ICCJ. Decizia nr. 2971/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2971/2011
Dosar nr.4397/30/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin demersul judiciar iniţiat la Tribunalul Timiş, petenta E.M. a chemat în judecată pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Mun. Timişoara, prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara, prin Primarul Mun. Timişoara, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în parte a dispoziţiei nr. 1413 din 04 iunie 2009, respectiv art. 5 din dispoziţie, prin care pârâţii „propun acordarea de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin OUG nr. 81/2007"; să se constate dreptul de creanţă împotriva Statului Român pentru suma de 864.090 Ron (actualizat cu indicele inflaţiei până la data executării efective a obligaţiei de plată), reprezentând diferenţa de valoare dintre apartamentele menţionate la art. 1 din Dispoziţie, restituite în cota de 1/1 ( 8/14+6/14) şi apartamentele nr. 8, 9, 9a, 10, 11, 11a, 12 şi 13 situate în Timişoara, şi apartamentele nr. 1, 2, 3 şi 4 situate în Timişoara, judeţ Timiş; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că există o primă dispoziţie emisă de Primarul Mun. Timişoara şi anulată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv dispoziţia 2725 din 19 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Timişoara, anterioară celei contestate în prezenta cauză, iar prin Notificarea nr. 273 din 10 august 2001, reclamanta a solicitat restituirea cotei/părţi de 8/14 din imobilul situat (în parte) în Timişoara, jud. Timiş, respectiv ( în parte), în Timişoara, jud. Timiş, înscris în C.F. 1055 Timişoara, nr.top. 6854.
Prin Dispoziţia nr. 2725 din 19 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Timişoara, conform art. 1, s-a dispus restituirea în natură a cotei de 8/14 din apartamentul 3/A, situat în partea de imobil din Timişoara, jud. Timiş. Conform art. 2 din dispoziţia susmenţionată, s-a dispus restituirea în natura a cotei de 8/14 din apartamentele 2, 3, 4, 5, 6, 7, 10/A situate în partea de imobil din Timişoara, jud. Timiş. Potrivit art. 3 din dispoziţia primarului, s-a dispus ca, pentru cota parte de 8/14 din apartamentele 8, 9, 9/A, 10, 11, 11 A, 12, 13, situate în partea de imobil din Timişoara, jud. Timiş, respectiv din apartamentele 1, 2, 3, 4, situate în partea de imobil din Timişoara, P-ta Romanilor nr. 5, jud. Timiş, care nu pot fi restituite în natură, având în vedere că aceste apartamente au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, foştilor chiriaşi, să i se acorde măsuri reparatorii conform art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A formulat contestaţie la dispoziţia 2725 din 19 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Timişoara, contestaţie admisă de către instanţele judecătoreşti după mai multe cicluri procesuale, astfel că prin Decizia civilă nr. 126 din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara, ce a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, s-a dispus: „obligă Primarul municipiului Timişoara să acorde reclamantei, pentru cota de 8/14 părţi din apartamentele vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, măsuri reparatorii în compensare cu apartamentele vândute, aflate în continuare în proprietatea Statului, aflate în imobilele din Timişoara, în conformitate cu concluziile raportului de expertiză judiciară şi a suplimentului de expertiză întocmit de ing. B.M.".
