ICCJ. Decizia nr. 3120/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3120/2011
Dosar nr. 462/91/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 238 din 01 octombrie 2003 pronunţată în Dosarul nr. 176/2003, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Focşani prin sentinţa civilă nr. 5619 din 12 decembrie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 6096/2002, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii N.O., N.R. şi T.N., în contradictoriu cu pârâţii B.M., Primăria Municipiului Focşani, Compania de Utilităţi Publice R., L.M. şi M.L., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În consecinţă, a dispus restituirea imobilului către reclamanţi şi a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind prescrisă; a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 163 din 16 februarie 2004, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelurile declarate de pârâta B.M. şi de pârâta Primăria Municipiului Focşani şi a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prematurităţii acţiunii în raport cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data judecării apelului.
În considerentele deciziei se arată că acest text de lege relevă existenţa unei proceduri prealabile obligatorii pentru persoana îndreptăţită, ce nu se poate considera epuizată înainte de a primi o ofertă de restituire, aceasta din urmă fiind singurul obiect al unei contestaţii în justiţie dacă persoana îndreptăţită nu ar fi mulţumită de conţinutul ei.
Prin Decizia civilă nr. 5414 din 2 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei menţionate, ce a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei în cauză în ceea ce priveşte apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţii L.M. şi M.L. şi că admiterea excepţiei prematurităţii cererii este greşită, întrucât instanţa de apel nu a dat efect în acest fel culpei proprii a pârâtei Primăria Municipiului Focşani care nu şi-a executat în termenul de 60 de zile obligaţia de a soluţiona notificare formulată de reclamanţi.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 419/A/2007 pronunţată în Dosarul nr. 618/44/2007, Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 238 din 1 octombrie 2003 a Tribunalului Vrancea şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că acţiunea a fost formulată în termen legal, iar instanţa de fond a rezolvat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor fără a intra în cercetarea fondului.
Instanţa de apel a dispus a se verifica atât condiţiile în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare raportat la dispoziţiile art. 46 din Lege nr. 10/2001, cât şi posibilitatea restituirii în natură sau prin echivalent a imobilelor revendicate de reclamanţi.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 462/91/2008, iar prin sentinţa civilă nr. 436 din 10 iunie 2008, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în listele - anexe ale acestuia pe numele autorului reclamanţilor (chiar dacă scris greşit), însă verificarea legalităţii naţionalizării nu are importanţă pentru soluţionarea cauzei de faţă. Chiar dacă imobilul ar fi fost preluat fără titlu, restituirea lui trebuie făcută în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi are acelaşi regim juridic ca şi imobilele naţionalizate cu respectarea Decretului nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1 pct. 6 şi art. 45 lit. d) şi e) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin HG nr. 20 din 17 ianuarie 1996 şi au solicitat verificarea încadrării modului de preluare a imobilului de către Statul Român în ipotezele stabilite de dispoziţiile art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 (pentru depunerea cererilor de restituire) chiriaşii apartamentelor ce nu se restituie în natură puteau opta pentru cumpărarea lor.
Or, instanţa a reţinut că, în speţă, contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat cu mult peste acel termen, când deja se soluţionase contestaţia referitoare la cuantumul despăgubirilor, prin sentinţa civilă nr. 2481 din 07 aprilie 1998 a Judecătoriei Focşani, irevocabilă prin Decizia nr. 982 din 28 octombrie 1998 a Tribunalului Vrancea. Pârâţii au respectat, astfel, termenele şi celelalte dispoziţii din Legea nr. 112/1995 care reglementau cumpărarea apartamentelor de către chiriaşi, ceea ce înseamnă că au acţionat cu bună credinţă, fără a li se putea imputa vreo culpă.
Tribunalul a constatat, totodată, că textele invocate de către reclamanţi din HG nr. 20 din 17 ianuarie 1996 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece nu se impunea suspendarea vânzării către chiriaşii imobilului în condiţiile art. 1 alin. (6), cât timp reclamanţii se judecau potrivit Legii nr. 112/1995 pentru cuantumul despăgubirilor şi nu pentru restituirea în natură pe Legea nr. 112/1995 sau pe dreptul comun.
În ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu este întrunită ipoteza alin. (2), întrucât preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu valabil prin Decretul nr. 92/1950, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă, aveau calitatea de chiriaşi, cumpărarea făcându-se cu respectare dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 123A din 26 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe în ceea ce priveşte modul de preluare a imobilului de către stat şi relevanţa verificării în cauză a legalităţii acestuia, precum şi valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care statul a înstrăinat către pârâţii din prezenta cauză imobilul în litigiu.
