ICCJ. Decizia nr. 2974/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2974/2011
Dosar nr.2720/62/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 31 din 1 februarie 2010 a Tribunalului Braşov, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa reţinând că, prin ordonanţa de reţinere emisă la data de 7 aprilie 2003 s-a dispus reţinerea reclamantului pe o perioadă de 24 ore, pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi tâlhărie, iar prin ordonanţa emisă de procuror la data de 8 aprilie 2003 s-a dispus arestarea preventivă a acestuia pe perioada 8 aprilie 2003 - 12 aprilie 2003, pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu, tâlhărie şi viol, fiind emis mandat de arestare. Măsura preventivă a fost prelungită în mod succesiv de Tribunalul Braşov, începând cu data de 6 iunie 2003, pentru aceleaşi trei infracţiuni pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, măsuri care au fost menţinute în căile de atac, măsura subzistând până la data de 11 august 2005.
Prin sentinţa penală nr. 480/S din 8 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1416/2003 al Tribunalului Braşov, s-a dispus condamnarea reclamantului la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi la pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară de 2 ani, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, fiind aplicată acestuia, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 alin. (1) C. pen. pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară.
Prin Decizia penală nr. 196/Ap din 13 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 1595/P/Ap/2004 al Curţii de Apel Braşov a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, care a fost desfiinţată sub aspectul laturii penale şi în urma rejudecării, s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de viol, condamnarea acestuia la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de violare de domiciliu şi la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, fiind totodată scăzută durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 7 aprilie 2003 şi până la 11 august 2005 inclusiv.
Această decizie a rămas definitivă prin respingerea recursurilor.
Prima instanţă a reţinut că, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 şi urm. C. proc. pen., pentru a se putea atrage răspunderea pârâtului pentru prejudiciile cauzate prin privarea de libertate, întrucât, din actele procedurale prin care s-a dispus privarea de libertate a reclamantului, rezultă că nu se poate disocia între cele trei fapte menţionate mai sus, în sensul că reţinerea şi arestarea ar fi fost dispuse numai pentru săvârşirea infracţiunii de viol, pentru care acesta a fost ulterior achitat.
S-a reţinut că, la baza măsurilor succesive de prelungire a stării de arest, a stat faptul că temeiurile pentru care reclamantul a fost arestat, subzistau la fiecare dintre momentele în care s-a dispus prelungirea măsurii preventive, în raport cu încadrarea juridică a faptelor şi cu probele administrate în cauză. Chiar dacă reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de viol, măsurile privative de libertate luate împotriva sa au avut caracter legal, în considerarea celorlalte două infracţiuni pentru care a fost condamnat în mod definitiv.
S-a mai reţinut că reclamantul a formulat acţiune, înregistrată sub nr. 8613/197/2006 la Judecătoria Braşov, dosar în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 6639/2007 a acelei instanţe, prin care pârâtul a fost obligat să îi plătească acestuia suma de 100.000 RON reprezentând daune morale, ca urmare a constatării încălcării prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie consacrată în mod definitiv prin sentinţa penală nr. 1412 din 29 septembrie 2005 a Judecătoriei Braşov.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, arătând că art. 504 C. proc. pen. nu face distincţie între mai multe fapte şi că a făcut plângere strict la acuzaţia de viol, pentru care a fost achitat, deoarece a fost condamnat pentru fiecare acuzaţie separat, iar în cauză a fost încălcat art. 143 C. proc. pen., care se referă strict la o faptă şi nu la mai multe fapte.
Prin Decizia civilă nr. 53/Ap din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, a fost respins apelul reclamantului, instanţa reţinând că situaţia apelantului nu se încadrează în nici unul din cazurile reglementate de art. 504 C. proc. pen., deoarece a fost reţinut şi trimis în judecată pentru săvârşirea a trei infracţiuni, respectiv de viol, violare de domiciliu şi tâlhărie, iar, în condiţiile în care, prin hotărâre penală definitivă s-a stabilit vinovăţia reclamantului pentru două dintre cele trei infracţiuni, respectiv pentru violare de domiciliu şi tâlhărie, acesta nu se poate prevala de faptul că perioada reţinerii în penitenciar se datorează exclusiv infracţiunii de viol.
Instanţa a mai reţinut că, a disocia între cele trei fapte menţionate, în sensul că reţinerea şi arestarea ar fi fost dispuse numai pentru săvârşirea infracţiunii de viol, ar echivala cu o apreciere asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive şi de a distinge acolo unde instanţa penală nu a distins, iar, pe de altă parte, art. 148 C. proc. pen. prevedea, la data luării măsurilor preventive, că arestarea inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 din acelaşi Cod. Din conţinutul încheierilor pronunţate de instanţa de judecată, rezultă că temeiurile pentru care reclamantul a fost arestat subzistau la fiecare dintre momentele în care s-a dispus prelungirea măsurii preventive, în raport cu încadrarea juridică a faptelor.