Dispoziţia nr. 1413 din 04 iunie 2009 este nelegală, având în vedere că, prin hotărârea pronunţată, s-a stabilit ca Statul Român să plătească sulta în cuantum de 864.090 RON, iar instanţa nu a dispus obligarea pârâţilor să-i acorde pentru diferenţă, alte măsuri compensatorii în baza Titlului VII al Legii 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 2490/PI din 7 decembrie 2009, Tribunalul Timiş a respins contestaţia, reţinând că, prin Dispoziţia nr. 1413/2009 a Primarului Municipiului Timişoara, s-a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, faţă de notificarea nr. 273 din 10 august 2001, cu respectarea dispoziţiilor deciziei civile nr. 126/2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, arătând că Dispoziţia nr. 1432 din 4 iunie 2009 a Primarului Municipiului Timişoara şi sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş sunt contrare dispoziţiilor legale în materie, precum şi celor stabilite anterior, cu autoritate de lucru judecat, prin alte hotărâri judecătoreşti, cu privire la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, reiterând argumentele invocate în faţa primei instanţe.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acordării unor măsuri reparatorii diferite pentru acelaşi imobil, suma pretinsă cu titlu de sultă a intrat sub autoritatea lucrului judecat şi exclude posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea 247/2005, astfel că art. 5 al Dispoziţiei nr. 1432 din 4 iunie 2009 a Primarului Municipiului Timişoara este nelegal şi tinde la prejudicierea Statului prin acordarea unei duble despăgubiri, faţă de faptul că a primit deja, prin hotărâre judecătorească, bunuri în compensare şi sultă.
Se mai expune jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte fondul Proprietatea şi acordarea de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, faţă de care rezultă nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei contestate, precum şi a sentinţei apelate. Se invocă încălcarea, prin sentinţa atacată a art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a pct. 1.7 din HG nr. 250/2007, ce prevăd preeminenţa acordării măsurilor prin compensare, în raport cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi se arată că, şi pentru diferenţa de 864.090 lei, Primarul ar avea obligaţia de a-i acorda un alt bun în compensaţie. Sentinţa atacată este urmarea tratării cu superficialitate şi în mod inadecvat a cerinţelor art. 35 din Legea nr. 303/2004, cu ignorarea jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi art. 20 din Constituţia României, pe care era obligat să o aplice prioritar, fiind în prezenţa unei evidente denegări de dreptate, în sensul art. 3 C. civ.
Ministerul Finanţelor Publice a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere obiectul cauzei şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republicată, ce conferă legitimare procesuală pasivă numai Primarului Municipiului Timişoara, în calitate de emitent al actului contestat. Acelaşi intimat achiesează la soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, faţă de faptul că dispoziţia emisă şi contestată nu este actul final de despăgubire, faţă de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, şi invocă inadmisibilitatea în constatarea dreptului de creanţă, faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi de faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură de urmat pentru realizarea dreptului.
Prin Decizia civilă nr. 219 din 15 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantei. În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă în cauză, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, reclamanta tinde, prin petitul 2 al acțiunii, la recunoaşterea unui pretins drept de creanţă stabilit împotriva Statului Român, drept pentru care acest pârât are calitate procesuală pasivă. Ca atare, excepţia arătată este întemeiată doar în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, nu şi cel de-al doilea, urmând a fi admisă exclusiv în această limită.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea petitului 2 al acţiunii, faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi Titlului VII din Legea nr. 247/2005, şi această excepţie s-a privit a fi întemeiată, căci reclamanta nu a solicitat, în fața primei instanţe, ci doar pe calea concluziilor scrise depuse după închiderea dezbaterilor din apel, obligarea Statului la plata acestei sume, ceea ce ar fi constituit modalitatea de realizare a dreptului.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect Tribunalul Timiş a reţinut că dispoziţia atacată este emisă cu respectarea întocmai a prevederilor legale incidente în materie, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor fiind instituţia abilitată de Legea nr. 247/2005, de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru diferenţa de valoare dintre imobilul preluat şi cel atribuit în compensare.
În faţa acestei instituţii, reclamanta se poate prevala de natura şi cuantumul sumei stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti invocate în susţinerea acţiunii, cu posibilitatea contestării soluţiei pe calea unei acţiuni în contencios administrativ.
