ICCJ. Decizia nr. 3115/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3115/2011
Dosar nr. 1858/99/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 738 din 4 mai 2009, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta T.L., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi.
În consecinţă, a anulat dispoziţia nr. RR/2008 emisă de pârât şi constatând că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 371 m.p. şi construcţie (casă de locuit), a dispus acordarea reclamantei de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005, pentru acest imobil, respingându-se cererea reclamantei de restituire în natură a terenului de 371 m.p. situat în Iaşi, strada R. nr. Q.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, prin dispoziţia contestată în cauză, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă (alături de numita B.D.) în baza Legii nr. 10/2001, deoarece pentru terenul notificat s-a reconstituit dreptul de proprietate al notificatoarelor, în baza Legea nr. 18/1991, iar pentru construcţie nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi nici a preluării abuzive a imobilului.
Prin contestaţia formulată în cauză, reclamanta a solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de 371 m.p. din totalul de 551 m.p. pentru care s-a formulat notificarea şi acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri în baza legii speciale pentru construcţie, arătând că pentru diferenţa de 180 m.p. i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform sentinţei civile nr. 10974/2002.
Tribunalul a apreciat că aceste pretenţii sunt întemeiate, constatând că s-a făcut dovada atât a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii - prin declaraţiile autentice ale martorilor, extras de rol fiscal privind plata impozitului pentru imobil în anul 1972 şi adrese emise de Primăria Iaşi, cât şi a preluării abuzive a imobilului, în absenţa unui decret de expropriere.
În baza Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 180 m.p. din terenul ce formează obiectul notificării din cauză, în persoana numitei B.D., cea de a doua notificatoare şi moştenitoare a proprietarului iniţial al imobilului, A.S., alături de reclamanta din cauză.
Întrucât expertiza topografică efectuată în cursul judecăţii a evidenţiat faptul că terenul în suprafaţă de 371 m.p. este afectat de detalii de sistematizare şi nu poate fi restituit în natură, tribunalul a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, atât pentru teren, cât şi pentru construcţia demolată.
Apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 36 din 10 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că dispoziţia contestată în cauză se referă la imobilele din Iaşi, strada R.nr. W şi nr. Q - astfel cum s-a formulat notificarea celor două moştenitoare ale proprietarului A.S., hotărârea primei instanţe se referă la imobilul din str. R. nr. Q, în timp ce documentaţia depusă în dosarul de fond vizează imobilele din str. R. nr. W - Q.
Din înscrisurile depuse la dosar, instanţa de apel a constatat că suprafaţa de 371 m.p. din strada R. nr. Q este în administrarea Primăriei Municipiului Iaşi şi este afectată de detalii de sistematizare.
Ca atare, chiar dacă nu este precizat modul de preluare de către stat a terenului din str.ada R. nr. Q, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, este cert că, în prezent, acest teren este deţinut de stat, motiv pentru care instanţa a respins ca nefondat apelul Primarului Municipiului Iaşi.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de 371 m.p., deoarece din expertiza efectuată în cauză de expert M.I., rezultă că terenul nu ar fi afectat de construcţii, dar este spaţiu verde amplasat în partea de Nord-Vest zona P.- R.
Instanţa nu a reţinut propunerea expertului de restituire în natură a suprafeţei de 371 m.p. prin reamplasare către Nord-Vest la limita D.S. 2239, deoarece aceasta nu înseamnă restituire pe vechiul amplasament al imobilului notificat, ci pe o altă porţiune de teren, care constituie, în fapt, spaţiu verde ce face parte din Parcul zona P.-R., unul dintre cele mai mari parcuri din Municipiul Iaşi.
Drept urmare, nu se poate dispune restituirea unei părţi componente din acest parc, care este sistematizată şi amenajată ca atare, suprafaţă de teren pe care există instalaţie electrică subterană şi stâlpi de iluminare a parcului, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte aprecierea imposibilităţii restituirii în natură a terenului de 371 m.p.
Recurenta a arătat că această constatare a instanţei de apel este consecinţa unei interpretări greşite a expertizei judiciare efectuate în cauză, prin care s-a arătat că terenul în litigiu este acoperit de spaţiu verde, cu destinaţie parc, fără ca din documentaţia sa să reiasă că această suprafaţă face parte chiar dintr-un parc aparţinând domeniului public, ca detaliu de sistematizare în sensul Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de apel a interpretat extensiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, incluzând în categoria parcuri orice suprafaţă de teren amenajată cu spaţiu verde.
De altfel, considerentele instanţei privind amenajarea acestei suprafeţe de teren ca parc şi existenţa pe teren a unei instalaţii electrice subterane şi a unor stâlpi de iluminare a parcului nu se regăsesc în cuprinsul expertizei.
