juridică ce trebuie să răspundă pentru prejudiciul produs reclamantei nu au fost avute în vedere în această fază a procesului, deoarece, hotărârea curţii de apel a avut la bază doar un aspect de ordin procedural, fără a dezlega fondul cauzei.
În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat Decizia civilă nr. l04/A din 24 iunie 2009, prin care a admis apelurile declarate, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 593 din 20 iunie 2007 a Tribunalului Vâlcea, secţia civil,ă şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
In motivarea acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Prin prima critică formulată, care vizează stabilirea prejudiciului material, apelanta P.E. consideră că soluţia nu este una corectă, instanţa recunoscând necesitatea unor cheltuieli deosebite, atât cu procurarea unui scaun rulant, cât şi cu plata unor persoane spre a o ajuta să urce şi să coboare în/din mijloacele de transport, pe treptele instituţiilor sau când achiziţionează medicamente sau servicii de masaj sau fizioterapie impuse de dizabilitatea gravă pe care o prezintă, fără însă a acorda aceste despăgubiri.
Critica s-a reţinut a fi fondată. Instanţa de fond a respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru scaunul rulant procurat, cu motivarea că reclamanta nu a solicitat contravaloarea scaunului prin acţiune, fără a observa însă, că la introducerea acţiunii, scaunul nu era încă procurat de aceasta.
Pe parcursul judecăţii, cu factura nr. 06/1662 din 29 aprilie 2006, reclamanta a făcut dovada procurării scaunului special pentru persoane cu dizabilităţi, contravaloarea acestuia fiind menţionată în raportul de expertiză la cheltuielile efectuate de reclamantă în vederea asigurării dreptului său la accesibilitatea în spaţii de interes public sau privat.
Deşi, reclamanta a depus la dosar factura cu care a făcut dovada procurării dispozitivului şi a susţinut constant că în prejudiciul său material sunt incluse toate sumele pe care a fost obligată să le cheltuiască datorită problemelor de sănătate, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 129 şi următoarele C. proc. civ., în sensul că, nu a fost preocupată să clarifice dacă reclamanta prin conduita sa procesuală înţelege să-şi întregească cererea în condiţiile art. 132 C. proc. civ. şi cu privire la acest bun.
De aceea, în mod greşit, s-a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că instanţa nu a fost investită cu o asemenea cerere şi fiind întrunire condiţiile art. 297 C. proc. civ., au fost admise apelurile, desfiinţată hotărârea atacată şi trimisă cauza, spre rejudecare primei instanţe, care urmează a cerceta pricina inclusiv prin prisma celor invocate ca motive de apel, chestiuni ce vor fi avute în vedere ca apărări ale părţilor.
In rejudecare, la Tribunalul Vâlcea s-a format dosarul nr. 2979/90/2009, înregistrat la data de 7 septembrie 2009.
La 16 septembrie 2009, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat citarea ca pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru termenul din 1 octombrie 2009 (f. 9).
La data de 29 septembrie 2009, reclamanta a depus o nouă cerere la dosar, prin care a chemat în judecată, ca pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precizând că îşi menţine toate celelalte capete de cerere formulate iniţial împotriva A.N.P.H., Inspectoratului de Stat în Construcţii Bucureşti, Inspectoratului Teritorial în Construcţii Craiova, Inspectoratului Judeţean Vâlcea şi Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă (f. 11-15).
Totodată, a actualizat prejudiciul material - la suma de 101.052 lei, plus dobânda legală lunară, începând cu data primei pronunţări a instanţei pe fond, 20 iunie 2007, prejudiciul moral - la 46.800.000 lei, plus dobânda legală lunară şi a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 18.145 lei.
La aceeaşi dată, s-a depus întâmpinare de către Inspectoratul de Stat în Construcţii Sud - Vest Oltenia, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii faţă de acesta, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât, în raport de cererea iniţială a reclamantei, alte autorităţi au atribuţia de a verifica şi aplica sancţiuni pentru nerespectarea Ordonanţei nr. 102/1999, abrogată ulterior prin Legea nr. 448/2006 (f. 18-19).
Acelaşi pârât a mai depus la dosar o completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii faţă de acesta, întrucât pretenţiile reclamantei, cheltuieli pentru şcoala de şoferi, deplasări la master, cursuri de limba germană, utilităţi, menaj, etc., nu au nici un temei legal pentru a fi admise faţă de această instituţie (f. 50).
La data de 27 octombrie 2009 s-a depus la dosar o cerere din partea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea prin care s-a arătat că din eroare s-a dispus citarea acesteia, întrucât reclamanta nu a chemat în judecată această instituţie şi nu figurează în calitate de pârâtă în nici o cerere formulată de către aceasta în cauză (f. 54).
La data de 2 noiembrie 2009, după şedinţa de judecată din 27 octombrie 2009, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, prin care a reiterat aceleaşi cereri privind prejudiciul material şi moral suferit, precum şi cuantumul cheltuielilor de judecată, solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap, în solidar cu ceilalţi pârâţi în cauză, respectiv Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti, Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, la plata acestora (f. 55-63).
Prin sentinţa civilă nr. 927 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea, precum şi excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei P.E., inadmisibilitatea, lipsa calităţii procesuale pasive, prematuritatea şi prescripţia dreptului la acţiune, invocate de Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Judeţean în Construcţii.
A fost admisă în parte, cererea privind despăgubirile civile, formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Judeţean în Construcţii Vâlcea, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea, Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, care au fost obligaţi, în solidar, să plătească reclamantei suma totală de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de aceasta (medicamente 1.080 lei, chitanţe taxi-1.850 lei, cheltuieli şcoala de şoferi - 5.000 lei, tratamente naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) şi 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat. Sumele vor fi actualizate la data plăţii efective.
A fost respinsă cererea privind plata daunelor cominatorii.
In temeiul art. 276 C. proc. civ. a fost admisă, în parte, cererea privind plata cheltuielilor de judecată şi au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 8145 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor dosarului următoarele:
Referitor la excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea, instanţa a reţinut a fi neîntemeiată, întrucât potrivit legii, această instituţie are, alături de celelalte autorităţi centrale şi locale, obligaţia să asigure condiţiile necesare pentru integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, asigură controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanţând şi programele de interes local în acest sens.
Excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, inadmisibilitatea, lipsa calităţii procesuale pasive, prematuritatea şi prescripţia dreptului la acţiune a reclamantei P.E., invocate de Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Judeţean în Construcţii), s-au reţinut a fi neîntemeiate.
Faţă de obiectul de activitate al pârâtului şi obiectul pretenţiilor formulate, reclamanta are calitate procesuală activă şi justifică interes legitim în promovarea acţiunii şi în contradictoriu cu pârâtul, care are calitate procesuală pasivă în dosar, prin atragerea răspunderii pentru obligaţiile legale despre care reclamanta susţine că nu ar fi fost îndeplinite, cererea fiind fundamentată de dificultăţile pe care titulara dreptului le-ar fi întâmpinat în perioada anterioară, ca şi persoană cu handicap fizic grav.
Cât priveşte prescripţia dreptului la acţiune, în dreptul civil operează termenul general de prescripţie de 3 ani pentru valorificarea dreptului la acţiune pretins, fiind reglementat la art. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar nu termenul special de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, termen la care se referă actul normativ menţionat.
Pe fondul cauzei, din ansamblul probelor dosarului, respectiv înscrisuri, expertize şi declaraţii de martori, s-a reţinut că pretenţiile reclamantei sunt justificate, în parte.
Astfel, tribunalul a obligat în solidar pârâţii (inclusiv Statul Român prin M.F.P.) să plătească reclamantei suma totala de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă (medicamente - 1.080 lei, chitanţe taxi - 1.850 lei, cheltuieli şcoala de şoferi - 5.000 lei, tratamente naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) şi 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat, sume ce vor fi actualizate la data plătii efective.
Cererea privind plata daunelor cominatorii a fost respinsă.
Martorii audiaţi în cauză au confirmat susţinerile reclamantei în sensul că, în perioada în litigiu, aceasta a fost nevoită să se deplaseze la diferite unităţi publice, între care şi Romtelecom S.A., la aceasta din urmă, pentru a plăti factura de telefon şi a trebuit să ocolească clădirea instituţiei respective, întâmpinând atunci tot felul de obstacole deoarece nu exista rampă la intrarea principală, doar o treaptă şi nu s-a oferit nimeni să o ajute, în spatele clădirii existând o poartă imensă din fier pe care nu a putut să o deschidă, stând peste o jumătate de oră până a venit cineva care să-i permită accesul, afară fiind -20° C şi ger, implicând posibilitatea de a crea degerături la picioare.
De asemenea, martorii au declarat că nici la poşta din localitate nu exista atunci rampă de acces, la una din subunităţi fiind o rampă mobilă, care se monta la momentul când se solicita de cineva, ca fiind necesară, că la anumite instituţii au fost montate rampe, dar, faţă de înclinaţia şi lăţimea avută, erau inaccesibile.
In privinţa trotuarelor din localitate, martorii au arătat că parţial s-au amenajat rampe, însă, acestea aveau o înclinaţie foarte mare, încât la încercarea de a se ridica exista pericolul de răsturnare a căruciorului, reclamanta fiind nevoită să circule pe şosea, rampele de pe stradă fiind foarte rare, ceea ce determină a se ocoli foarte mult, că într-o anume împrejurare era să se accidenteze sub rotile unui autobuz, cu precizarea că dacă ar avea acces în toate clădirile unde este necesar să ajungă reclamanta s-ar putea deplasa şi singură.