Atâta timp cât reclamanta s-a prevalat de legea specială, trebuie să finalizeze această procedură, aşa cum este ea stabilită, cu competenţe specifice fiecărei etape, sau să aleagă calea dreptului comun, lucru pe care nu l-a făcut. Prin această procedură nu s-ar ajunge la o dublă despăgubire după cum afirma reclamanta, în condiţiile în care, în prezent, aceasta nu deţine nici o hotărâre judecătorească care să conţină în dispozitiv obligaţia de plată a sumei arătate, hotărâre care să poată fi pusă în executare.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei cu privire la încălcarea art. 129 C. proc. civ., aceasta nu se verifică în speţă, atâta timp cât, încă de la introducerea acţiunii, reclamanta a beneficiat de asistenţă juridică calificată, având avocat, astfel că acesta avea cunoştinţele de specialitate care să-i permită să formuleze acţiunea în conformitate cu dorinţele reclamantei, în forma aptă să asigure realizarea întocmai a drepturilor sale.
În ceea ce priveşte cererea formulată prima oară în apel, de a se obliga Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, la plata sumei arătate, cu titlu de despăgubiri, s-a constatat că, în litigiile purtate anterior de reclamantă cu privire la imobilul în discuţie, acesta nu a fost parte în proces, iar hotărârea intrată în puterea lucrului judecat nu îi este opozabilă.
Împotriva deciziei civile nr. 219 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta, pe care l-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reiterând argumentele invocate în faţa instanţelor anterioare. Astfel, arată că instanţele de fond şi apel au interpretat greşit dispoziţiile deciziei civile nr.126/15 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr.7910/10 decembrie 2008 pronunţată de Î.C.C.J., hotărâri ce au intrat în puterea lucrului judecat şi prin care nu s-au stabilit măsuri reparatorii în baza Titlului VII din Legea nr.247/2005. Instanţele din litigiul anterior au statuat asupra măsurilor reparatorii, schimbând natura măsurilor acordate, din măsuri prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu un alt bun imobil (cota de 6/14 a statului din apartamentele nevândute), intervenind astfel o operaţiune de schimb imobiliar, ceea ce a dus la existenţa unei diferenţe valorice, respectiv sulta de 864.090 lei, ce urmează a fi plătită de statul român.
Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, apreciind eronat că suma de 864.090 lei va face obiectul măsurilor acordate de Comisia Centrală de stabilire a despăgubirilor. Arată că suma pretinsă a intrat sub autoritatea lucrului judecat şi exclude posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea 247/2005, astfel că art. 5 al Dispoziţiei nr. 1432 din 4 iunie 2009 a Primarului Municipiului Timişoara este nelegal şi tinde la prejudicierea Statului prin acordarea unei duble despăgubiri, faţă de faptul că a primit deja, prin hotărâre judecătorească, bunuri în compensare şi sultă. Învederează că motivul introducerii cererii de chemare în judecată a fost tocmai acela de a nu i se imputa complicitatea la fapta de abuz a funcţionarilor Primăriei municipiului Timişoara.
În ceea ce priveşte petitul 2 al cererii introductive, arată că a solicitat instanţei să constate că deţine deja un drept de creanţă împotriva statului român, drept conferit de hotărârile intrate în puterea lucrului judecat, şi, ca atare, nu mai era necesar să formuleze un capăt de cerere în realizarea dreptului, cum greşit a reţinut instanţa de apel. Susţine că, dacă ar fi fost de rea-credinţă, ar fi putut pune în executare titlul împotriva statului român, respectiv sulta de 864.090 lei, căci această sumă reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Se arată că dreptul său, stabilit în mod irevocabil de către instanţele de judecată, constituie un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârile judecătoreşti fiind susceptibile de a fi puse în executare silită, conform legii. Se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 1 din Primul Protocol adiţional arătat, în ceea ce priveşte dreptul său recunoscut pe cale judecătorească şi se arată că, în sensul arătat, este încălcat dreptul său de proprietate şi prin persistenţa împiedicării şi refuzul nejustificat de a i se restitui imobilul în natură, cu sultă, combinată cu lipsa de folosinţă a bunului timp îndelungat.
