ICCJ. Decizia nr. 2930/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2930/2011
Dosar nr. 31834/3/2009
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 187 din 12 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul H.N. a solicitat, în temeiul prevederilor art. 1075, art. 1076, art. 1077 şi urm. C. civ., obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Inspectoratul General de Poliţie Bucureşti să îi comunice un exemplar (copie) a Ordonanţei nr. 1340 din 19 decembrie 1968, confirmată de Procuratura Generala a R.S.R. - Direcţia de Supraveghere a urmăririi penale, prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit la data de 04 aprilie 1968 împotriva sa.
În raport de temeiurile de drept indicate de reclamant, tribunalul a considerat că în cauză se invocă existenţa unui raport juridic de drept civil, însă raportul juridic dintre reclamant şi pârâţi este unul guvernat de normele procedurii penale, întrucât raporturile dintre aceştia nu sunt de tipul creditor debitor, în sarcina pârâţilor nu subzistă nici o obligaţie de a face, susceptibilă de a fi îndeplinită conform art. 1077 C. civ., astfel încât acţiunea este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, reclamantul H.N., solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei civile apelate, trimiterea cauzei la instanţa competentă pentru a soluţiona cererea sau la un alt organ competent, arătând că intimaţii pârâţi refuză să îi comunice un exemplar de pe actul solicitat prin acţiunea introductivă, care îi este necesară întrucât în contextul în care a fost arestat şi condamnat fără perfectarea formelor legale, iar dispunerea încetării procesului penal nu are la bază ordonanţa despre care se face vorbire, drepturile sale legitime au fost afectate, suferind material şi moral atât el, cât şi întreaga sa familie.
S-a mai arătat că instanţa de fond nu a respectat art. 114 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., art. 138 alin. (4) C. proc. civ., precum şi art.. 139 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în sensul că pârâţii trebuiau să prezinte în original sau copie legalizată ordonanţa nr. 1340 din 19 decembrie 1968. De asemenea, s-a arătat că instanţa nu a respectat art. 158 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 394/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, reţinând că, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată-obligaţie de a face, precum şi la faptul că reclamantul nu a solicitat prin acţiunea pendinte să se constate caracterul politic al măsurii luate faţă de persoana sa în anul 1968, şi pentru care ar fi incidente dispoziţii legale speciale, care ar atrage competenţa tribunalului în primă instanţă, potrivit art. 504 C. pen., respectiv Legea nr. 221/2009, competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine judecătoriei în raza căreia îşi are sediul intimatul pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie „obligaţia de a face" supusă reglementărilor de drept comun, întrucât obligaţia civilă, indiferent că este aceea de „a da", „a face" sau „a nu face", presupune un raport juridic civil inexistent în cauză.
În speţă este vorba de un raport de drept penal şi procesual penal, ce nu poate fi caracterizat ca un raport de tip creditor-debitor, iar împrejurarea că reclamantul nu face nici o precizare în acţiune dacă măsura luată împotriva sa are sau nu caracter politic, nu înseamnă că cererea sa are caracter civil, ci doar că este inadmisibilă pe calea aleasă.
Competenţa materială a judecătoriei, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor, nu poate fi reţinută, întrucât raportat la solicitarea reclamantului de comunicare a ordonanţei de încetare a procesului penal nr. 1340 din 19 decembrie 1968 a Procuraturii Generale a României, ar putea fi incidente în cauză o serie de dispoziţii legale cum ar fi Codul de procedură penală, Legea nr. 544/2001 privind comunicarea informaţiilor de interes public, legea contenciosului administrativ, dispoziţii legale ce ar atrage competenţa tribunalului în rezolvarea speţei.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul H.N. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1075, art. 1076, art. 1077 şi următoarele C. civ., obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Inspectoratul General de Poliţie Bucureşti să-i comunice un exemplar(copie) al ordonanţei nr. 1340 din 19 decembrie 1968, prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit la data de 04 aprilie 1968 împotriva sa.
Din motivarea în fapt şi în drept a cererii a rezultat că reclamantul nu a făcut referiri care să poată fi încadrate în legi speciale de reparaţie, respectiv, nu a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii luate prin ordonanţa nr. 1340 din 19 decembrie 1968, ci a urmărit doar să intre în posesia documentului arătat.
În atare situaţie, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie „obligaţia de a face", obiect ce se încadrează în reglementările de drept comun indicate de reclamant ca temei juridic al cererii, şi anume, dispoziţiile art. 1075, art. 1076, art. 1077 şi următoarele C. civ.
Rezultă că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. potrivit cărora „judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe", competenţa materială de primă instanţă aparţine judecătoriei.
Încălcarea normelor de competenţă materială este sancţionată cu anularea hotărârii pronunţate, astfel cum în mod corect a soluţionat cauza instanţa de apel.
Criticile conform cărora în speţă ar putea fi incidente o serie de dispoziţii legale cum ar fi Codul de procedură penală, Legea nr. 544/2001, Legea contenciosului administrativ, etc., care, în mod ipotetic, ar atrage competenţa materială a tribunalului, nu pot fi reţinute, în contextul în care cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept, iar din motivarea acesteia nu rezultă incidenţa unor astfel de acte normative.
Conform principiului disponibilităţii, judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării, reclamantul fiind cel care determină întinderea obiectului judecăţii şi persoana sau persoanele cu care înţelege să se judece, astfel încât a trece peste încadrarea şi motivarea dată de reclamant pretenţiei sale ar însemna încălcarea flagrantă a principiului de drept arătat.
Consideraţiile teoretice expuse de recurentul-pârât în motivele de recurs cu privire la noţiunea de obligaţie civilă, la conţinutul raportului juridic obligaţional, la faptul că între reclamant şi intimaţi nu poate exista un raport de tip creditor-debitor şi la caracterul admisibil sau inadmisibil al acţiunii, urmează a fi analizate cu prilejul judecării cauzei de către instanţa competentă, în speţă, judecătoria, întrucât reprezintă apărări de fond ce exced analizei prezentului recurs, care vizează soluţia de declinare a competenţei şi nu o soluţie dată pe fondul cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 394-A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2966/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2933/2011. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
