ICCJ. Decizia nr. 2818/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2818/2011
Dosar nr. 166/36/2003
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 527 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Constanţa s-a admis acţiunea reclamantei C.M. împotriva pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, RADPP Constanţa, C.V., D.D., M.R., M.S., S.N. şi V.
S-a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Constanţa B-dul T. în sensul aplicării greşite a Decretului nr. 92/1950.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa B-dul T., compus din teren în suprafaţă de 639 m.p. şi construcţie fiecare în parte, pe care o deţine în proprietate.
Au mai fost respinse ca nefondate cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii C.N., SC P.A. SRL Constanţa şi SC G. SRL Constanţa.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele:
Reclamanta a făcut dovada prin actele de la dosar că autorul său făcea parte din categoria intelectualilor profesionişti exceptaţi de la naţionalizare şi că imobilul proprietatea acestuia a fost expropriat în baza Decretului nr. 92/1950.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond că Municipiul Constanţa prin RAEDPP Constanţa a înstrăinat parte din imobilul părţilor în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1998, nr. BB/1997, CC/1997.
Procedându-se la compararea titlurilor de proprietate ale reclamantei cu cel al pârâţilor care au cumpărat locuinţa pe care o posedau, instanţa de fond a dat preferinţă titlului deţinut de reclamantă, comparativ cu cel deţinut de pârâţi, care provine de la un neproprietar.
Cererile de intervenţie au fost respinse de instanţa de fond întrucât intervenienţii nu au invocat un drept de proprietate propriu ci numai un drept de folosinţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta prin moştenitoarea T.I.A., intervenienţii C.N., SC G. SRL pentru RAEDPP Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, D.D., C.V., M.R. şi S., S.V. şi S., iar prin Decizia civilă nr. 154 din 16 iunie 2008 a Curţii de Apel Constanţa s-au respins apelurile reclamantei, intimaţilor C.N. şi SC G. SRL şi s-au admis apelurile pârâţilor, fiind schimbată în parte hotărârea instanţei de apel, în sensul respingerii acţiunii în revendicare formulată împotriva pârâţilor pentru apartamentele înstrăinate cu contract de vânzare - cumpărare lui D.D., M.R. şi S., C.V., S.V. şi S., iar pentru apartamentele înstrăinate a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantei contravaloarea lui la preţul de circulaţie la data plăţii efective.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
Acţiunea reclamantei vizează revendicarea în temeiul art. 480 C. civ., a imobilului teren de 639 m.p. şi o construcţie (parter, etaj şi pivniţă) şi un alt corp de clădire situat în Constanţa, B-dul T. (fost C.) Judeţul Constanţa.
Cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD/1922 autorizaţiile cu nr. XX/1922 şi nr. YY/1937 reclamanta a făcut dovada că autorul său a avut în proprietate imobilul în litigiu.
Reclamanta s-a legitimat procesual cu certificatul de calitate din 30 mai 2001 emis de Biroul Notarial Public C.B.
În baza Decretului nr. 92/1950 imobilul în litigiu a fost expropriat.
Soluţionând cauza pe fond, instanţa în mod corect reţine, greşita naţionalizare a imobilului întrucât autorul reclamantei având profesia de farmacist era exceptat de la naţionalizare, astfel încât imobilul a trecut la şi fără titlu, preluarea fiind abuzivă.
De asemenea a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului său şi de succesor legal al acestuia (a făcut dovada calităţii procesual active).
Ulterior trecerii imobilului în proprietatea statului în condiţiile Legii nr. 112/1995 (art. 9) apartamentele deţinute de chiriaşi au fost înstrăinate după cum urmează:
- pârâţilor M.R. şi M.S. cu contract de vânzare-cumpărare nr. AA din 30 martie 1998 (după decesul lui R. au fost fost introduşi în cauză moştenitorii S., Se., S.D.).
- pârâtului D.L. - cu contract de vânzare-cumpărare nr. BB din 31 martie 1997 (după decesul acestuia procesul a fost continuat de moştenitorul său D.D.).
- pârâţilor S.N. şi V. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. EE din 19 noiembrie 1996;
- pârâţii C.V. cu contract de vânzare-cumpărare nr. FF din 31 martie 1997.