Din motivele amintite, reclamanta ar fi avut nevoie, în opinia martorilor, de două persoane pentru a o ajuta, iar nu doar asistentul social plătit pentru 8 ore pe zi, timp de 5 zile pe săptămână, aceasta apelând frecvent la cunoştinţe şi prieteni pe care îi recompensează cu diverse servicii şi prestaţii precum: traduceri, meditaţii sau ajutorul acordat copiilor şcolari ai acestora la lecţii.
Datorită inconvenientelor arătate, reclamanta resimţea dureros loviturile primite în momentul urcării sale cu căruciorul, sănătatea fiindu-i afectată la zdruncinături, pentru care a trebuit să recurgă la masaje, a câte o şedinţă pe săptămână, la interval de două luni şi să achiziţioneze un aparat de masaj pe care îl utilizează singură, iar pentru că nu-i sunt asigurate gratuit medicamentele necesare trebuie să-şi procure personal, suplimentar: pansamente, unguente, dezinfectante etc.
Au mai arătat martorii că reclamanta, atunci când s-a adresat direct la autorităţi pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă şi pentru găsirea unui loc de muncă, a fost refuzată, jignită, însă, aceasta a urmat şi cursuri de masterat la Universitatea din Bucureşti, cu durata de un an şi jumătate, instituţie la care era necesar să se deplaseze săptămânal pentru cursuri. În aceeaşi perioadă a apelat la diverse persoane să o ajute, respectiv să o urce, să-i plieze căruciorul şi s-o aşeze pe scaun, iar în Bucureşti autobuzele nu erau adaptate pentru persoanele cu handicap, atât în localitate, cât şi în timpul transportului dintre localităţi, aşa încât, deşi beneficia de gratuitate la transport, era nevoită să se deplaseze cu taxiul în localitate, plătind câteva sute de mii lei (Rol) din cartierul Militari şi până în Balta-Albă, locaţie unde i s-a repartizat o cameră în cămin, în condiţiile în care, deplasarea de la cămin în centrul capitalei se făcea zilnic tot cu taxiul, excepţie făcând numai perioada vacanţelor universitare.
Totodată, martorii au confirmat că la farmacie sau la brutărie nu există rampă de urcare, o problemă reală pentru cea în cauză, reprezentând-o chiar şi faptul că în apropierea casei (în care locuieşte singură) există o parcare în care rămânea blocată datorită maşinilor care parchează în faţa rampei, trebuind să fie ajutată în permanenţă.
De asemenea, martorii au confirmat că a fost nevoită să-şi cumpere anumite medicamente şi să cheltuiască mulţi bani, atât pentru deplasarea cu taxiul, cât şi pentru plata persoanelor care o ajută să se deplaseze acolo unde este necesar, sume care se ridică la peste 4 milioane lei (ROL) lunar, învederând că datorită lipsei rampelor într-o mulţime de magazine, instituţii de cultură, muzee, reclamanta nu intrase niciodată, că a făcut numeroase demersuri, însă de la anumite instituţii nu a primit nici un răspuns.
Martorii au mai relatat că reclamanta era nevoită să aştepte circa 2 ore la poarta instituţiilor pentru a găsi o posibilitate să pătrundă, iar în alte locuri nu existau rampe pentru a trece de pe stradă pe trotuar, că uneori pierdea cam 2 sau 3 ore/zi pentru acoperirea necesităţilor uzuale, determinat de lipsa rampelor, respectiv că, la un moment dat, chiar a fost şi lovită de un autobuz, căzând într-o gură de canal din cauza lipsei capacului de protecţie.
Numeroasele înscrisuri depuse în dosar, constând în scrisori şi adrese de răspuns către reclamantă, atât din partea pârâţilor, cât şi a altor instituţii şi unităţi publice de stat implicate în rezolvarea solicitărilor formulate pe temeiul drepturilor conferite de legislaţia în vigoare în privinţa persoanelor cu dizabilităţi, completate şi de actele de control încheiate de A.N.P.H. - Bucureşti şi Inspectoratul de Stat în Construcţii la diverse unităţi din raza judeţului Vâlcea (procese - verbale de control şi procese - verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, etc), confirmă în mare măsură realitatea susţinerilor şi apărărilor făcute în raport de poziţia părţii în proces, reclamanta acţionând cu bună-credinţă pentru asigurarea unui drept conferit de lege celor cu dizabilităţi funcţionale locomotorii grave.
Din cuprinsul probelor, îndeosebi actele de control efectuate de către I.J.C. Vâlcea, reiese că majoritatea instituţiilor publice asupra cărora reclamanta a făcut sesizări (Prefectura, Poliţia, Primăria, Romtelecom, Renel, Tribunalul, Parchetul, Poşta Română, Spitalul Judeţean, C.E.C, B.R.D., Direcţia Generală a Finanţelor Publice, Trezoreria, Direcţia de Sănătate Publică, etc.) au asigurat în perioada de timp vizată efectuarea rampelor la clădiri pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, cât şi adaptările necesare, însă la alte unităţi, în prima etapă de aplicare a dispoziţiilor legale (februarie 2004) s-au aplicat sancţiuni contravenţionale şi penale pentru neconformare şi s-au stabilit măsuri cu termene de realizare a rampelor de acces, de pildă cazul Raiffeisen Bank şi Universitatea Spiru Haret, etc.
Cât priveşte pretenţiile formulate de reclamantă împotriva Statului Roman, prin pârâta A.N.P.H. Bucureşti, s-a constatat că sunt justificate, în parte, atât sub aspectul capătului de cerere privind plata despăgubirilor materiale, până la limita sumei de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă şi 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat. S-a dispus ca sumele să fie actualizate la data plătii efective.
Astfel, instanţa a avut în vedere că potrivit OUG nr. 102/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2002, ca şi reglementare specială în materie, aplicabilă în perioada în litigiu, persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de obţinerea gratuită a protezelor şi dispozitivelor medicale prevăzute în lista dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficienţe organice sau funcţionale, iar reclamanta a făcut dovada procurării unui cărucior pentru persoane cu handicap cu factura nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006, în valoare de 2.152,18 Euro, achitat din resurse proprii.
În prezent, OUG nr. 102/1999 este abrogată prin Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, act normativ care excede perioadei în litigiu, completat fiind de HG nr. 268 din 14 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii, de Ordinul nr. 432 din 14 mai 2007 pentru aprobarea procedurii de acordare a drepturilor prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. b), e) - g) şi la alin. (2) din Legea nr. 448/2006, emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi de Ordinul nr. 31 din 26 februarie 2007 privind aprobarea Metodologiei de control, inspecţie şi monitorizare, aplicabilă în domeniul de competenţă al Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, emis de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap.
In raport de obiectul său de activitate, conform prevederilor art. 10 din OUG nr. 102/1999, A.N.P.H. - Bucureşti exercită atribuţii de coordonare în acest domeniu prin: „elaborarea de norme şi metodologii privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap; asigurarea instruirii şi perfecţionării profesionale a personalului de specialitate; verificarea respectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale altor acte normative referitoare la activitatea acestora; sprijinirea dezvoltării acestor instituţii în conformitate cu strategia şi cu programele naţionale de protecţie specială a persoanelor cu handicap" (art. 10), asigurând respectarea întocmai şi la timp a tuturor măsurilor impuse de ordonanţă, îndeosebi cele de la art. 11, art. 16 alin. (4), art. 17, art. 36 alin. (2), (3) şi art. 42, aşa încât, persoanele cu handicap să beneficieze de toate drepturile conferite.
Astfel, legea stabileşte că până la termenul limită reglementat (până la data 31 decembrie 2003), toate spaţiile de parcare organizate vor avea amenajate, rezervate şi semnalizate prin sistemul internaţional minimum 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puţin de două locuri pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport ale persoanelor cu handicap; staţiile mijloacelor de transport în comun vor fi amenajate pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până la data de 31 decembrie 2005 autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să monteze sisteme de semnalizare sonoră şi vizuală pentru persoanele cu handicap la trecerile de pietoni, precum şi panouri de afişaj în mijloacele de transport public şi pe drumurile publice; începând cu data de 1 ianuarie 2004, toate societăţile sau regiile de transport în comun, urban sau interurban, au obligaţia să achiziţioneze mijloace de transport special adaptate pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până la data de 31 decembrie 2010 mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie vor fi adaptate accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap.
In realizarea atribuţiilor legale menţionate, aplicabile în domeniul propriu de competenţă, prin Ordinul nr. 248/2005, pârâta A.N.P.H. - Bucureşti a adoptat şi Metodologia de control, inspecţie şi monitorizare, la nivel naţional şi teritorial, dar şi în considerarea drepturilor de care beneficiază adulţii cu handicap (inclusiv a celor menţionate la art. 19 din ordonanţă).
Aşadar, este cert stabilit că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din OUG nr. 102 din 29 iunie 1999, în realizarea atribuţiilor sale legale, pârâta A.N.P.H. - Bucureşti organizează, coordonează şi controlează realizarea măsurilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap prin Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ de specialitate al administraţiei publice centrale aflat în subordinea Ministerului Sănătăţii, iar potrivit art. 13 alin. (2), până la data de 31 decembrie 2003, trebuiau să fie adaptate în teritoriu, la nivel naţional şi local, toate clădirile instituţiilor publice, culturale, sportive şi de petrecere a timpului liber a magazinelor şi restaurantelor, sediile prestatorilor de servicii către populaţie precum şi căile publice de acces, pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
In speţă, aşa cum s-a dovedit, în condiţiile în care acest termen nu a fost respectat, reclamanta a depus eforturi suplimentare pentru a avea acces la instituţiile statului suportând cheltuieli materiale în plus, respectiv pentru trecerea căruciorului peste obstacole, fiindu-i cauzate suferinţe fizice şi morale cu un impact profund asupra condiţiilor personale de viaţă privată, şi aşa precare din punct de vedere material şi social, şi asupra evoluţiei personalităţii proprii.