Recurenta a subliniat faptul că nu s-a făcut dovada apartenenţei suprafeţei de teren în litigiu la domeniul public al Municipiului Iaşi, atât timp cât nu s-a depus la dosar vreo hotărâre a Consiliului Local de trecere a terenului în domeniul public.
S-a mai arătat că din terenul iniţial s-a reconstituit moştenitoarelor, în baza Legii nr. 18/1991, dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 180 m.p.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta înţelege să critice faptul că situaţia de fapt redată de instanţa de apel în considerentele deciziei nu reflectă probatoriul administrat, fără a susţine inexistenţa motivării sau că Decizia cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, se susţine că din expertiza topografică efectuată în cauză nu rezultă că terenul a cărui restituire se solicită în baza Legii nr. 10/2001 ar fi amenajat ca parc aparţinând domeniului public şi nici că ar conţine elemente din sistemul de electrificare al parcului P.-R.
Prin asemenea susţineri, recurenta tinde, în realitate, la evaluarea de către instanţa de control judiciar a înseşi temeiniciei deciziei, vizând situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat în cauză, astfel încât nu pot fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Or, reevaluarea probatoriului administrat, implicit a situaţiei de fapt reţinute în cauză, excede atribuţiilor acestei instanţe de recurs, deoarece nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile descrise în art. 304 C. proc. civ., ce vizează strict legalitatea şi nu temeinicia hotărârii recurate.
Singurul caz relativ la temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin OUG nr. 138/2000, astfel încât, la data soluţionării prezentei cauze, nu există vreun temei pentru reaprecierea situaţiei de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate.
Este de precizat, totodată, că reclamanta, prin acest motiv de recurs, face referire doar la conţinutul raportului de expertiză topografică (deşi nu precizează expres, se deduce că este vorba despre cel întocmit în apel de expert M.I.) şi la documentaţia avută în vedere de către expert, or, în cauză s-au administrat şi alte probe în afară de înscrisurile ataşate raportului de expertiză din faza apelului (la care urmează a se face referire prin prezentele considerente), iar stabilirea situaţiei de fapt a fost făcută prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă regăsite la dosar.
Astfel, chiar prin referatul întocmit de compartimentul de specialitate din cadrul Primăriei Iaşi, pe baza căruia a fost emisă dispoziţia contestată în prezenta cauză, se arată că atât suprafaţa în litigiu, cât şi cea de 180 m.p. din strada R. nr. W (pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991) sunt ocupate de spaţii verzi şi alei pietonale din parc P.
În raportul de expertiză întocmit în faza judecăţii în primă instanţă de expert C.V. (răspuns la obiecţiuni) s-a arătat că terenul face parte din zona sistematizată şi amenajată ca parc, pe teren existând instalaţie electrică subterană şi stâlpi de iluminare a parcului.
Valorificând aceste mijloace de probă administrate, inclusiv raportul de expertiză topografică din apel, prin care s-a arătat că terenul în litigiu este ocupat de spaţiu verde şi este amplasat în partea de N-V a parcului zona P. – R., restituirea nefiind posibilă pe vechiul amplasament, instanţa de apel a conchis în sensul că nu se poate dispune restituirea unei părţi componente dintr-un parc. Această apreciere nu poate fi cenzurată, după cum deja s-a arătat, prin reevaluarea mijloacelor de probă administrate, acestea fiind doar menţionate în considerentele anterior expuse.
Din perspectiva modului de aplicare a legii la această situaţie de fapt, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă terenul este afectat unei amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc doar în echivalent, sintagma „amenajări de utilitate publică" vizând, în conformitate cu art. 10.3 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii şi amenajările de spaţii verzi din „parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele".
Caracterul de utilitate publică al parcurilor este reglementat expres în art. III pct. 2 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998, în care sunt menţionate şi parcurile publice, ca bunuri aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale.
Este de reţinut că printre înscrisurile existente în dosarul administrativ întocmit în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost depus la solicitarea tribunalului, se află inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Iaşi, aprobat succesiv prin Hotărârile Consiliului Local Iaşi nr. AA/1999 şi nr. BB/2002, în care zona în care se află terenul este evidenţiată cu destinaţia de spaţiu verde, fără ca reclamanta să fi contestat aceste evidenţe sau să fi solicitat clarificarea de către unitatea deţinătoare a situaţiei juridice a terenului în litigiu, din perspectiva destinaţiei actuale.
Fiind vorba despre un teren afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10.3 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, evidenţiate în domeniul public al municipalităţii, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, apreciind că nu este posibilă restituirea în natură a terenului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.L. împotriva deciziei nr. 36 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3116/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3113/2011. Civil → |
|---|