Conform art. 1 din Legea nr. 112/1995 s-a prevăzut că foştii proprietari sau moştenitorii foştilor proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţie de locuinţe trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945, cu titlu beneficiază de măsuri reparatorii care potrivit art. 2 constau în restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra locuinţelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12.
În principiu, când obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun ce nu aparţinea vânzătorului, recunoaşterea dreptului translativ de proprietate unui asemenea act contravine principiului nevo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet.
Totuşi, în conflictele de interes legitim dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului său imobil este preferat acesta din urmă pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice, raţiuni exprimate în adagiul error comunis facit jus.
Incidenţa acestui principiu este subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu referire la calitatea de proprietar a vânzătorului şi credinţă a subdobânditorului.
În speţă, chiriaşii pârâţi au dobândit dreptul de proprietate prin contractele încheiate, mai sus menţionate anterior constatării nelegale de trecere proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950 a imobilului în litigiu.
În cadrul acţiunii în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în mod greşit instanţa de fond a considerat preferabil titlul statului.
Având în vedere cele menţionate mai sus, Curtea constată că preferabil este titlul subdobânditorului cumpărător de bună credinţă, iar aceasta nu a fost răsturnată de către cumpărător.
În această situaţie, restituirea în natură a apartamentelor cumpărate de pârâţii cumpărători nu mai este posibilă, reclamanta fiind privată de dreptul său de proprietate asupra părţii din imobilul înstrăinat, iar pentru acoperirea prejudiciului suferit este îndreptăţită să obţină valoarea de circulaţie pentru această parte înstrăinată.
Numai în acest fel se va păstra un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă.
În acest context, reţinându-se că o restituire în natură a imobilului înstrăinat pârâţilor cumpărători nu mai este posibilă, pentru acoperirea integrală a prejudiciului reclamantei, care a fost privată nelegal de proprietatea sa asupra părţii din imobil situat în Constanţa, B-dul T., Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor va fi obligat la plata către reclamanta a valorii de circulaţie a apartamentelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiate între RAEDPP Constanţa şi pârâţii chiriaşi.
Această obligaţie de plată nu excede obiectului acţiunii reclamantei de revendicare a imobilului situat la adresa mai sus menţionată, ci reprezintă o modalitate de soluţionare a acţiunii în revendicare a imobilului în ansamblul său - teren şi construcţie - cu respectarea drepturilor dobândite de terţi cu privire la acest imobil, cât şi a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligatorii pentru judecătorii naţionali conform considerentelor mai sus expuse.
Imobilul situat în Constanţa, B-dul T. preluat de stat în baza Decretului nr. 129/1950 în mod abuziv, statul deţinând acest imobil fără un titlu valabil.
Principalul efect al acţiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură şi liber de sarcini în patrimoniul proprietarului şi numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a expropierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situaţia în care bunul a fost înstrăinat, iar validitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată – cazul în speţă – restituirea se va face prin echivalent.
Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea murilor sale.
Imposibilitatea reclamantei de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.
În cauză, prin preluarea de către stat a imobilului proprietatea reclamantei conform Decretului nr. 92/1950 şi ulterior înstrăinarea unei părţi din construcţie şi teren unor terţi cumpărători de bună credinţă, în baza unor dispoziţii legale, în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare Legea nr. 112/1995 fără acordarea unei indemnizaţii echitabile reclamantei pentru pierderea suferită, s-a rupt echilibrul între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general, situaţie în care statul este ţinut să acopere prejudiciul suferit de reclamantă.
Se reţine că, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare (cauza P. contra României, cauza S.W. contra României - hotărârea din 13 decembrie 2007), acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit, urmare a înstrăinării celor două apartamente din imobil şi a suprafeţei de 105 m.p. teren atribuită conform Legii nr. 18/1991.
Pentru apartamentele înstrăinate, pârâţilor mai sus menţionaţi va obliga Statul Român prin Ministerul Finanţelor să achite reclamantei, contravaloarea lor, la preţul de circulaţie la data plăţii efective.
Instanţa de apel a mai reţinut că acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă în anul 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţii fiind adoptată pe parcursul soluţionării acţiunii în revendicare, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 47 din această lege.