Cheltuielile suportate de reclamantă şi care se justifică a fi rambursate cu titlu de despăgubiri civile materiale de Statul Român, prin A.N.P.H. Bucureşti, datorită nerespectării întocmai şi în totalitate a dreptului la accesibilitate conferit, în concursul de împrejurări în care reclamanta a ajuns să fie prejudiciată în perioada în discuţie, instanţa a apreciat că sunt cele atestate în mod cert prin înscrisurile prezentate la dosar.
Referitor la procedura dobândirii unui cărucior rulant, pârâta A.N.P.H. Bucureşti a răspuns scrisorii reclamantei, cu adresa nr. 8l37/DG01C din 27 decembrie 2006, că potrivit OUG nr. 102/1999, persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de dreptul de obţinere gratuită a protezelor şi dispozitivelor medicale prevăzute în „Lista dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficienţe organice sau funcţionale", iar după depunerea dosarului la Casa de Asigurări de Sănătate şi în urma aprobării se va emite o decizie pentru acordarea gratuită, în limitele stabilite prin Ordinul C.N.A.S. nr. 69/2005, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate.
Cu factura nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006, emisă de O.A. SRL - Madrid (fila 93 din prezentul dosar), reclamanta a dovedit achitarea sumei de 2.152,18 Euro contravaloarea unui cărucior pentru persoane cu handicap.
Prin urmare, instanţa în acord cu prevederile art. 998 C. civ., potrivit cu care „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obliga pe acel din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, apreciind că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestui pârât, şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa culpei celui care a cauzat prejudiciul, constând chiar şi în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, a obligat pârâţii la repararea prejudiciului material cauzat reclamantei.
In privinţa daunelor morale acordate în cuantum de 20.000 lei, instanţa a avut în vedere toate indiciile furnizate de reclamantă prin probele administrate, fiind cert că i s-a cauzat un grav prejudiciu moral prin fapta pârâtului, concomitent cu constatarea îndeplinirii condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală, existând posibilitatea de a statua ca atare la soluţionarea în fond a cauzei, de vreme ce s-au făcut depline dovezi că i s-a îngrădit accesul în unele clădiri aparţinând anumitor instituţii, cu precădere în cele în care funcţionează autorităţile publice din judeţul Vâlcea şi în Municipiul Bucureşti, sau cu ocazia deplasărilor în perioada în litigiu, însăşi instituţia Avocatul Poporului implicându-se în demersul ei legal, solicitând informaţii şi clarificări de la toate autorităţile de stat abilitate.
De altfel, Hotărârea nr. 44 din 15 martie 2007 adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a statuat că aspectele sesizate de reclamantă constituie o discriminare (conform art. 15 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare).
În materia angajării răspunderii civile delictuale, stabilirea întinderii daunelor morale presupune aprecierea prejudiciului moral, care nu se rezumă doar la „preţuirea" (evaluarea) daunelor morale, ci înseamnă aprecierea obiectivă, pe baza probelor produse în dosar şi a criteriilor ce se pretează acţiunii deduse judecăţii a tuturor consecinţelor negative ale faptei ilicite, precum şi a implicaţiilor acestora din urmă pe toate planurile vieţii sociale a celui lezat, importanţa prejudiciului moral depinzând, atât de valoarea nepatrimonială lezată, de însemnătatea ei pentru persoana în cauză, de măsura în care a fost lezată, cât şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele acestei vătămări.
Cererea privind plata daunelor cominatorii a fost respinsă, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, daunele acordate urmând a fi recuperate, în caz de refuz din partea pârâţilor, pe calea executării silite (nefiind vorba de un fapt personal al debitorului ce nu poate fi executat în alt mod).
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta şi pârâţii Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia pentru Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea, Consiliul judeţean Vâlcea - Direcţia Generală de Asistenţă Sociala şi Protecţia Copilului Vâlcea şi .Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea.
Curtea de apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, - prin Decizia civilă nr. 36/A din 17 martie 2010 a admis apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr. 927 din 10 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta P.E., faţă de aceşti apelanţi pârâţi.
A menţinut în rest sentinţa atacată.
A respins apelurile formulate de reclamanta P.E. şi pârâţii Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia, pentru Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea, şi Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Curtea, examinând sentinţa apelată, a constatat următoarele:
Apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generala a Finanţelor Publice Vâlcea, este întemeiat.
In speţă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, nu poate avea calitate procesuală pasivă în raport de obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi în raport de dispoziţiile art. 25 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, astfel că, în mod nelegal a fost admisă acţiunea şi împotriva acestuia, fiind obligat în solidar, alături de ceilalţi pârâţi, la plata daunelor materiale şi morale.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Potrivit art. 37 din acelaşi decret, Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor statului şi celorlalte instituţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
In această situaţie, nu se putea reţine răspunderea civilă delictuală a Statului Român, pentru că acesta nu răspunde pentru eventuala culpă a celorlalte instituţii - persoane juridice.
Mai mult, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap nu îi conferă Statului Român atribuţii directe cu privire la această categorie de persoane, acesta putând fi chemat în judecată prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, instituţie care alături de celelalte autorităţi centrale şi locale, are obligaţia să asigure condiţiile necesare pentru integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, elaborează politici şi asigură monitorizarea şi controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanţând sau cofinanţând programe de interes naţional în acest sens.
De altfel, din considerentele sentinţei instanţei de fond nu rezultă care au fost motivele de fapt şi de drept care au condus la obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata acestor despăgubiri.
Apelul formulat de Consiliul Judeţean Vâlcea - Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea este întemeiat şi urmează a fi admis, întrucât prima instanţă a interpretat greşit actele dosarului şi a obligat această instituţie, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la despăgubiri, deşi nu a fost chemată în judecată de către reclamantă, fiind citată din eroare.
De asemenea, hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept, respectiv nu se arată considerentele pentru care se admite acţiunea împotriva acestei instituţii.
Din actele dosarului rezultă că reclamanta nu a chemat în judecată această instituţie, că iniţial, la primul termen de judecată din anul 2005 a fost citată din eroare această instituţie în loc de Autoritatea Naţională a Persoanelor cu Handicap (f. 29, dosar nr. 3212/2005).
Prin încheierea de la fila 41 din acest dosar, Tribunalul Vâlcea a constatat că D.G.A.S.P.C Vâlcea nu este parte în cauză şi a dispus îndreptarea conceptului şi citarea corectă a părţilor în cauză.
Deşi, acţiunea principală a fost completată de reclamantă pe parcursul procesului, în nici una din completările depuse la dosar nu a fost chemată în judecată această instituţie.
Se constată astfel, că în dosarul format la Tribunalul Vâlcea, în rejudecare, nr. 2979/90/2009, se produce aceeaşi greşeală ca în primul ciclu procesual şi se conceptează, din eroare, ca pârâtă în cauză D.G.A.S.P C. Vâlcea (f. 2) şi, de asemenea, se citează.
Deşi, la data de 27 octombrie 2009, această instituţie a făcut o cerere şi a precizat că a fost citată din eroare, prima instanţă a fost lipsită de rolul activ conferit de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. şi nu a verificat acest aspect, reţinând greşit calitatea de pârâtă a instituţiei şi pronunţându-se împotriva unei persoane juridice care nu este parte în cauză, nefiind formulată împotriva acesteia, cerere de chemare în judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 112 C. proc. civ.
Din încheierea din data de 13 octombrie 2009, rezultă că însăşi reclamanta a precizat faptul că este suficient ca în cauză să figureze în calitate de pârâtă doar Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, fiind de acord cu sesizarea făcută de D.G.A.S.P.C. Vâlcea, în sensul că a fost citată în mod greşit în cauză.
Se constată că, sub acest aspect, sentinţa pronunţată de prima instanţă este nelegală, impunându-se modificarea ei în sensul înlăturării obligării acestei instituţii la plata despăgubirilor în solidar cu ceilalţi pârâţi.
Apelul formulat de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea este întemeiat şi urmează a fi admis, întrucât în mod nelegal, s-a reţinut obligaţia solidară a acestei pârâte la plata despăgubirilor solicitate.
Prin prisma probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor normative ce reglementează activitatea pârâtei A.J.O.F.M. Vâlcea nu se justifică pretenţiile reclamantei formulate faţă de această pârâtă.
Este adevărat că reclamanta, absolventă a Facultăţii de Drept - promoţia 2003, a solicitat la 15 martie 2004 înscrierea în evidenţele ţinute de această pârâtă în vederea medierii pentru ocuparea unui loc de muncă în profesia de jurist.
Din actele dosarului rezultă că A.J.O.F.M. Vâlcea s-a conformat în această privinţă, eliberând la aceeaşi dată o dispoziţie de repartizare în baza ofertei unui loc de muncă nr. 1728/2004, emisă de către Prefectura Judeţului Vâlcea şi acordând informaţiile necesare privind existenţa locurilor de muncă, a condiţiilor de ocupare a acestora prin publicarea, afişarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă în raza sa de activitate.
Se constată că atribuţiile şi obligativităţile conferite pârâtei pe perioada litigiului sunt cele la care se referă exclusiv Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, act normativ în vigoare la data introducerii acţiunii.
Potrivit acestor reglementari, apelanta-pârâtă nu are obligaţia de a face angajări, ci doar o obligaţie de diligentă şi nu de rezultat, astfel că nu se impunea reţinerea în cauză a răspunderii civile solidare a acestei instituţii.
În raport de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., s-au admis apelurile formulate de cei trei apelanţi pârâţi şi a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamantă faţă de aceştia.