S-a concluzionat că achitarea reclamantului pentru infracţiunea de viol nu are, prin urmare, consecinţă asupra măsurilor privative de libertate luate împotriva sa, în considerarea celorlalte două infracţiuni pentru care a fost condamnat definitiv.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamantul, fără a indica care este motivul de nelegalitate incident, arătând că instanţa de apel a omis faptul că procesul-verbal din data de 6 aprilie 2003 a fost emis doar pentru acuzaţia de viol, iar la dosarul cauzei există probe suficiente pentru a-i fi acordate despăgubiri morale şi materiale, raportat la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, pentru considerentele ce succed:
Prevederile art. 504 C. proc. pen. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie reprezintă cadrul legal al reparării pagubelor materiale şi a daunelor morale cauzate prin erori judiciare, în temeiul cărora Statul Român poate fi obligat să răspundă patrimonial.
Art. 504 C. proc. pen. stabileşte, în mod limitativ, cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.
Reclamantul nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute strict şi limitativ de acest text de lege. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Din analizarea cauzei în ansamblul ei, se constată că reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a trei infracţiuni aflate în concurs, săvârşite în aceeaşi împrejurare. Prin Decizia penală nr. 196 Ap din 13 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Braşov s-a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol, însă, acesta a fost condamnat pentru infracţiunile de tâlhărie şi violare de domiciliu, dar, cu privire la faptele din urmă nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Prin urmare, această decizie nu stabileşte caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate, iar durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 7 aprilie 2003 şi până la 11 august 2005 inclusiv, a fost totodată scăzută din pedeapsa cea mai grea aplicată.
Art. 504 C. proc. pen. trebuie examinat prin prisma art. 3 Protocolul 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care circumscrie răspunderea statului condiţiei ca eroarea judiciară produsă să excludă culpa în tot sau în parte a celui care a suferit din cauza erorii produse, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Prin urmare, deşi reclamantul a fost trimis în judecată pentru comiterea a trei infracţiuni, iar prin hotărâre judecătorească s-a dispus achitarea sa pentru infracţiunea de viol, acest fapt nu poate duce la concluzia că acesta a fost victima unei erori judiciare, culpa sa pentru comiterea celorlalte două infracţiuni subzistând, nefiind exclusă.
Art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale invocat de reclamant, consacră dreptul la libertate şi siguranţă şi prevede că „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...), c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune".
Din probele administrate în cauză rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârşirea infracţiunilor" - de viol şi tâlhărie, impunându-se aducerea reclamantului în faţa autorităţilor judiciare competente.
O disociere între cele trei fapte, aflate în concurs real de infracţiuni, comise în aceeaşi împrejurare şi examinarea cauzei numai din perspectiva infracţiunii de viol, pentru care reclamantul a fost achitat ulterior ar duce la reexaminarea cauzei penale în sine şi prin aceasta, încălcarea regulilor generale de competenţă materială, întrucât instanţa civilă nu poate aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive luate asupra reclamantului şi nici nu poate distinge între cele trei infracţiuni, atribut ce aparţine exclusiv instanţei penale.
Aşadar, instanţa civilă nu a făcut şi nu putea să facă o reexaminare a cauzei penale, ea nereţinând o altă concluzie decât cea desprinsă din hotărârile penale (de condamnare şi de achitare) pronunţate în privinţa inculpatului (reclamantul din prezenta cauză).
Mai mult, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele anterioare, la baza măsurilor preventive a stat faptul că temeiurile pentru care reclamantul a fost arestat subzistau indiferent dacă acesta ar fi comis doar o singură infracţiune sau mai multe.
Deoarece există o corelaţie directă între faptele comise de reclamant, reclamantul nu se poate prevala de faptul că perioada reţinerii s-ar datora exclusiv pentru săvârşirea infracţiunii de viol. De altfel, din ordonanţa de reţinere reiese că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 coroborate cu dispoziţiile art. 143 C. proc. pen., întrucât inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală, era recidivist, iar lăsarea sa în libertate prezenta un pericol social.
Aşadar, pentru motivele arătate, se constată că în mod corect, ambele instanţe civile au analizat cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. şi au apreciat printr-o motivare concisă că reclamantul are nu dreptul la repararea pagubei în temeiul dispoziţiilor acestui text de lege.
Astfel, atât în raport de dispoziţiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, cât şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 5 din CEDO, se constată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. privind eroarea judiciară.
Pentru toate aceste considerente, ce vin în completarea deciziei atacate, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 53 Ap din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2975/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2973/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
