ICCJ. Decizia nr. 3116/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3116/2011
Dosar nr.1964/91/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 19 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Vrancea, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.G.S.D. şi M.M.C., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Focşani, constatându-se că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzut de art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru suprafaţa de 672 m.p. teren situat în Focşani, strada A. şi o casă de locuit situată pe acesta.
A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea în natură a terenului.
În prealabil, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că autorii reclamanţilor, M.G. şi M, au fost proprietarii imobilului situat în Focşani strada A., compus din 672 m.p. şi o casă, imobil expropriat prin Decretul nr. 305 din 07 august 1979, iar notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil nu a fost soluţionată de pârâtă.
Cu privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor, s-a constatat, pe baza expertizei efectuate în cauză, că imobilul ce formează obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, deoarece vechiul amplasament situat pe strada A., în prezent C., este ocupat de blocuri.
În privinţa terenului solicitat în compensare, situat în strada Cpt. C.F. şi Aleea P., s-a apreciat că nici acesta nu poate fi acordat în natură, întrucât din schiţele anexă raport de expertiză rezultă că terenul identificat de expert la acea adresă poştală, în suprafaţă de 493 m.p., este înconjurat de blocuri, expertul lăsând o distanţă de 6 m pentru trotuare. Şi în zona Aleea P., unde expertul identifică diferenţa de teren, există blocuri, iar limitrof există teren al Primăriei Focşani.
Fiind în zonă de blocuri, este absolut necesar locatarilor acestora pentru parcare sau spaţii verzi.
La soluţionarea capătului de cerere privind atribuirea terenului în compensare, s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. II din OUG nr. 114/2007 pentru modificarea OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, dispoziţii potrivit cărora autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă de spaţiu verde de minim 20 m.p. pentru locuitor până la 31 decembrie 2010 şi minim 26 m.p./locuitor până la 13 decembrie 2013.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că deşi, reclamantul M.S.D. nu a formulat notificare, prin formularea prezentei acţiuni alături de celălalt moştenitor are calitate procesuală activă.
Apelurile declarate atât de către reclamanţi, cât şi de către pârâtă împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 198 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că terenul solicitat de către reclamanţi nu poate fi atribuit în compensare pentru faptul că, fiind într-o zonă de blocuri, este absolut necesar locatarilor din acele blocuri ca loc de parcare sau spaţiu verde.
În aplicarea art. 1 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, simplul fapt că un teren aflat în patrimoniul unei localităţi este liber, în sensul că nu este ocupat efectiv de construcţii, nu este de natură să îi confere şi calitatea de teren disponibil, calitate care să permită atribuirea sa în compensare.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei Primăria Municipiului Focşani, s-a apreciat că invocarea de către pârâtă a excepţiei lipsei calităţii procesuale a reclamantului M.S. este lipsită de interes, în condiţiile în care reclamantul M.C. nu a invocat-o şi nici nu a susţinut că celălalt reclamant nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de ambii reclamanţi, ceea ce presupune că reclamantul M.C. a acţionat şi în numele celuilalt moştenitor, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Nici criticile legate de cererea completatoare la acţiune nu sunt întemeiate, cât timp instanţa de fond nu a precizat valoarea terenului şi nici nu a acordat teren în compensare.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
- Au fost ignorate dispoziţiile art. 1, 9, 11 şi 16 din Legea nr. 10/2001, din coroborarea cărora rezultă că, în măsura în care există teren liber, acesta trebuie restituit în natură.
Din moment ce s-a dovedit că există un amplasament liber într-o zonă a oraşului Focşani, în care s-a restituit teren în echivalent mai multor persoane care au formulat cereri în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv celor din vecinătatea terenului în litigiu - astfel cum au fost indicate în schiţa întocmită de expertul judiciar desemnat în cauză, se impune restituirea în natură a acestui teren.
- Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 114/2007, potrivit cărora eventualele spaţii verzi cu care este amenajat un teren – din cauza cărora ambele instanţe de fond au considerat că nu este posibilă restituirea în natură a terenului - trebuie să fie evidenţiate ca atare în documentaţiile de urbanism or, în speţă, nu există dovezi în acest sens.
De altfel, alături de spaţiile verzi, prima instanţă a menţionat şi existenţa unor căi de acces ca impediment la restituirea în natură, fără a arăta în concret despre ce căi de acces este vorba şi fără vreun suport probator, iar instanţa de apel a preluat nemotivat acest considerent.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Reclamanţii au învestit instanţa de apel cu critici împotriva hotărârii primei instanţe exclusiv cu privire la suprafeţele de teren solicitate în compensare, situate în Focşani, strada Cpt. C.F., respectiv Aleea P.
Nu s-a contestat, aşadar, împrejurarea că terenul ce a aparţinut autorilor lor şi a fost expropriat în anul 1979 nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de blocuri de locuinţe, astfel cum s-a reţinut în considerentele sentinţei tribunalului, iar Decizia instanţei de apel s-a referit doar la suprafeţele de teren solicitate în compensare.
Astfel, controlul de legalitate presupus a se efectua de către această instanţă de recurs este limitat la aspectele vizând terenul solicitat a fi acordat în echivalent, pornindu-se de la premisa, necontestată, că nu este posibilă restituirea în natură a terenului pe vechiul amplasament.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în primul rând, că Decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ce ar fi trebuit să se regăsească în conţinutul hotărârii judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Aceste critici se încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu în cel de la pct. 7 al aceleiaşi norme, deoarece tind la nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătoreşti.
Susţinerile recurenţilor sunt pertinente, urmând a fi valorificate ca atare, constatându-se că, în absenţa considerentelor de fapt şi de drept ale deciziei recurate, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă.
