ICCJ. Decizia nr. 3016/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3016/2011
Dosar nr.7401/1/2008
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin Decizia civilă nr. 531 pronunţată în dosarul nr. 43348/1/2004 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile formulate de apelanţii pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, T.M. şi T.S. împotriva sentinţei civile nr. 870 din 27 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă G.B. şi prin mandatar B.N., şi intimata-pârâtă SC A. SA.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată, faţă de pârâţii T.M. şi T.S., iar faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, 5 şi 7 C. proc. civ.
În analiza nulităţii absolute a deciziei fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular, instanţa de apel a apreciat greşit efectele juridice ale acestei decizii, considerând că nu Decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului constituie titlu de proprietate al statului ci însăşi Decretul nr. 223/1974.
Or, chiar Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 4 că „identificarea bunurilor prevăzute în art. 2 şi art. 3 precum şi preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se face prin Decizia comitetului executiv al consiliului popular judeţean sau al Municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile".
Instanţa de apel a statuat prin încălcarea art. 129 C. proc. civ. asupra caracterului abuziv al preluării proprietăţii sale prin cererea prin care recurenta reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute a preluării, distincţie consacrată şi de Legea nr. 10/2001, preluarea putând fi abuzivă fără a fi nulă.
Tot astfel motivarea deciziei instanţei de apel este contradictorie. Astfel, în timp ce în paragrafele 6 şi 7 ale paginii 5 din decizie se motivează că Decizia Comitetului executiv nu este nulă, prin paragrafele 9 şi 8 se argumentează că nulitatea nu trebuie luată în discuţie deoarece Decizia nu este nulă ci abuzivă, caracter care nu trebuie constatat judecătoreşte deoarece este proclamat de Legea nr. 10/2001.
Instanţa reţine greşit, prin încălcarea art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., că nu există nici o dovadă din care să rezulte că recursul în anulare împotriva sentinţei din anul 1995 ar fi fost promovat ca urmare a demersurilor efectuate de intimaţii T., cu toate că acest fapt nu a fost contestat de intimaţi care au şi depus Decizia, împrejurare recunoscută de aceştia şi atestată prin dispoziţia de anulare a dispoziţiei de restituire a apartamentului care poartă menţiunea spre ştiinţă către intimaţi.
În considerentele deciziei recurate, deşi s-a arătat că nu va fi examinată chestiunea autorităţii de lucru judecat, a reluat această problemă în pagina 6 paragrafele 7, 9 şi 8, acest din urmă paragraf nefiind finalizat pentru a se verifica sensul acestora.
Greşit a statuat instanţa prin încălcarea principiului disponibilităţii că acţiunea în revendicare este formulată (capătul de acţiune) doar în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, deoarece acţiunea s-a purtat în contradictoriu cu toate părţile.
În mod greşit instanţa a reţinut că părţile au fost de bună – credinţă la cumpărarea apartamentului, din moment ce imobilul din litigiu nu a intrat în patrimoniul statului cu titlu (dispoziţia Comitetului Executiv nu a produs efecte asupra recurentei deoarece nu i-a fost comunicată, iar pe de altă parte a beneficiat de o prelungire legală a şederii în străinătate, aspecte care excludeau incidenţa Decretului nr. 223/1974, atrăgând astfel nulitatea Deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular).
Conform alin. (1) art. 6 al Legii nr. 213/1998 nu intră în domeniul statului terenurile intrate în proprietatea sa fără titlu valabil ori cu nerespectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi text, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Acestor cerinţe trebuiau să se supune actele de preluare în proprietatea bunului litigios.
Analiza bunei-credinţe implică examinarea ei în contextul istoric în care s-a materializat, în funcţie de care se examinează diligenţa persoanei dobânditoare a bunului solicitat în prezenta procedură.
Astfel, buna-credinţă a intimaţilor chiar dacă ar fi existat nu avea relevanţă în cauză ca urmare a normelor juridice aplicabile [art. 20 alin. (2) din Constituţie care dă prioritate normei internaţionale precum şi Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului] care diferă în privinţa dreptului de proprietate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Principiul de drept civil al bunei-credinţe ca şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 îngăduie instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care proprietarul să fi lipsit de proprietatea lui prin respingerea acţiunii în revendicare datorită protecţiei acordate posesorului neproprietar al cărui titlu este considerat preferabil cu toate că acesta este nul în temeiul art. 451 din Legea nr. 10/2001.
Or, buna-credinţă nu constituie în sensul Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o cauză de lipsire a adevăratului proprietar de bunul său ci permite acest lucru doar într-un singur caz, acela al utilităţii publice declarate astfel prin lege.
În consecinţă, în cauză instanţa de apel trebuia să aplice în temeiul art. 20-12 din Constituţie, dispoziţiile Protocolului nr. 1, în detrimentul art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Examinând recursul promovat de reclamantă instanţa reţine următoarele:
Petitul acţiunii formulat de reclamantă aşa cum aceasta l-a precizat la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 43348/1/2004 viza constatarea nulităţii absolute a actului de trecere a imobilului în proprietatea statului prin Decizia nr. 1011 din 22 iulie 1977 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti în temeiul Decretului nr. 223/1989 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 02465 din 21 ianuarie 1997 prin care Municipiul Bucureşti a înstrăinat apartamentul către intimaţii – pârâţi T. şi pentru ipoteza în care ar fi constatate nule ambele acte, obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti ca entitate deţinătoare la emiterea deciziei de restituire în natură a apartamentului în litigiu (f. 2 dosar recurs referitoare la precizările privind obiectul pricinii dedus judecăţii).