Ca atare reţine instanţa de apel dreptul de opţiune aparţine exclusiv persoanei îndreptăţite să hotărască dacă înţelege să continue acţiunea în revendicare de drept comun sau optează pentru măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, conform procedurii speciale instituite de lege, caz în care va suspenda acţiunea în revendicare.
Cum reclamanta a optat pentru continuarea judecăţii acţiunii în revendicare imobiliară promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a procedat la judecarea cererii pe fond - excepţia inadmisibilităţii acţiunii fiind respinsă.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta nu şi-a motivat apelul, motiv pentru care a fost analizată hotărârea în raport cu organele de la fond iar concluziile scrise nu au fost luate în considerare în condiţiile nemotivării apelului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta T.I.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi de intimata SC G. SRL.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Reclamanta T.I.A. a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Astfel reclamanta învederează că în mod greşit instanţa în operaţiunea de comparare a titlurilor, în conformitate cu art. 482 C. civ., a apreciat că titlul cumpărătorilor ar fi preferabil, deşi cu o singură excepţie contractele sunt încheiate în anul 1997, când legea prevedea sancţiunea nulităţii absolute pentru contractele încheiate nelegal şi că de altfel în mod greşit s-a reţinut buna credinţă a cumpărătorilor. O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a examinat valabilitatea titlului pârâţilor, prin prisma actelor normative în vigoare, la momentul constituirii acestor acte de vânzare-cumpărare. În aceeaşi idee arată reclamanta că instanţa a recunoscut valabilitatea titlului reclamantei şi caracterul nelegal al titlului statului, însă ignoră sancţiunea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Reclamanta a mai susţinut că i s-a acordat ceea ce nu s-a cerut în condiţiile în care a fost obligat pârâtul la plata contravalorii apartamentelor înstrăinate la preţul de circulaţie la data plăţii efective, deşi nu există un astfel de petit. Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa vizează nelegalitatea hotărârii instanţei de apel sub următoarele aspecte, ce vizează incidenţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statul Român în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. În ce priveşte obligarea Statului la plata contravalorii apartamentelor vândute, se arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor revine în exclusivitate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta SC G. SRL susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care prin probele administrate s-a dovedit că antecesorul reclamantei a desfăşurat o activitate de comercializare a medicamentelor la parterul imobilului şi ca atare naţionalizarea imobilului din litigiu a fost legală.
Faţă de aceste aspecte, recurenta solicită admiterea cererii de intervenţie în interes propriu în condiţiile în care contractele de închiriere sunt perfect valabile, fiind justificat astfel interesul legitim în promovarea cererii de intervenţie.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obligaţia judecătorului de a demonstra de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru că a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe celelalte, este o obligaţie esenţială prevăzută de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi care de altfel permite exercitarea controlului judiciar.
Legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcţie de motivele de fapt şi de drept, reţinute la adoptarea soluţiei, motive care trebuie să fie concordante cu actele existente la dosar şi cu celelalte probe administrate, în limitele învestirii şi al respectării principiului disponibilităţii.
Din această perspectivă, este de reţinut că hotărârea instanţei de apel conţine nu numai aspecte contradictorii dar şi străine de obiectul dedus judecăţii, în condiţiile în care se acordă ceea ce nu s-a solicitat şi nu a constituit vreun petit al acţiunii principale şi anume au fost acodate reparatorie constând în despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate.
Or, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, părţile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul şi limitele cererii de chemare în judecată.
De altfel principiul disponibilităţii se circumscrie noţiunii de proces echitabil, iar instanţa în condiţiunile art. 129 C. proc. civ., avea obligaţia să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut prin petitele acţiunii.
Or, în condiţiunile în care acţiunea în revendicare nu avea petit pentru acordarea măsurii reparatorii constând în despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, instanţa stabilind totuşi această măsura reparatorie a comis „un plus petit".
Din perspectiva celor expuse şi a faptului că hotărârea instanţei de apel nu se circumscrie dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., situaţie în care exercitarea controlului judiciar nu este posibilă, urmează a se admite toate recursurile şi în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care urmează a examina motivele de apel atât prin prisma principiului tantum devolutum qantum apellatum, cât şi a principiului disponibilităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta T.I.A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi de intervenienta SC G. SRL împotriva deciziei nr. 154C din 16 iunie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2819/2011. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2814/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