În expunerea argumentării acestei aprecieri, urmează a se face referire şi la criticile ce au fost încadrate de părţi în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această trimitere are exclusiv rolul de a se sublinia elementele esenţiale, de fapt şi de drept, invocate de recurenţi şi care ar fi trebuit să se regăsească în motivarea deciziei şi nu de a se realiza o evaluare a pertinenţei şi temeiniciei criticilor în contextul în care au fost concepute, din moment ce nu este posibil controlul de legalitate al deciziei recurate, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se ţină cont de aspectele relevate prin prezentele considerente, a căror evaluare să fie reflectată în conţinutul deciziei asupra apelului reclamanţilor.
În acest context, se reţine că în cuprinsul deciziei recurate s-a arătat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că terenul solicitat de către reclamanţi nu poate fi atribuit în compensare pentru faptul că, fiind într-o zonă de blocuri, este absolut necesar locatarilor din acele blocuri ca loc de parcare sau spaţiu verde, iar simplul fapt că un teren aflat în patrimoniul unei localităţi este liber, în sensul că nu este ocupat efectiv de construcţii, nu este de natură să îi confere şi calitatea de teren disponibil, calitate care să permită atribuirea sa în compensare.
Se observă că instanţa de apel nu a înfăţişat situaţia de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat imposibilitatea acordării terenului solicitat în compensare, din perspectiva prevederilor legale incidente în cauză.
Astfel, deşi a reţinut că terenul solicitat în compensare nu este disponibil, instanţa de apel nu a arătat dacă terenul în litigiu este, într-adevăr, amenajat ca loc de parcare ori spaţiu verde sau este potenţial amenajabil ca atare, totodată, nici care este conţinutul normelor incidente în materia despăgubirii prin echivalent a persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi nici dacă legea în vigoare împiedică sau nu atribuirea în compensare de terenuri, după caz, efectiv amenajate ori doar amenajabile cu anumite utilităţi şi dacă destinaţiile indicate în decizie - loc de parcare/spaţii verzi - reprezintă un impediment legal la acordarea terenului în compensare.
Trimiterea la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, regăsită în motivare, este nerelevantă din acest punct de vedere, deoarece nu se încearcă astfel demonstrarea întrunirii sau neîntrunirii cerinţelor prevăzute de acest text de lege, ci demonstrarea imposibilităţii atribuirii în compensare a unui teren ce nu este „disponibil", chiar dacă liber de construcţii.
Or, instanţa nu arată conţinutul sintagmei „teren disponibil", nici relevanţa sa în materia compensării terenurilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici reglementarea legală a regimului juridic al acestuia, cu atât mai mult cu cât plasează argumentul relativ la disponibilitatea unui teren în contextul unui teren liber de construcţii, cu toate că, prezentând situaţia de fapt, instanţa reţinuse că terenul în litigiu este „necesar" ca loc de parcare sau spaţii verzi.
Instanţa de apel nu a menţionat, însă, dacă un teren care nu este doar liber de construcţii, ci şi amenajat sau amenajabil (nu s-a precizat în concret) cu destinaţiile indicate este sau nu disponibil şi motivarea acestei aprecieri, în plus, nu a demonstrat aplicabilitatea art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nici întrunirea cerinţelor desprinse din această normă.
De altfel, nu s-a făcut nicio referire nici la probatoriul administrat în cauză cu privire la acest teren şi nu rezultă dacă acesta a fost sau nu valorificat în expunerea situaţiei de fapt, lipsind orice evaluare a situaţiei juridice a terenului în litigiu, astfel cum aceasta reiese din mijloacele de probă aflate la dosar.
Este de observat că nu s-a arătat, în considerentele deciziei recurate, nici măcar suprafeţele de teren în litigiu, astfel încât nu s-ar putea stabili dacă, la determinarea caracterului de teren „disponibil" ori „nedisponibil", instanţa de apel a avut în vedere suprafeţele din primul ori din cel de-al doilea raport de expertiză topografică întocmit de expertul B.I. în cursul judecăţii în primă instanţă.
Dată fiind diferenţa mare dintre suprafeţele succesiv redate de expert (în strada Cpt. C.: iniţial 704 m.p., ulterior 493 m.p., iar în Aleea P.: iniţial 544 m.p., ulterior 179 m.p.), era esenţial a se preciza în motivarea deciziei ce suprafeţe a luat în considerare instanţa de apel, totodată, dacă reclamanţii şi-au menţinut în apel pretenţiile din faţa primei instanţe relative la întinderea terenului solicitat în compensare.
Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient pentru conturarea unei situaţii de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanţei de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale reclamanţilor, urmând a avea în vedere şi susţinerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel, precum şi considerentele expuse în prezenta decizie.
În aplicarea art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, constatând că insuficienţa argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către această instanţă.
Drept urmare, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv pentru rejudecarea apelului reclamanţilor, care au înţeles să promoveze prezentul recurs.
În absenţa unui demers similar din partea pârâtei Primăria Municipiului Focşani, dispoziţia de respingere a apelului pârâtei, ca nefondat, a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât nu s-ar putea proceda la rejudecarea sa, fiind, în acelaşi timp, superfluă menţiunea, în conţinutul prezentei hotărâri, a menţinerii acelei dispoziţii din Decizia de apel, atât timp cât, în limitele învestirii sale, această instanţă de recurs nu ar putea dispune decât cu privire la rejudecarea apelului reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii M.G.S.D. şi M.M.C. împotriva deciziei nr. 198 A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3117/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3115/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
