ICCJ. Decizia nr. 2975/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2975/2011
Dosar nr. 6016/117/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 168 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 6016/117/2009, a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă înaintată de reclamantul L.A., împotriva pârâtului Statul Român (reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice), având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 65.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere în esenţă următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, fiindu-i imputat faptul că în data de 30 mai 1972, fiind concentrat la o unitate militară şi să preia armamentul motivând că ulterior satisfacerii stagiului militar a devenit adept al sectei religioase „M.I." iar această credinţă a sa îl împiedică să îndeplinească orice obligaţie de natură militară.
Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat penal nu se încadrează însă în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici în cele ale art. 2 alin. (1) al OUG nr. 214/2009, nefiind vorba despre o condamnare cu caracter politic. Infracţiunea săvârşită de reclamant este una de drept comun ce vizează disciplina militară şi implicit, capacitatea de apărare a ţării.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul L.A., solicitând schimbarea ei în totul, în sensul admiterii acţiunii, deoarece:
Hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, prima instanţă soluţionând cauza încă de la primul termen de judecată şi refuzând administrarea probei testimoniale şi a celui cu înscrisuri pentru a se dovedi caracterul politic al condamnării. Era de avut în vedere că Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, fiind însă posibil ca instanţa de judecată să stabilească, prin hotărâre eventualele condamnări penale care au un asemenea caracter.
Cu toate că libertatea convingerilor religioase era un drept constituţional, Statul Român a înţeles să pedepsească penal fapta precum cea reţinută în sarcina reclamantului, în loc să ofere o alternativă la prestarea serviciului militar.
Refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat, în cazul reclamantului, cu o opunere neechivocă la principiile statului comunist totalitar, astfel că şi condamnarea penală suferită a avut un caracter politic.
Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 141/2010 a respins ca nefondat apelul.
În considerentele hotărârii a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (ca prevedere legală invocată de către reclamant în fundamentarea acţiunii sale), constituie condamnare cu caracter politic, alături de acelea expres şi limitativ enumerate prin alin. (2) al art. 1 şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; militarea pentru democraţie şi pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
S-a mai reţinut că, o condamnare precum aceea suferită de către reclamant, anume pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prin refuzul de a prelua şi îmbrăca ţinuta militară şi de a lua în primire armamentul, nu poate fi considerată ca având caracter politic în sensul celor ce preced, căci fapta penală săvârşită a fost justificată de credinţa religioasă pe fondul apartenenţei sale la cultul religios „M.I." a reclamantului, fără a semnifica însă opoziţie faţă de regimul comunist totalitar înţeles ca sistem politico-statal.
Or, în lipsa unui asemenea scop imperativ pretins prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, acţiunea de faţă apare, într-adevăr, ca neîntemeiată, făcând ca hotărârea primei instanţe să poată fi caracterizată ca legală şi temeinică.
Fără temei afirmă apelantul că dreptul său la apărare a fost încălcat de către Tribunal ca urmare a neadministrării probei cu înscrisuri şi a celei testimoniale; căci existenţa la dosarul cauzei a sentinţei penale nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj era suficientă soluţionării legale şi temeinice a acţiunii. Prin urmare, administrarea unei probaţiuni suplimentare nu apărea ca utilă, pronunţarea hotărârii la cel de-al doilea termen de judecată neafectând calitatea judecăţii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, reclamantul invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului garantat de art. 24 din Constituţia României, astfel că s-a soluţionat cauza având în vedere strict dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii, deciziei care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009.
- În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuia să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare ci scopul urmărit prin săvârşirea ei.
- Fapta penală săvârşită de reclamant a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea nici un fel de pericol, ci în mod artificial se considera că aduce atingere capacităţii de apărare a României.
- Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7 situaţiile în care, persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Fapta de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în această categorie.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
Prin sentinţa penală nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, fiindu-i imputat faptul că în data de 30 mai 1972, fiind concentrat la o unitate militară şi să preia armamentul motivând că ulterior satisfacerii stagiului militar a devenit adept al sectei religioase „M.I.", iar această credinţă a sa îl împiedică să îndeplinească orice obligaţie de natură militară.
Prin demersul judiciar se solicită ca în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări şi în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 65.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În principal, recurentul reclamant critică Decizia pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, susţinând că greşit instanţele de fond şi apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta pentru care a fost condamnat.
Această critică este nefondată, întrucât în mod legal au apreciat instanţele de fond şi apel că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 2alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiunii de drept comun, al cărei obiect juridic l-a reprezentat relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, iar obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională, fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ţine strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, de apărare a ţării, iar prin instituirea acestei obligaţii pentru toţi cetăţenii, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze fără vreo discriminare pe motive religioase.
Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, legal au reţinut instanţele de fond şi apel, că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic şi prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Critica potrivit cu care instanţa de apel greşit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu a Legii nr. 221/2009, este de asemenea nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat pentru ce a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică şi ca argument hotărâtor, a reţinut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, act normativ cu caracter reparator ca şi Legea nr. 221/2009.
Mai mult, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, aceeaşi condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, condamnarea să fie considerată ca fiind de natură politică.
Celelalte critici formulate vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză şi nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs, strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant L.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul L.A. împotriva deciziei civile nr. 141 A din 14 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2976/2011. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 2974/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