Cât priveşte celelalte trei apeluri formulate de pârâţii A.N.P.H. Bucureşti, Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia pentru Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea şi de către reclamantă, în raport cu actele dosarului, se constată a fi nefondate, având în vedere următoarele:
Motivele de apel invocate de pârâta A.N.P.H. Bucureşti se constată a fi neîntemeiate în raport de obiectul pretenţiilor formulate de reclamantă şi de obiectul de activitate al apelantei pârâte, în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 102/1999 şi Legea nr. 448/2006.
Sub acest aspect, prima instanţă a făcut o analiză corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză, stabilind în mod corect situaţia de fapt, căreia i s-au aplicat corespunzător dispoziţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, instanţa de fond nu a făcut nici o confuzie atunci când în motivarea soluţiei de admitere a acţiunii a enunţat şi dispoziţiile OUG nr. 102/1999, întrucât la data introducerii acţiunii acest act normativ era în vigoare, deci această reglementare specială în materie este aplicabilă în perioada din litigiu.
Faptul că la data actuală OUG nr. 102/1999 nu mai este în vigoare, nu conduce la inadmisibilitatea acţiunii formulată de reclamantă.
Chiar dacă noua Lege nr. 448/2006 nu mai prevede termene de realizare a accesibilităţilor prevăzute de OUG nr. 102/1999 şi respectiv Legea nr. 519/2002, dreptul persoanei cu handicap este reglementat de dispoziţiile acestei legi, conform dispoziţiilor art. 3 şi următoarele.
Susţinerea apelantei în sensul că, obligarea acesteia alături de celelalte instituţii la plata sumelor stabilite de instanţă este nejustificată şi că, nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 998 C. civ., este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.
Din cuprinsul celor două acte normative rezultă faptul că A.N.P.H. a fost creată pentru a asigura protecţia persoanelor cu dizabilităţi, astfel că, nu se poate susţine că aceasta nu are obligaţii legale faţă de apelanta-reclamantă.
In acest sens, dispoziţiile cap. 3 din OUG nr. 102/1999, în vigoare la data introducerii acţiunii, prevedeau: „realizarea măsurilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap, este organizată, coordonată şi controlată de către Secretariatul de Stat pentru persoanele cu handicap", actualmente A.N.P.H.
Cu probele administrate în cauză la instanţa de fond s-a stabilit că măsurile de protecţie specială prevăzute de art. 12-17 din OUG nr. 102/1999 nu au fost realizate până la termenele dispuse imperativ de lege şi anume, 31 decembrie 2003, situaţie care duce la concluzia că A.N.P.H. nu şi-a respectat obligaţiile legale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (3) din Legea nr. 343/2004, această apelantă A.N.P.H. avea competenţa de a constata şi sancţiona contravenţii pentru faptele în cauză, iar potrivit art. 61 din Legea nr. 448/2006, reprezentanţi ai A.N.P.H. sunt incluşi în comisiile de recepţie a lucrărilor de construcţie sau de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) şi (2) din acest text de lege.
In ceea ce priveşte critica care vizează nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, prin obligarea greşită de a achita reclamantei costul scaunului rulant, pentru că aceasta trebuia să recurgă la procedura prevăzută de Legea nr. 95/2006, s-a constatat a fi neîntemeiată şi a fost respinsă.
Rezultă din probatoriul administrat în cauză faptul că, din cauza nerespectării realizării accesibilităţilor, tocmai urmare a neîndeplinirii de către pârâţi a atribuţiilor cu privire la realizarea căilor de acces a persoanelor cu handicap în spaţiile sau clădirile publice, scaunul rulant deţinut de reclamantă s-a rupt, fiind nevoită în acest sens, să-şi procure altul, dată fiind situaţia dependenţei de un scaun rulant.
De altfel, susţinerile apelantei-pârâte cu privire la faptul că reclamanta în această situaţie era obligată să recurgă la procedura prevăzută de Legea nr. 95/2006, pentru obţinerea unui astfel de dispozitiv suportat din fondurile statului, sunt contrare situaţiei de fapt rezultată din probele cauzei.
S-a dovedit că reclamanta şi-a procurat acest scaun special pentru persoane cu dizabilităţi cu factura nr. 06/166.2 din 2.9 aprilie 2006, astfel că, în mod corect a procedat prima instanţă la despăgubirea reclamantei cu contravaloarea acestuia, dispoziţiile Legii nr. 95/2006 nefiind în vigoare la acea dată.
Rezultă că această lege a fost publicată în M.Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006 şi potrivit dispoziţiilor art. 863 din lege, aceasta a intrat în vigoare pentru Titlul VIII - Asigurări Sociale de Sănătate, în 30 de zile de la data publicării.
Apelul formulat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia pentru Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea vizează, în esenţă, nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate, susţinându-se că în mod greşit a fost admisă acţiunea în contradictoriu cu această instituţie, având în vedere că nu se putea reţine vreo culpă în sarcina sa, nefiind întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia.
De asemenea, s-a susţinut că prima instanţă a fost în eroare atunci când a reţinut că prin sentinţa civilă pronunţată în dosarul nr. 681 /90/2007, Tribunalul Vâlcea ar fi admis acţiunea în contradictoriu cu toţi pârâţii, inclusiv cu această instituţie, şi i-a obligat în solidar la plata sumei totale de 42.363 lei către reclamantă.
Curtea constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut faptul că şi acest pârât este răspunzător pentru prejudiciul material şi moral creat reclamantei şi nu se impune schimbarea soluţiei.
Astfel, din materialul probator administrat, rezultă că această instituţie nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, de a crea accesibilităţi la toate clădirile, cum prevede legea şi că reclamanta a întâmpinat dificultăţi urmate de suferinţă fizică şi psihică, cu ocazia deplasării la diverse instituţii publice şi private.
Prima instanţă, în mod corect, a respins excepţia invocată de acest pârât, privind lipsa calităţii procesuale pasive în cauză, faţă de obiectul de activitate al acestui pârât şi obiectul pretenţiilor formulate, astfel cum acesta a fost apreciat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.
Pârâtul a fost chemat în judecată pentru fapta acestuia, potrivit răspunderii cu care a fost investit de lege, nu pentru a reprezenta Statul Român.
Este adevărat că acest pârât a dovedit că a făcut unele verificări şi controale în construcţii, în conformitate cu art. 1 din O.U.G nr. 63/2001, însă, acestea au fost insuficiente şi nu de natură a remedia situaţia, ceea ce angajează culpa şi răspunderea sa alături de cealaltă pârâtă.
In ceea ce priveşte susţinerea apelantului că nu ar exista condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se constată a fi nejustificată, întrucât acesta răspunde pentru neexecutarea controlului potrivit exigenţelor legale şi pentru faptul că nu a luat măsuri pentru a remedia situaţia şi a preveni degradarea condiţiei reclamantei din punct de vedere al accesului în condiţii de normalitate, aceasta trebuind să respecte şi să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordantă cu prevederile Cartei Sociale Europene Revizuite, adoptată la Strassbourg, la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi internaţionale în materie la care România este parte.
Acţiunea reclamantei se referă, la pagube suferite de aceasta pentru nerespectarea legii, începând cu perioada ianuarie 2004 - în continuare, astfel că, nu se justifică susţinerea acestui apelant cu privire la faptul că acţiunea a rămas fără obiect.
Ultimul aspect, invocat de apelant, cu privire la reţinerea greşită în considerentele sentinţei a faptului că prin sentinţa civilă pronunţată în dosarul nr. 681/90/2007 al Tribunalului Vâlcea, s-a admis în parte cererea privind despăgubirile civile în contradictoriu cu pârâţii şi au fost obligaţi în solidar, aceştia să plătească reclamantei suma de 42.363 lei despăgubiri civile, când în realitate prin această hotărâre a fost obligat numai pârâtul Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap Bucureşti, fiind respinsă acţiunea în tot ca neîntemeiată faţă de ceilalţi doi pârâţi, este real, dar nu conduce la schimbarea sau desfiinţarea sentinţei, ci constituie doar o greşeală materială.
Este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 593 din 20 iunie 2007 pronunţată în dosarul nr. 681/90/2007, acţiunea reclamantei s-a admis numai faţă de Statul Român prin A.N.P.H., respingându-se faţă de celelalte două pârâte, însă, această greşeală materială din considerente nu constituie motiv de nelegalitate sau netemeinicie.
Şi criticile formulate în completarea motivelor de apel, la 10 februarie 2010, de către acest apelant, sunt nefondate pentru aceleaşi considerente expuse anterior.
Răspunderea civilă delictuală a acestui pârât subzistă alături de A.N.P.H., chiar dacă OUG nr. 102/1999 a fost abrogată iar, în prezent, potrivit legii, răspunderea juridică pentru nerealizarea rampelor care să permită accesul persoanelor cu handicap revine instituţiilor publice şi private, având în vedere că la data introducerii acţiunii de către reclamantă, acest act normativ era în vigoare şi drept consecinţă, exista şi obligaţia pârâtului conferită de lege, de a acţiona şi exercita controlul cu privire la respectarea disciplinei în urbanism şi a regimului de autorizare a construcţiilor.
Din înscrisurile depuse de reclamant la dosar, rezultă că pârâtul nu a respectat dispoziţiile legii, de natură a remedia situaţia, existând mai multe clădiri şi căi de acces care nu respectă N.P. 051/2001 privind exigenţele persoanelor cu handicap, situaţie care antrenează răspunderea civilă delictuală, fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Apelul formulat de către reclamanta P.E. este nefondat, întrucât se constată că prima instanţă a reţinut corect, pe baza materialului probator administrat în cauză, cuantumul despăgubirilor civile materiale şi morale, precum şi cheltuielile de judecată ce urmează a fi suportate de cele două pârâte.