Prin urmare, acesta fiind obiectul pricinii singularizat de reclamantă, instanţa de recurs va răspunde în aceste limite motivelor de recurs formulate de parte.
Constatarea nulităţii absolute a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular nr. 1011 din 22 iulie 1977 prin care a trecut în proprietatea statului imobilul proprietatea reclamantei ca efect al Decretului nr. 223/1974 nu mai poate fi pronunţată de instanţă nici pe cale directă şi nici pe excepţie.
Astfel, imobilul în litigiu a aparţinut reclamantei până la emiterea de către fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a deciziei nr. 1011 din 22 iulie 1977, prin care a fost trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 2 alin. (2) şi (3) art. 3 alin. (1) art. 4 din Decretul nr. 223/1974, ca urmare a faptului că reclamanta, proprietară a imobilului, fiind plecată în străinătate nu s-a înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru revenirea în ţară.
Decizia administrativă care constituie titlul de proprietate al statului, emisă în baza Decretului nr. 223/1974 nu a fost contestată de reclamantă conform dispoziţiilor Legii nr. 1 din 26 iulie 1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, iar în prezent, după abrogarea acestui act normativ, atacarea lui în justiţie nu mai este posibilă nici pe cale de acţiune şi nici pe cale incidentă deoarece Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 a contenciosului administrativ, care a abrogat Legea nr. 1/1967 exclude prin art. 19 aplicarea acestei legi actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare.
Prin urmare formularea unei acţiuni având ca obiect anularea deciziei administrative nr. 1011 din 22 iulie 1977 a fost posibilă doar până la abrogarea Legii nr. 1/1967 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, chiar în condiţiile în care nu s-a făcut dovada comunicării deciziei administrative către reclamantă care a pretins că nu a cunoscut conţinutul acesteia.
Abrogarea Decretului nr. 223/1997 prin Decretul-legea nr. 9 din 31 decembrie 1989, nu este de natură a desfiinţa cu efect retroactiv drepturile născute sub imperiul legii vechi anterioare ale situaţiei juridice produse în temeiul acestui decret fiind generate de legea în vigoare la data la care ele s-au produs.
Prin urmare, efectelor prezente ale aceleiaşi situaţii juridice, le este aplicabil regimul juridic actual al proprietăţii, deoarece conform art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor.
Din acest punct de vedere considerentele instanţei de apel cu privire la constatarea incidenţei Decretului nr. 223/1974 ca reprezentând el însuşi titlul de proprietate al statului ca şi cele privitoare la necomunicarea deciziei de preluare a imobilului vor fi înlăturate de instanţa de recurs.
Măsurile reparatorii pentru imobilele cu destinaţia de locuinţă preluate de stat au fost reglementate prin Legea nr. 112/1995, şi ulterior prin Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, ultima care a statuat expres asupra caracterului abuziv al preluării prin art. 2, situaţie reţinută corect de instanţa de apel care nu se mai putea pronunţa asupra desfiinţării unui act administrativ de preluare în afara cadrului legal fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.
Constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat între intimaţi corect a fost respinsă de instanţa de apel.
Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legii în vigoare la data înstrăinării.
Or, la data înstrăinării, părţile trebuiau să respecte condiţiile strict delimitate prin dispoziţiile Legii nr. 112/1995, a căror încălcare nu a fost invocată în cauză.
În cauză s-a pus problema bunei sau relei credinţe a părţilor, analiză fundamentată pe succesiunea ciclurilor procesuale derulate între părţi, soldate cu anularea sentinţei de restituire a imobilului recurentei şi de reintrare a imobilului în proprietatea statului, care a efectuat vânzarea către intimaţii persoane fizice, în condiţiile Legii nr. 112/1995, la data de 21 ianuarie 1997. Analiza bunei-credinţe, ca temei al existenţei nulităţii absolute vizate de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu era necesară în cauză deoarece textul se referă la imobilele preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, situaţie neincidentă în cauză.
În orice caz, valorificarea unui drept, acela de a cumpăra o locuinţă în condiţiile Legii nr. 112/1995 faţă de împrejurarea că bunul a reintrat în proprietatea statului ca efect al unui recurs în anulare nu se putea constitui într-o conduită care să poată fi apreciată ca rea – credinţă, deoarece statuarea printr-o hotărâre judecătorească a unei situaţii juridice nu poate primi o altfel de interpretare, indiferent de partea care a promovat procesul.
Prin urmare, situaţia de fapt dedusă judecăţii se află manifest sub auspiciile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 drept pe care recurenta urmează să îl valorifice n condiţiile acestei legi.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, instanţa examinând recursul întemeiat de recurentă pe dispoziţiile pct. 5, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. urmează a-l respinge în temeiul art. 312 C. proc. civ., substituind motivarea instanţei de apel.
Nu vor fi examinate situaţiile de apreciere a probatoriilor invocate de părţi deoarece nu sunt susceptibile de a fi examinate în recurs precum nici elementele vizând acţiunea în revendicare, petit neformulat expres de către părţi, dar care a constituit în mod greşit obiect de examen judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta Municipiul Bucureşti - prin Primar General.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.B. împotriva deciziei nr. 531 din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2984/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2977/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