Se mai invocă încălcarea, prin Dispoziţia contestată, a art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată ce prevede modalităţi alternative de restituire „bunuri sau servicii" sau propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Se mai expune jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte fondul Proprietatea şi acordarea de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, faţă de care rezultă nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei contestate, precum şi a sentinţei apelate. Se invocă încălcarea, prin sentinţa atacată a art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a pct. 1.7 din HG nr. 250/2007, ce prevăd preeminenţa acordării măsurilor prin compensare, în raport cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi se arată că, şi pentru diferenţa de 864.090 lei, Primarul ar avea obligaţia de a-i acorda un alt bun în compensaţie.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la situaţia când Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Deşi invocă acest motiv de recurs, recurenta nu dezvoltă critici care să argumenteze incidenţa motivului de nelegalitate.
2. Prin cererea de recurs s-au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere modificarea hotărârii atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit îndoielnic al acestuia.
Analizarea pertinenţei acestui motiv de recurs va fi făcută prin corelarea cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în speţa de faţă, actul juridic dedus judecăţii are o strânsă legătură cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii.
3. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că toate criticile aduse deciziei atacate se subsumează acestui motiv de nelegalitate, însă acestea nu pot fi primite.
Reclamanta a investit instanţa cu o acţiune, pe considerentul încălcării de către unitatea învestită cu soluţionarea notificării, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a dispozitivului deciziei civile nr. 126/2008 a Curţii de Apel Timişoara, în sensul că art. 5 din Dispoziţia nr. 1413/2009 a Primarului municipiului Timişoara prin care se propun despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 reprezintă o dublă despăgubire, faţă de sulta stabilită prin Decizia civilă menţionată.
Reclamanta a obţinut prin Decizia civilă nr. 126/2008 a Curţii de Apel Timişoara, un titlu pentru încasarea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedată abuziv.
Acest titlu, potrivit redactării dispozitivului deciziei amintite şi conform considerentelor acesteia – susţinute de probele administrate în acea cauză -, se referă la măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, ce constau în compensarea cu apartamentele nevândute, aflate în proprietatea statului, iar pentru diferenţa de valoare rezultată în urma compensării, conform concluziilor raportului de expertiză judiciară şi a suplimentului de expertiză întocmit de ing. B.M. s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 864.090 lei, astfel că, în mod corect prin Dispoziţia nr. 1413/2009 a Primarului municipiului Timişoara s-au propus, pentru diferenţa rezultată, despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte, observă că, atât instanţa de fond cât şi cea de apel prin soluţiile date, au constatat că prin dispoziţia contestată, unitatea deținătoare nu a făcut decât să soluţioneze notificarea reclamantei, raportat la hotărârile judecătoreşti irevocabile obţinute de aceasta, iar ceea ce s-a dispus anterior împotriva Municipiului Timişoara nu reprezintă decât obligarea la îndeplinirea atribuţiilor sale prevăzute de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, în sensul de a emite Decizia, astfel cum a fost obligată prin Decizia civilă nr. 126/2008 a Curţii de Apel Timişoara, cu propunerea de despăgubiri la nivelul sumei stabilită de instanţă – 864.090 lei – drept diferenţă între apartamentele vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995 şi care nu pot fi restituite în natură şi cele libere acordate în compensare reclamantei, şi de a trimite această decizie (care este deja motivată prin hotărârea instanţei) Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Distinct de toate acestea, se subînţelege deci, că niciun pârât nu a fost obligat la direct la valoare, ci soluţia dată este un punct de pornire în demersul reclamantei.
Potrivit modificărilor aduse Legii 10/2001, republicată prin Titlurile I şi VI ale Legii nr. 247/2005, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea investită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale.