Susţinerile apelantei în sensul că în aceste despăgubiri materiale au fost reţinute greşit numai acele cheltuieli atestate în mod cert prin înscrisurile prezentate la dosar, în sumă totală de 22.363 lei, deşi se impunea includerea şi a cheltuielilor ocazionate de traiul zilnic, reprezentând cheltuieli curente: apă caldă/rece, gaze naturale, electricitate, încălzire, telefon fix şi mobil, cablu TV, internet, în valoare de 32.400 RON, precum şi suma de 28.800 RON reprezentând servicii suplimentare din partea unor persoane pentru perioada 2004 - 2010, suma de 43.200 RON reprezentând cheltuieli pentru nevoile fiziologice, precum hrană şi îmbrăcăminte, pentru aceeaşi perioadă şi suma de 12.600 RON reprezentând cheltuieli efectuate în vara anului 2008 pentru participarea la cursuri de limba germană la Viena, sunt nejustificate în raport de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.
Cheltuielile suportate de către reclamantă pentru traiul zilnic, astfel cum a susţinut aceasta, nu constituie prejudiciu în sensul dispoziţiilor legale enunţate anterior, din vina sau culpa pârâtelor, aceasta fiind încadrată în grad de handicap grav cu drept la asistent personal, beneficiind de drepturile prevăzute de OUG nr. 102/1999, în perioada introducerii acţiunii şi apoi de prevederile Legii nr. 448/2006.
Critica adusă de apelantă, în sensul că trebuia să se aibă în vedere faptul că pagubele materiale reale suferite de aceasta se ridică la valori de peste 498.563 RON, cu mult mai mare decât suma pe care o solicitase, pentru că trebuiau avute în vedere şi veniturile efectiv neîncasate din motive imputabile părţii adverse, respectiv dacă i s-ar fi permis un loc de muncă potrivit pregătirii profesionale ar fi beneficiat de un salariu de peste 5.000 lei lunar, de asemeni, nu poate fi acceptată, având în vedere faptul că în speţă, nu se poate reţine vreo culpă în sarcina pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vâlcea, cum a fost analizată în apelul formulat de această instituţie.
Şi critica privind aprecierea greşită a daunelor morale numai la suma de 20.000 RON, în loc de 46.800.000 RON, echivalentul a celor 10.000.000 lei pretinse în cererea iniţială, nu este întemeiată, întrucât prima instanţă a apreciat corect cuantumul prejudiciului moral pe baza probelor de la dosar şi a criteriilor ce se pretează acţiunii deduse judecăţii.
Având în vedere situaţia de fapt constatată cu privire la acţiunea introdusă de reclamantă şi valoarea prejudiciului material reţinut în sarcina celor două pârâte, de 22.363 lei, se apreciază că există o echivalenţă între acesta şi valoarea de 20.000 RON despăgubiri morale acordate de prima instanţa, sumă ce reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral produs şi suferit de reclamantă.
Având în vedere că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, prima instanţă în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., acordând tot în parte, cheltuielile de judecată, respectiv suma de 8.145 RON.
Şi ultima critică formulată de apelanta-reclamantă care se referă la faptul că prima instanţă trebuia să admită cererea pentru daune cominatorii, este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, întrucât în speţă, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acestora.
Daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa judecătorească în vederea asigurării unei obligaţii de a face sau a nu face determinată prin hotărâre judecătorească.
În speţă, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obiectul cauzei excede materiei contenciosului administrativ, astfel că, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru a se admite capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii.
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au formulat recurs, în termen legal, pârâţii Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap şi Inspectoratul de Stat în Construcţii, precum şi reclamanta P.E.
1. Criticile formulate de recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
În raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel a menţinut un cuantum superior celui cerut prin cererea introductivă de instanţă, atât în privinţa despăgubirilor civile materiale, cât şi a daunelor morale.
În acest sens, se arată că prin cererea formulată iniţial, reclamanta a pretins daune morale şi plata cheltuielilor de judecată, solicitând pentru disconfort despăgubiri în cuantum de 36.000.000 lei, precum şi 9.000 lei cheltuieli ocazionate de nerealizarea accesibilităţilor prevăzute de art. 13 - 17 din OUG nr. 102/1999.
Prin sentinţa nr. 927 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, confirmată prin Decizia nr. 36/A din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, s-au stabilit despăgubiri civile în sumă de 42.363 lei şi daune morale în sumă de 20.000 lei.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a motivat legătura de cauzalitate dintre aşa-zisul prejudiciu suportat de reclamată şi presupusa faptă a recurentei pârâte, care nu este individualizată prin referire la atribuţiunile legale ale A.N.P.H.
Prejudiciul material stabilit pe cale judecătorească învederează cinci tipuri de cheltuieli, total nejustificate, din punct de vedere al nerespectării drepturilor persoanelor cu handicap, după cum urmează:
Referitor la cheltuielile cu medicamente, pretinse de reclamantă, se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. k) din OUG nr. 102/1999, medicamentele destinate persoanelor cu handicap sunt acordate gratuit pentru tratamentul în ambulatoriu sau spital. Măsura dispusă de instanţă, de a obliga ANPH la suportarea contravalorii medicamentelor este nelegală, deoarece aceasta nu are competenţă de a furniza medicamente şi, mai mul, de a deconta cheltuielile suportate de persoanele cu handicap pentru procurarea medicamentelor.
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) lit. g) din OUG nr. 102/1999, transportul urban la suprafaţă sau cu metroul este gratuit pentru mijloacele de transport în comun. Societăţile de transport în comun sunt obligate să pună la dispoziţie mijloace de transport adaptate conform art. 17 din OUG nr. 102/1999, astfel că, susţinerea reclamantei că nu s-a putut deplasa în Bucureşti pe timpul efectuării studiilor este neîntemeiată. Se învederează, de asemenea, că transportul cu taxiul este o modalitate de transport pentru care OUG nr. 102/1999 nu a prevăzut facilităţi, fapt pentru care măsura de a suporta cheltuielile reclamantei de deplasare cu taxiul este nelegală.
Cu privire la măsura dispusă de instanţă de a suporta cheltuielile reclamantei pentru absolvirea şcolii de şoferi din localitatea Turda, se consideră că existau şcoli de şoferi şi în oraşul Râmnicu Vâlcea, care să îi asigure instrucţia necesară, de aceea suportarea cheltuielilor cu privire la cazarea şi şcolarizarea pentru obţinerea permisului de conducere ale reclamantei sunt cheltuieli neopozabile instituţiei în cauză. OUG nr. 102/1999 nu a prevăzut facilităţi pentru obţinerea permisului de conducere auto pentru persoana cu handicap, fapt pentru care măsura de a suporta cheltuielile reclamantei ocazionate cu obţinerea permisului auto este nelegală.
Cu privire la suportarea unor cheltuieli, aşa-zise cu tratamente naturiste, se arată că OUG nr. 102/1999 nu reglementează cheltuieli cu tratamente nemedicale.
Referitor la achitarea sumei de 11.463 lei de către instituţia recurentă, reprezentând contravaloarea scaunului rulant provenit din Spania, menţionăm că art. 19 alin. (1) lit. m din OUG nr. 102/1999 stipulează că este asigurată procurarea unui cărucior gratuit prin Casa Naţională de Asiguri de Sănătate.
În speţă, Casa Naţională de Asiguri de Sănătate a refuzat să deconteze contravaloarea căruciorului importat, precizând că sunt asigurate doar materialele medicale propriu-zise. Reclamanta s-a declarat nemulţumită de refuzul justificat al achitării contravalorii căruciorului din import, anterior achiziţionat, fapt care nu constituie temei legal pentru ca instanţa să dispună obligarea A.N.P.H. de a achita valoarea fotoliului rulant cu titlu de despăgubiri.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se consideră că Decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, invocându-se în acest sens prevederile Cap. 111 - Accesibilităţi pentru persoanele cu handicap - din OUG nr. 102/1999.
Instanţa de Apel a considerat că sunt incidente în speţă prevederile art. 10 din OUG nr. 102/1999, însă, prin raportare la textul legal (art. 10) se statuează că A.N.P.H. elaborează norme şi metodologii pentru instituţiile de asistenţă socială şi/sau pentru perfecţionarea personalului de specialitate, verifică respectarea dispoziţiilor OUG nr. 102/1999. Dimpotrivă, atribuţiile legale ale acesteia sunt stabilite prin art. 4 alin. (1) din OG nr. 114/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, cu modificările şi completările ulterioare.
O altă critică pe care o formulăm cu privire la Decizia recurată constă în aceea că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că A.N.P.H. execută nemijlocit accesibilizările la instituţiile publice din România, considerent pentru care a dispus menţinerea obligaţiei la plata de daune morale.
Această măsură este nelegală, deoarece norma juridică cuprinsă în Cap. III - Accesibilităţi pentru persoanele cu handicap - al OUG nr. 102/1999 nu prevede expressis verbis obligaţia acesteia de a accesibiliza clădirile instituţiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, etc.
Examinând recursul declarat de recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
Referitor la prima critică, prin care se invocă incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sens în care se susţine că instanţa de apel a menţinut un cuantum superior celui cerut prin cererea introductivă de instanţă de către reclamantă, atât în privinţa despăgubirilor civile materiale, cât şi a daunelor morale, Înalta Curte constată că potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie Decizia curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, care de altfel nu a fost invocat în apel.
Prin urmare, acesta este un motiv de recurs „omisso medio", care nu poate fi primit, având în vedere faptul că prin apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, pârâta A.N.P.H. nu a formulat o asemenea critică, astfel încât nu o poate formula pentru prima dată în recurs.
Referitor la cea de a doua critică, privind incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se arată că în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a motivat legătura de cauzalitate dintre aşa-zisul prejudiciu suportat de reclamată şi presupusa faptă a recurentei pârâte, care nu este individualizată prin referire la atribuţiunile legale ale A.N.P.H., Înalta Curte constată că nu este fondată.
