ICCJ. Decizia nr. 2923/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2923/2011
Dosar nr. 3414/104/2009
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la 19 octombrie 2009, reclamanta K.E. a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să-i plătească suma de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale, potrivit art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009 şi 300.000 Euro, potrivit aceleiaşi legi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că nu a fost condamnată politic prin sentinţă penală de către instanţă, dar a avut domiciliul obligatoriu, fiind strămutată în judeţul Maramureş la 01 iulie 1959.
Urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu i s-au adus grave prejudicii morale, pe care le evaluează la suma de 500.000 Euro, şi de asemenea, i-au fost confiscate bunuri imobile şi mobile , solicitate a fi retrocedate şi nerestituite în baza Legii 10/2001.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 184 din 02 martie 2010, Tribunalul Olt a respins acţiunea, reţinând că din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta nu a fost condamnată politic şi nici nu a făcut dovada existenţei unei măsuri administrative cu caracter politic întemeiate pe actele normative menţionate în mod expres în dispoziţiile art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 221/1009.
Este adevărat că reclamanta a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, conform sentinţei civile nr. 576 din 06 decembrie 2002 a Tribunalului Dolj fiind în plată cu o indemnizaţie în cuantum de 2064 lei începând cu 01 decembrie 2001, iar dispoziţiile art. 5 pct. 4 prevăd expres că prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă, dar aceasta numai în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Or, reclamanta nu a depus acte din care să rezulte că măsurile administrative luate împotriva sa se întemeiază pe actele normative prevăzute de Legea nr. 221/2009, beneficiind de altfel şi de indemnizaţie lunară de 2064 lei începând cu 01 decembrie 2001.
Nu există dovezi din care să rezulte că reclamanta a fost marginalizată sau neintegrată în viaţa socială, că i s-a adus atingere cinstei, demnităţii, onoarei, integrităţii corporale sau sănătăţii, neexistând nici indicii din care să rezulte că drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de Constituţie au fost afectate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la retrocedarea unei gospodării ţărăneşti, tribunalul a considerat că este neîntemeiat întrucât nu s-au dovedit dreptul de proprietate pentru gospodăria ţărănească şi preluarea abuzivă a acestui imobil de către autorităţile statului român.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, motivând în esenţă, că prima instanţă a dat o interpretare greşită probelor dosarului, reţinând, fără temei, că nu a făcut dovada că măsurile administrative luate împotriva sa se întemeiază pe actele normative prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 177 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova.
S-a reţinut în considerentele deciziei, că în mod corect tribunalul a apreciat asupra împrejurării că reclamanta nu a demonstrat existenţa unei măsuri administrative cu caracter politic în ce o priveşte, desfăşurarea activităţii profesionale în diferite localităţi din ţară nefiind consecinţa unei asemenea măsuri şi neputând echivala cu o dislocare din localitatea de origine.
Faptul că reclamanta a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că automat i se cuvin şi cele reglementate de Legea nr. 221/2009, ci trebuie demonstrat că îi sunt incidente ipotezele avute în vedere prin dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 4 din acest act normativ.
În ce priveşte acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, în mod corect tribunalul a considerat pretenţia neîntemeiată.
Aceasta întrucât, deşi prin acţiune reclamanta a arătat că i-au fost confiscate bunuri mobile şi imobile, solicitate a fi restituite şi neobţinute în baza Legii nr. 10/2001, făcând referire expresă la o gospodărie ţărănească preluată abuziv şi demolată de către autorităţile statului român, aceasta nu a produs dovezi nici în primă instanţă şi nici în apel în sensul realităţii susţinerilor formulate.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă.
Motivele de recurs au primit următoarele aspecte:
- Decizia este nelegală având în vedere că, potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, judecata unor asemenea cauze se face cu participarea procurorului.
Or, la soluţionarea cauzei în apel nu a participat procurorul, ceea ce atrage nulitatea hotărârii, pe temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
- A arătat recurenta că solicită să fie reabilitată şi să se constate caracterul politic a mai multor măsuri administrative care s-au luat împotriva sa, constând în: strămutarea din Craiova la data de 1 iulie 1968 împreună cu soţul şi copiii; instituirea interdicţiei de a se reîntoarce la domiciliu; violarea domiciliului pentru efectuarea de percheziţii, ascultarea convorbirilor telefonice; colectivizarea întregii suprafeţe de teren care a aparţinut părinţilor; confiscarea unor bijuterii, interdicţia publicării unor manuscrise.
- S-a arătat că cererea prin care s-au solicitat despăgubirile este imprescriptibilă, este scutită de taxă de timbru şi supusă competenţei de primă instanţă a tribunalului.
- Întrucât instanţa a respins cererea ca nefondată, măsurile administrative cu caracter politic continuă să producă efecte juridice şi în acest moment.
Examinând aspectele deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- Critica vizând nulitatea hotărârii pentru nelegalitatea constituirii instanţei de judecată, având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este obligatorie în legătură cu soluţionarea oricăror cereri care îşi au temeiul juridic în acest act normativ.
Dispoziţiile art. 4 alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea obligatorie a procurorului" trebuie interpretate sistematic, cu referire la celelalte alineate ale aceluiaşi articol şi care stabilesc ipotezele în care constituirea instanţei de judecată trebuie să se facă prin includerea procurorului.
Or, din conţinutul art. 4 alin. (1) şi (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care, prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea pronunţată, să se constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.
În speţă însă, reclamanta nu a formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la plata daunelor morale, prevalându-se de existenţa unei decizii emise conform Decretul-lege nr. 118/1990, de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Ca atare, faţă de modalitatea de formulare a pretenţiilor, fiind vorba doar de o cerere în daune, nu era obligatorie participarea procurorului, pentru a se putea considera că în absenţa acestuia instanţa ar fi fost nelegal constituită.
În consecinţă, motivul de recurs formulat cu referire la dispoz. art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este neîntemeiat.
- Celelalte aspecte aduse judecăţii în recurs sunt neîncadrabile în drept, întrucât privesc chestiuni de fapt nesusceptibile de control în această fază jurisdicţională.
Astfel, fără a combate argumentele care au justificat soluţia din apel, vizând nedemonstrarea ipotezelor reglementate de art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009 şi faptul că desfăşurarea activităţii profesionale în mai multe localităţi nu este asimilabilă în sine, unei măsuri administrative cu caracter politic, recurenta se limitează la a înfăţişa o serie de împrejurări de fapt care în opinia acesteia ar echivala cu tot atâtea măsuri administrative cu caracter politic.
Or, ceea ce au imputat instanţele de fond reclamantei, nedemonstrarea, în absenţa probelor, a existenţei măsurilor administrative cu caracter politic, nu poate fi combătut – şi aceasta să se constituie în critică de nelegalitate – prin pura afirmaţie contrară întrucât poziţia procesuală de reclamantă obligă partea nu doar să afirme, ci să demonstreze realitatea afirmaţiilor sale (actori incumbit onus probandi).
- Tot astfel, fără să formuleze propriu-zis o critică, recurenta-reclamantă reiterează dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 referitoare la imprescriptibilitatea acţiunii în daune, scutirea de la plata taxei de timbru şi competenţa de judecată în primă instanţă.
Faţă de considerentele expuse, se va constata pe de o parte, că motivul referitor la pretinsa neregularitate procedurală a alcătuirii instanţei de judecată este neîntemeiat şi pe de altă parte, că celelalte aspecte nu se constituie în critici de nelegalitate susceptibile de analiză.
În consecinţă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.E. împotriva deciziei nr. 177 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2933/2011. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 2926/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