Titlul VII al legii amintite, prevede că evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent este atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În speţă, prin Decizia civilă nr. 126/2008 a Curţii de Apel Timişoara s-a stabilit în sarcina pârâtei emiterea deciziei, cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent bănesc, iar prin dispoziţia contestată în prezent, corect s-a stabilit că, modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, urmează a fi decise de Comisia Centrală constituită pentru stabilirea despăgubirilor, întrucât, acordarea acestor despăgubiri trebuie să se realizeze numai potrivit procedurii administrative instituite de Titlul VII al Legii 247/2005.
Astfel, conform art. 16.6 ultimul alineat al HG nr. 1095/2005, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, Decizia sau dispoziţia care a făcut obiectul litigiului, va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care o va transmite, împreună cu toată documentaţia privind imobilul, evaluatorului sau societăţii de evaluatori. Potrivit art. 16.12 din acelaşi act normativ, raportul întocmit de evaluator va conţine cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Prin urmare, este greşită susţinerea recurentei în sensul că, prin Decizia intrată în puterea lucrului judecat, instanţa ar fi transformat natura măsurilor acordate, din măsuri reparatorii conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în măsuri ce constau în echivalent bănesc ce pot fi executate silit cu succes de către reclamantă.
Modalitatea concretă în care vor fi acordate despăgubirile este, aşadar, o problemă ulterioară procedurii judiciare, nefăcând obiectul litigiului soluţionat de către instanţe, respectiv, dreptul reclamantei la despăgubiri în cuantum de 864.090 lei. Aşa cum am mai arătat, competenţa de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde şi cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri. Prin urmare, suma rezultată din diferenţa valorică, ce va fi acordată conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu reprezintă o dublă despăgubire, cum greşit susţine recurenta.
Potrivit art. 1 alin. (1) Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură.
În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar alin. (5) prevede că secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Prin urmare, nu poate fi primită critica prin care recurenta afirmă că, dacă ar fi fost de rea-credinţă, ar fi putut pune în executare silită titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 126/2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Aşadar, stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, întinderea şi cuantumul despăgubirilor, se stabilesc de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Faţă de argumentele prezentate, Înalta Curte constată că, deşi în litigiile purtate anterior de reclamantă s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra naturii şi a cuantumului măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate reclamantei, acest lucru nu justifică atitudinea confuză a recurentei, care consideră că poate alătura o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, unui demers fundamentat de legea specială reparatorie. Astfel, nu se justifică petitul 2 al cererii introductive referitoare la solicitarea de constatare a unui pretins drept de creanţă în contra statului, acesta fiind practic lipsit de interes, câtă vreme suma acordată cu titlu de sultă face parte din demersul iniţiat de reclamantă în temeiul legii speciale, în vederea reparării dreptului său de proprietate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că demersul judiciar iniţiat de reclamantă, care a fost reprezentată de avocat pe tot parcursul derulării litigiului de faţă, a avut la bază o confuzie impardonabilă a acestuia, care, punând un semn de egalitate între suma stabilită de instanţă prin Decizia civilă nr. 126/2008 şi despăgubirile acordate în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a considerat că va avea parte de o dublă despăgubire.
Deşi prin criticile aduse deciziei atacate se purcede la un examen selectiv al jurisprudenţei CEDO, se constată că dreptul de proprietate al reclamatei este în curs de reparare, aceasta obţinând deja restituirea în natură a unui număr considerabil de apartamente, iar pentru diferenţă urmează a se acorda despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, neputându-se face abstracţie de dispoziţiile art. 4 din OUG nr. 81/2007, potrivit căruia, în cadrul procedurii legale menţionate, se pot acorda şi sume de bani în numerar, în limita sumei de 500.000 lei, motiv pentru care argumentul referitor la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, nu este temeinic.
În ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile art.274 C. proc. civ. sunt cât se poate de explicite, referitoare la culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, iar, în speţă, reclamanta a fost cea care a pierdut procesul.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul de faţă urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta E.M. împotriva deciziei civile nr. 219 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2977/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2967/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