Acest motiv de nelegalitate este incident în recurs atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate şti dacă soluţia dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului.
Or, în speţă, instanţa de apel a răspuns motivului formulat generic de către apelanta pârâtă, privind nemotivarea aplicării art. 998 C. civ., ceea ce ar conduce la inexistenţa unei fapte ilicite.
Curtea de apel a respins această critică, reţinând că în raport cu dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 102/1999, A.N.P.H. a fost creată pentru a asigura protecţia persoanelor cu dizabilităţi, astfel că nu se poate susţine că aceasta nu are obligaţii legale faţă de apelanta-reclamantă. În acest sens, s-a reţinut că măsurile de protecţie specială prevăzute de art. 12 - 17 din OUG nr. 102/1999 nu au fost realizate până la termenele dispuse imperativ de lege şi anume, 31 decembrie 2003, situaţie care duce la concluzia că A.N.P.H. nu şi-a respectat obligaţiile legale. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (3) din Legea nr. 343/2004, această apelantă A.N.P.H. avea competenţa de a constata şi sancţiona contravenţii pentru faptele în cauză, iar potrivit art. 61 din Legea nr. 448/2006, reprezentanţi ai A.N.P.H. sunt incluşi în comisiile de recepţie a lucrărilor de construcţie sau de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) şi (2) din acest text de lege.
Susţinerile recurentei pârâte, relative la compunerea prejudiciului material stabilit pe cale judecătorească, care antrenează cinci tipuri de cheltuieli, total nejustificate, din punct de vedere al nerespectării drepturilor persoanelor cu handicap (în opinia recurentei pârâte), nu pot fi primite pentru prima dată în recurs, Înalta Curte constatând că asemenea critici nu au fost formulate în apel, la adresa sentinţei primei instanţe.
Instanţa de recurs constată că suma reprezentând daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă, în care se includ: cheltuielile cu medicamente (1080 lei), cheltuielile reclamantei de deplasare cu taxiul (1850 lei), cheltuielile pentru absolvirea şcolii de şoferi (5000 lei), cheltuieli cu aşa-zise tratamente naturiste (2970 lei), a fost astfel stabilită şi individualizată de către prima instanţă, care a apreciat că aceste cheltuieli sunt justificate, în parte, faţă de pârâta A.N.P.H. Bucureşti.
În apel, apelanta pârâtă A.N.P.H. Bucureşti nu a formulat critici referitoare la prejudiciul material, constând în aceste cheltuieli, astfel încât, instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici-un fel asupra acestora, iar potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel, fiind vorba în consecinţă, despre o critică „omisso medio", inadmisibilă.
Referitor la critica privind obligarea recurentei pârâte la achitarea sumei reprezentând contravaloarea scaunului rulant provenit din Spania, Înalta Curte constată că instanţele anterioare au stabilit în sarcina pârâţilor obligaţia de a plăti reclamantei această sumă, urmare situaţiei de fapt stabilite în urma probatoriului administrat, respectiv a faptului că din cauza nerespectării realizării accesibilităţilor, tocmai urmare a neîndeplinirii de către pârâţi a atribuţiilor cu privire la realizarea căilor de acces a persoanelor cu handicap în spaţiile sau clădirile publice, scaunul rulant deţinut de reclamantă s-a rupt, fiind nevoită în acest sens, să-şi procure altul, dată fiind situaţia dependenţei de un scaun rulant. Situaţia de fapt astfel stabilită de instanţele anterioare, urmare aprecierii probelor administrate, nu poate fi cenzurată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.. Pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, a fost abrogat cu mult timp înainte de pronunţarea deciziei recurate în cauză.
Prin urmare, stabilirea în sarcina recurentei pârâte a obligaţiei de plată, nu s-a făcut în considerarea respectării dreptului la securitate socială, precum si a dreptului la ocrotirea sănătăţii si la instruire, de care beneficiază adulţii cu handicap, potrivit art. 19 din OUG nr. 102/1999.
Într-o altă critică întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se consideră că Decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, invocându-se în acest sens prevederile Cap. 3 - Accesibilităţi pentru persoanele cu handicap - din OUG nr. 102/1999.
Astfel, se arată că greşit instanţa de apel a considerat că sunt incidente în speţă prevederile art. 10 din OUG nr. 102/1999, care statuează că A.N.P.H. elaborează norme şi metodologii pentru instituţiile de asistenţă socială şi/sau pentru perfecţionarea personalului de specialitate, verifică respectarea dispoziţiilor OUG nr. 102/1999. Dimpotrivă, atribuţiile legale ale acesteia sunt stabilite prin art. 4 alin. (1) din OG nr. 114/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, cu modificările şi completările ulterioare.
Se constată că nici această critică de nelegalitate nu este fondată, deoarece, din cuprinsul OUG nr. 102/1999 rezultă faptul că A.N.P.H. a fost creată pentru a asigura protecţia persoanelor cu dizabilităţi, astfel că, nu se poate susţine că aceasta nu are obligaţii legale faţă de apelanta-reclamantă.
In acest sens, dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 102/1999, în vigoare la data introducerii acţiunii de către reclamantă, prevedeau: „realizarea măsurilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap, este organizată, coordonată şi controlată de către Secretariatul de Stat pentru persoanele cu handicap", actualmente A.N.P.H.
Ultima critică vizează faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că A.N.P.H. execută nemijlocit accesibilizările la instituţiile publice din România, considerent pentru care a dispus menţinerea obligaţiei la plata de daune morale, aceasta în condiţiile în care, norma juridică cuprinsă în Cap. 3 - Accesibilităţi pentru persoanele cu handicap - al OUG nr. 102/1999 nu prevede expressis verbis obligaţia acesteia de a accesibiliza clădirile instituţiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, etc.
Înalta Curte constată că în speţă, acordarea daunelor morale s-a fundamentat pe situaţia de fapt ce a reieşit din probele administrate în cauză, când s-a stabilit că măsurile de protecţie specială prevăzute de art. 12 - 17 din OUG nr. 102/1999 nu au fost realizate până la termenele dispuse imperativ de lege şi anume, 31 decembrie 2003, situaţie care duce la concluzia că A.N.P.H. nu şi-a respectat obligaţiile legale ce îi reveneau în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă A.N.P.H. Bucureşti.
2. Inspectoratul de Stat în Construcţii critică Decizia recurată pentru următoarele motive:
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv, instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut.
În acest sens, se arată că Decizia pronunţată de instanţa de apel este vădit nelegală, întrucât s-a respins apelul formulat de acest pârât şi s-a menţinut sentinţa instanţei de fond (aceea parte a hotărârii care priveşte Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia pentru D.J.C.C. Vâlcea), în ceea ce priveşte obligarea aceastei instituţii, alături de A.N.P.H. Bucureşti, la plata de despăgubiri materiale şi morale către intimata-reclamantă P.E., deşi aceasta nu a solicitat despăgubiri de la acest pârât.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În acest sens, se arată că din materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a dedus că şi această instituţie nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, de a creea accesibilităţi la toate clădirile şi că, reclamanta a întâmpinat dificultăţi urmate de suferinţă fizică şi psihică, cu ocazia deplasării la diverse instituţii publice şi private.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată a fost dacă cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În acest sens, se arată că în mod greşit s-au stabilit condiţiile în care se angajează culpa şi răspunderea acestui pârât alături de cealaltă instituţie pârâtă - A.N.P.H. Bucureşti.
Astfel, OUG nr. 63/2001 - reprezintă actul normativ prin care a luat fiinţă recurentul pârât şi conţine prevederi generale care se referă la specificul activităţii Inspectoratului, iar pe segmentul de activitate care privea adaptarea clădirilor care să permită accesul persoanelor cu handicap, verificările şi controalele s-au efectuat de către această instituţie în baza unui Protocol încheiat cu A.N.P.H. Bucureşti la data de 18 noiembrie 2005, precum şi potrivit dispoziţiilor OG nr. 6/2005 care a modificat alin. (3) al art. 54 din OUG nr. 102/1999, respectiv constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii contravenţionale putându-se face şi de către Inspectorat, alături de A.N.P.H. Bucureşti, act normativ care ulterior a fost abrogat prin Legea nr. 448/2006.
Fiind vorba de o obligaţie de diligenţă - de a efectua controale şi de a aplica sancţiuni şi nu de o obligaţie de rezultat - de a edifica în mod direct şi nemijlocit rampele destinate accesului persoanelor cu handicap - urmează să se observe că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ., Decizia instanţei de apel fiind sub acest aspect nelegală.
De asemenea, recurentul pârât a arătat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta a rămas fără obiect, întrucât OUG nr. 102/1999 a fost abrogată, iar Legea nr. 446/2006, în vigoare în prezent, nu mai acordă instituţiei recurente competenţa de a constata şi sancţiona faptele contravenţionale legate de amenajarea rampelor destinate accesului persoanelor cu handicap.
Instanţa de apel, neţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, constând în obligaţia de a face şi nu în acordarea de despăgubiri, dar şi de atribuţiile instituţiei recurente pârâte, a concluzionat că, în prezent, răspunderea juridică pentru nerealizarea rampelor care să permită accesul persoanelor cu handicap revine instituţiilor publice, iar la data introducerii acţiunii reclamantei, OUG nr. 102/1999 era în vigoare şi drept consecinţă, exista şi obligaţia „de a acţiona şi exercita controlul cu privire la respectarea disciplinei în urbanism şi a regimului de autorizare a construcţiilor", instituţia recurentă pârâtă nerespectând dispoziţiile legii, de natură a remedia situaţia, ceea ce ar antrena răspunderea civilă delictuală a acesteia.
Acest argument al instanţei de apel este în totalitate nelegal, întrucât obligaţia de rezultat - de a remedia situaţia prin realizarea rampelor destinate accesului persoanelor cu handicap - revenea persoanelor juridice deţinătoare de drept ale clădirilor la care face referire art. 11 alin. (1) din OUG nr. 102/1999, costurile fiind suportate din bugetele acestora.
Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti mai rezidă şi în faptul că, deşi a fost chemat în judecată Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud-Vest Oltenia, pentru Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea, pentru a răspunde exclusiv pentru controlatele efectuate la clădirile aflate pe teritoriul judeţului Vâlcea, instanţa de apel menţine sentinţa de fond care face referire şi la problemele întâmpinate de reclamanta - intimată la Universitatea Bucureşti unde a urmat cursuri de masterat, sau la Câmpina unde susţine că a urmat şcoala de şoferi.
În condiţiile în care, nu au fost chemate în judecată şi inspectoratele teritoriale situate în acele zone ale ţării unde reclamanta susţine că s-a deplasat (Bucureşti, Câmpina), respectiv I.S.C. - Inspectoratul Teritorial în Construcţii Bucureşti şi I.S.C. - Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud Muntenia - Direcţia Judeţeană în Construcţii Prahova, nu putea fi reţinută vreo culpă a l.S.C. - I.T.C. Sud-Vest Oltenia - Direcţia judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea (care îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul jud. Vâlcea), pentru prejudiciul cauzat reclamantei în alte localităţi din ţară.
Sub aspectul cheltuielilor făcute de reclamantă cu medicamente, tratamente naturiste, scaun rulant, instanţa de apel nu a ţinut seama de drepturile persoanelor cu handicap de care beneficiază, în baza dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din OUG nr. 102/1999, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 519/2002 şi Legea nr. 10/2003.
Prin urmare, reclamanta beneficiază de o protecţie specială, iar cheltuielile în cauză se suportă din Fondul de asigurări sociale de sănătate gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul aparţine, nu de Inspectoratul de Stat în Construcţii, pe baza unei vinovăţii nedovedite în crearea prejudiciului reclamat.
Examinând recursul declarat de recurentul pârât Inspectoratul de Stat în Construcţii, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, apreciind că instanţa de apel nu şi-a depăşit limitele investirii şi nu a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, acordând ceea ce nu s-a cerut de către intimata-reclamantă.
Această critică este neavenită, în condiţiile în care, reclamanta P.E. s-a îndreptat împotriva acestui pârât încă din primul ciclu procesual, prin cererea completatoare a acţiunii iniţiale, formulată la data de 3 noiembrie 2005, menţinând această cerere şi în ultimul ciclu procesual, în dosarul nr. 2979/90/2009 al Tribunalului Vâlcea, când la data de 29 septembrie 2009, aceasta a depus o nouă cerere la dosar, prin care a chemat în judecată, ca pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precizând că îşi menţine toate celelalte capete de cerere formulate iniţial împotriva A.N.P.H. Bucureşti, Inspectoratului de Stat în Construcţii Bucureşti, Inspectoratului Teritorial în Construcţii Craiova, Inspectoratului Judeţean Vâlcea şi Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă. De asemenea, prin concluziile scrise depuse la dosar, la data de 2 noiembrie 2009, reclamanta a reiterat toate cererile formulate în contradictoriu cu toţi pârâţii chemaţi în judecată pe parcursul întregului proces.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta curte constată că situaţia de fapt ce rezultă din interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.
Totodată, se constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate în mod formal de recurentul pârât, deoarece susţinerile acestuia nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţele anterioare au stabilit condiţiile în care se angajează culpa şi răspunderea acestui recurent pârât, alături de cealaltă instituţie pârâtă - A.N.P.H. Bucureşti.
Astfel, Protocolul încheiat cu A.N.P.H. Bucureşti la data de 18 noiembrie 2005, precum şi Ordonanţa nr. 6/2005, care a modificat alin. (3) al art. 54 din OUG nr. 102/1999, în sensul „ Constatarea contravenţiei prevăzute la alin. (1) lit. a) si aplicarea amenzii contravenţionale se fac de către Inspecţia de Stat in Construcţii si Autoritatea Naţionala pentru Persoanele cu Handicap.(...)", cu scopul de a asigura protecţia persoanelor cu dizabilităţi, responsabilizează civil aceste instituţii şi nu se poate susţine, în acest context, că recurentul pârât I.S.C nu avea obligaţii legale faţă de reclamantă.
În acest sens, în mod corect a reţinut instanţa de apel că există condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât I.S.C, întrucât acesta răspunde pentru neexecutarea controlului potrivit exigenţelor legale şi pentru faptul că nu a luat măsuri pentru a remedia situaţia şi a preveni degradarea condiţiei reclamantei, din punct de vedere al accesului în condiţii de normalitate, aceasta trebuind să respecte şi să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordantă cu legislaţia internă şi cu prevederile Cartei Sociale Europene Revizuite, adoptată la Strassbourg, la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte tratate internaţionale în materie la care România este parte.
Susţinerea recurentului pârât că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta a rămas fără obiect, întrucât OUG nr. 102/1999 a fost abrogată, iar Legea nr. 446/2006, în vigoare în prezent, nu mai acordă instituţiei recurente competenţa de a constata şi sancţiona faptele contravenţionale legate de amenajarea rampelor destinate accesului persoanelor cu handicap, nu poate fi primită.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, s-au reclamat pagube suferite de reclamantă pentru nerespectarea legii, începând cu perioada ianuarie 2004 - în continuare, astfel că, nu se justifică susţinerea cu privire la faptul că acţiunea ar fi rămas fără obiect.
Curtea de apel a statuat în mod corect că răspunderea civilă delictuală a acestui pârât subzistă alături de A.N.P.H., chiar dacă OUG nr. 102/1999 a fost abrogată iar, în prezent, potrivit legii, răspunderea juridică pentru nerealizarea rampelor care să permită accesul persoanelor cu handicap revine instituţiilor publice şi private, având în vedere că la data introducerii acţiunii de către reclamantă, acest act normativ era în vigoare şi reglementa asemenea raporturi juridice. Drept consecinţă, exista şi obligaţia pârâţilor conferită de lege, de a acţiona şi exercita controlul cu privire la respectarea disciplinei în urbanism şi a regimului de autorizare a construcţiilor, situaţie care antrenează răspunderea civilă delictuală, fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Critica referitoare le faptul că, deşi a fost chemat în judecată Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud - Vest Oltenia, pentru Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea, pentru a răspunde exclusiv pentru controlatele efectuate la clădirile aflate pe teritoriul judeţului Vâlcea, instanţa de apel a menţinut sentinţa instanţei de fond care face referire şi la problemele întâmpinate de reclamantă la Universitatea Bucureşti, unde a urmat cursuri de masterat, sau la Câmpina, unde susţine că a urmat şcoala de şoferi, fără a fi fost chemate în judecată şi inspectoratele teritoriale situate în acele zone ale ţării unde reclamanta susţine că s-a deplasat (Bucureşti, Câmpina), astfel încât, nu putea fi reţinută vreo culpă a I.S.C.- I.T.C. Sud - Vest Oltenia - Direcţia judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea (care îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul jud. Vâlcea), pentru prejudiciul cauzat reclamantei în alte localităţi din ţară, nu poate fi primită, fiind un motiv de recurs „omisso medio", neinvocat şi în calea de atac a apelului.
De asemenea, nici critica privind cheltuielile făcute de reclamantă cu medicamente, tratamente naturiste, scaun rulant, care se suportă din Fondul de asigurări sociale de sănătate gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul aparţine, nu de Inspectoratul de Stat în Construcţii, nu poate fi primită, Înalta Curte constatând că potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie Decizia curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte, care nu au fost invocate în apel de către apelantul pârât în cauză.
Prin urmare, fiind motive de recurs „omisso medio", nu pot fi primite, recurentul pârât neputând formula asemenea critici, pentru prima dată în recurs.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Inspectoratul de Stat în Construcţii.
3. Reclamanta P.E., critică Decizia recurată, în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
Un prim aspect vizează soluţia de admitere a apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerea acţiunii reclamantei faţă de acest pârât.
Invocând Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, argumentul instanţei de apel este eronat, deoarece această decizie nu face nici o referire la calitatea procesuală pasivă în cauză a Statului Român sau la citarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ci are cu totul alt obiect.
Statul are calitate procesuală pasivă în cauză şi prin Decretul nr. 31/1954, cunoscut fiind deja faptul că legislaţia în domeniul protecţiei persoanei cu handicap prezintă neajunsuri, care sunt speculate de celelalte pârâte în cauză, pentru a se exonera de orice răspundere, după cum s-a dovedit pe parcursul acestui proces. În condiţiile unei legislaţii speciale lacunare, răspunde tot Statul, în nume propriu, şi participă în astfel de raporturi juridice prin Ministerul Finanţelor, în conformitate cu Decretul nr. 31/1954.
În aceeaşi ordine de idei, este cunoscut şi faptul că, ori de câte ori, se cere obligarea Statului la plata unor sume de bani, pentru repararea unui prejudiciu creat prin activitatea organelor sale, acesta este reprezentat în justiţie prin Ministerul Finanţelor.
Ca urmare, invocarea lipsei calităţii procesuale pasive a Statului prin Ministerul Finanţelor nu are temei legal, fiind doar un motiv de tergiversare a judecăţii.
Recurenta reclamantă susţine şi faptul că Statul Român citat prin Ministerul Finanţelor Publice poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, calitate care îi este dată de Carta Socială Europeană Revizuită, ratificată de Statul Român prin Legea nr. 74/1999 şi de Constituţia României, art. 50, potrivit căruia persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul are deja obligaţii din actele normative menţionate, care nu sunt abrogate de Legea nr. 448/2006, ci coexistă cu acestea.
Un al doilea aspect criticat, vizează admiterea apelului formulat de Agenţia pentru Ocuparea Locurilor de Muncă Vâlcea şi respingerea acţiunii reclamantei formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
Soluţia astfel pronunţată este nelegală. Totodată, motivarea este în contradicţie cu raţionamentul folosit de instanţă, atunci când a decis respingerea apelului formulat de Inspectoratul de Stat în Construcţii.
Pretenţiile băneşti faţă de pârâtă se justifică şi sunt legate de art. 43 din OUG nr. 102/1999, care se referă la încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, stabilind un drept fără să arate şi calea de realizare a acestuia. Acesta a fost urmat de încheierea unui protocol între Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap şi Autoritatea Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi anume, Instrucţiunile nr. 1008/2003 prin care, aceasta din urmă, avea să joace un rol activ în integrarea pe piaţa muncii a persoanelor cu handicap. De asemenea, A.N.P.H. a încheiat un protocol cu Inspectoratul de Stat în Construcţii pentru realizarea accesului acestor persoane.
Potrivit art. 15 din Carta Socială Europeană Revizuită, Statul Român are obligaţia să favorizeze accesul la angajare al persoanelor cu handicap. Dacă totuşi şi raportat la cele expuse, în opinia instanţei A.J.O.F.M. are tot o obligaţie de diligenţă, este îndreptăţită răspunderea Statului prin Ministerul Finanţelor, potrivit Decretului nr. 31/l954. Instanţa ar trebui să-şi exercite rolul activ în a stabili cui îi revine culpa, A.J.O.F.M., Statului Român prin Ministerul Finanţelor, A.N.P.H. sau tuturor, pentru că legi există, iar prejudiciile sunt evidente.
O altă critică vizează respingerea apelului reclamantei, argumentele instanţei de apel fiind criticabile sub următoarele aspecte:
- Cheltuielile pretinse pentru traiul zilnic, în perioada 2004-2010, reprezentând: cheltuieli curente apă caldă sau rece, gaze naturale, electricitate, telefon fix şi mobil, cablu TV, internet în valoare de 32 400,0 RON, servicii suplimentare din partea unor persoane în valoare de 28 000,0 RON, cheltuieli pentru nevoile fiziologice precum hrană şi îmbrăcăminte în cuantum de 43200,0 RON, precum şi cheltuieli efectuate în vara anului 2008 pentru obţinerea unui certificat de limba germană înViena, în cuantum de 12 000,0 RON - sunt justificate legal atât prin dispoziţiile Cartei Sociale Europene Revizuite, cât şi de Carta Europeană a Drepturilor Omului, ambele documente ratificate de ţara noastră. De asemenea, serviciile asistentului personal sunt tot insuficiente, raportat la unui mediu inaccesibil, justificându-se astfel rambursarea serviciilor de asistenţă suplimentare, aşa cum au fost descrise de martori.
Respingerea rambursării venitului pe care recurenta l-ar fi putut obţine în perioada 2004 – 2010, dacă Statul Român i-ar fi favorizat un loc de muncă potrivit pregătirii sale, în acord cu dispoziţiile Legii 74/1999: licenţiată în drept, vorbitoare limbă germană, engleză, franceză, utilizatoare PC, este de asemeni nelegală.
Motivarea Curţii de Apel că nu se reţine vreo culpă în sarcina A.J.O.F.M. este părtinitoare şi nelegală. Cum s-a arătat, Statul Român avea obligaţia să-i favorizeze un loc de muncă, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.
Acelaşi argument şi pentru drepturile de pensie care i s-ar fi cuvenit recurentei reclamante în condiţiile reglementate de Legea nr. 74/1999 şi de OUG nr. 102/1999.
Daunele morale au fost respinse de Curtea de Apel Piteşti, care a motivat Decizia prin aceea că s-au echivalat daunele morale cu ceea ce instanţa a stabilit ca nemateriale.
Decizia este criticabilă pentru motivul că daunele morale se apreciază în raport cu consecinţele negative produse pe toate planurile vieţii, datorită nerespectării Legii nr. 74/1999, OUG nr. 102/1999 şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Echivalent ar fi ca instanţa să redea prin hotărâre, sub toate aspectele: material, social, al condiţiei de sănătate, al perspectivelor şi speranţelor, momentul 01 ianuarie 2004, cu un mediu deplin accesibilizat în condiţiile OUG nr. 102/1999, cu un loc de muncă potrivit pregătirii profesionale arătate în precedent.
De asemenea, este criticabilă neacordarea cheltuielilor de judecată, în totalitate reclamantei. În acest sens, se arată că motivul tergiversării judecăţii cauzei şi prelungirii acesteia pe atâţia ani, cu toate cheltuielile care decurg din aceasta, nu se impută reclamantei, de aceea şi cheltuielile judecată se cuvin legal a fi rambursate în totalitate.
În privinţa daunelor cominatorii, recurenta reclamantă arată că a pierdut deja orice speranţă că Statul Român ar avea vreo intenţie să-şi respecte legile de protecţie socială a persoanelor cu handicap. Scopul solicitării acestor daune a fost acela de a determina instituţiile statului să aplice legile existente.
Examinând recursul declarat de recurenta reclamantă P.E., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
În ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, de respingere a acţiunii reclamantei formulată în contradictoriu cu acest pârât, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu şi-a întemeiat considerentele privind lipsa calităţii procesuale pasive a statului pe Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum susţine recurenta reclamantă, ci a făcut această analiză, în raport de obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi în raport de dispoziţiile art. 25 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a statului, conferită de Decretul nr. 31/1954, Înalta Curte constată că, potrivit art. 25 din decret, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
De asemenea, potrivit art. 37 din acelaşi decret, Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor statului şi celorlalte instituţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, nu se poate reţine răspunderea civilă delictuală directă a Statului Român, pentru că acesta nu răspunde pentru eventuala culpă a celorlalte instituţii - persoane juridice.
În acest domeniu, a existat şi există legislaţie specială, respectiv, OUG nr. 102/1999, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care nu conferă Statului Român atribuţii directe cu privire la această categorie de persoane, statul putând fi chemat în judecată prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, instituţie care alături de celelalte autorităţi centrale şi locale, are obligaţia să asigure condiţiile necesare pentru integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, elaborează politici şi asigură monitorizarea şi controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanţând sau cofinanţând programe de interes naţional în acest sens.
De aceea, o acţiune directă în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este lipsită de temei, recurenta reclamantă având posibilitatea valorificării pretenţiilor sale decurgând din legi speciale, în contradictoriu cu instituţiile – persoane juridice, în mod expres reglementate de acestea.
Susţinerea existenţei unei legislaţii speciale lacunare, care prezintă neajunsuri, în acest domeniu, ca şi aceea a justificării calităţii procesuale a statului, în mod generic, în baza Constituţiei sau Cartei Sociale Europene Revizuite, nu poate fi primită, în condiţiile existenţei unor dispoziţii legale care impun în ce condiţii stă în judecată statul, altfel, ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei, respectiv aceea de a se substitui legiuitorului.
În ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului declarat de pârâta A.J.O.F.M. Vâlcea, Înalta Curte constată că faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare şi faţă de motivul de recurs invocat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză.
Astfel, corect s-a reţinut că atribuţiile şi obligativităţile conferite pârâtei pe perioada litigiului sunt cele la care se referă, exclusiv, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, act normativ în vigoare la data introducerii acţiunii.
Din situaţia de fapt stabilită, urmare aprecierii probatoriului administrat şi care nu mai poate fi cenzurată pe calea recursului de faţă, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă A.J.O.F.M. Vâlcea s-a conformat în această privinţă, eliberând o dispoziţie de repartizare în baza ofertei unui loc de muncă reclamantei şi acordând informaţiile necesare privind existenţa locurilor de muncă, a condiţiilor de ocupare a acestora prin publicarea, afişarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă în raza sa de activitate.
Potrivit reglementarilor legale, aplicabile recurentei pârâte pe perioada litigiului, respectiv cele ale Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, apelanta-pârâtă nu are obligaţia de a face angajări, pentru a se putea aprecia asupra reţinerii în cauză a răspunderii civile solidare a acestei instituţii.
În acest context, nu se poate reţine similitudinea cu situaţia I.S.C, în cauză, acesta din urmă având obligaţii legale, exprese (de rezultat), în ceea ce priveşte această categorie de persoane.
În ceea ce priveşte critica relativă la modul de stabilire a cuantumului cheltuielilor suportate de recurenta reclamantă începând cu data de 01 ianuarie 2004, Înalta Curte constată că aceasta vizează o chestiune de fapt, decurgând din aprecierea probatoriului administrat, instanţele anterioare stabilind astfel cuantumul despăgubirilor civile materiale şi morale, ce urmează a fi suportate de cele două recurente pârâte. Greşelile consecutive greşitei aprecieri a probelor, nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. (pct. 11 al acestui articol a fost abrogat).
Referitor la cheltuielile de judecată, având în vedere că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., iar apelul declarat cu privire la acest aspect în mod corect a fost respins.
În ceea ce priveşte daunele cominatorii, cererea a fost respinsă legal, Înalta Curte constatând că daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa judecătorească în vederea asigurării unei obligaţii de a face sau a nu face determinată prin hotărâre judecătorească.
În speţă, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obiectul cauzei excede materiei contenciosului administrativ, astfel că, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru a se admite capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă P.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.E. şi de pârâţii Inspectoratul de Stat în Construcţii - prin Inspectoratul Teritorial în Construcţii Sud – Vest Oltenia – pentru Direcţia Judeţeană de Control în Construcţii Vâlcea şi Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, a cărei calitate procesuală a fost preluată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, împotriva deciziei civile nr. 36/ A din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2808/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2727/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