Pe acest din urmă aspect, rezultă din actele dosarului că reclamanţii nu s-au judecat niciodată în procedura reglementată de Legea nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. Aceştia au contestat Decizia prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului şi s-a propus acordarea de despăgubiri, numai în ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, astfel încât Curtea a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Referitor la reaua credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută, cele două acte a căror nulitate se solicită a se constata fiind încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul contractării.
Fiind vorba de un imobil care nu putea face obiectul unei restituiri în natură, chiriaşii au formulat cerere de cumpărare a apartamentelor din imobil pe care le ocupau, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru depunerea cererilor de restituire, contractele fiind efectiv încheiate cu mult peste acel termen, când deja se soluţionase contestaţia reclamanţilor referitoare la cuantumul despăgubirilor de către Judecătoria Focşani.
Nici raportarea la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi primită, întrucât textul legal face referire la actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil care sunt lovite de nulitate absolută afară de cazul în care au fost încheiat cu bună credinţă, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât, pe de o parte, preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu valabil, prin Decretul nr. 92/1950, art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 nefacând distincţie în ceea priveşte naţionalizarea corectă sau incorectă în baza Decretului nr. 92/1950, iar, pe de altă parte, cumpărătorii au fost de bună-credinţă, cumpărarea făcându-se cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii N.O., N.R. şi T.N., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil, în condiţiile în care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, temei declarat de autorităţi la acea dată, fără să existe un document concret în acest sens şi fără a fi consacrat în conţinutul decretului, respectiv în lista-anexă, în care autorul reclamanţilor nu figurează.
De altfel, nu erau întrunite dispoziţiile art. 2 din decret, deoarece imobilul era proprietatea unor intelectuali profesionişti, ce nu deţineau alte proprietăţi: N.N. era, la acea dată, inginer silvic, absolvent al Şcolii Politehnice Bucureşti, inovator, fruntaş în acţiunea de împădurire, atribuţii ce contribuiau la dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P. Române.
Aşadar, măsura preluării imobilului proprietatea ing. N.N. a fost ilegală, neconformă cu art. 1 din decretul de naţionalizare emis la acea vreme, astfel încât este întrunită ipoteza din art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar actele juridice de înstrăinare încheiate în cauză, respectiv cele două acte de vânzare-cumpărare din 19 august 1997, sunt lovite de nulitate absolută, în aplicarea principiului „accesorium sequitur principale".
Nulitatea acestor acte juridice operează şi faţă de încălcarea art. 1 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedeau suspendarea de drept a procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se aflau cereri referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil; or, actele de cumpărare a locuinţelor din imobilul în litigiu au fost încheiate în timpul soluţionării contestaţiei formulate de autoarea reclamanţilor, N.E., în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte reaua credinţă a pârâţilor la momentul încheierii actelor contestate, din probele administrate, respectiv din depoziţiile martorilor, a rezultat faptul că pârâţii B.M. şi fam. L. au cunoscut cine erau proprietarii imobilului, care era situaţia juridică a acestuia, faptul că erau moştenitori în viaţă ce şi-au revendicat dreptul de restituire a acestuia, că au fost prezenţi la întocmirea de către expertul V.S. în dosarele de contestaţie la Legea nr. 112/1995, a expertizei de evaluare a imobilului şi evident, de existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a cererii de restituire.
De asemenea, prin hotărârile pronunţate în litigiul având ca obiect contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, s-a dovedit că, la rândul său, Statul Român, prin Primăria Focşani, comisia locală şi judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995, a fost de rea-credinţă, deoarece, pe de o parte, a încheiat actele de înstrăinare, deşi nu era proprietar şi pe de altă parte, prin faptul că avea cunoştinţă, prin organele sale administrative, de existenţa litigiului de restituire a imobilului, care a suspendat de drept orice vânzare către chiriaşi până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, deoarece aceştia dispun de un „bun" reprezentat de dreptul de proprietate, care nu a fost niciodată pierdut, iar prevederile Convenţiei, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie aplicate în mod direct şi prioritar faţă de legea internă, au mai arătat recurenţii.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Învestită fiind cu soluţionarea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 19 august 1997 încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de foştii chiriaşi, pârâţi în prezenta cauză, pentru locuinţe din imobilul situat în Focşani, strada N.T., precum şi a cererii în revendicarea acestui imobil, prima instanţă a pornit de la premisa preluării cu titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu, de la părinţii reclamanţilor, N.N. şi E., iar instanţa de apel a confirmat întrutotul sentinţa.
Se constată că această premisă este eronată, în raport de raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia adoptată, fără a afecta, însă, legalitatea a înseşi soluţiei de respingere a cererilor reclamanţilor, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul căruia sunt formulate pretenţiile cu obiectul arătat anterior, prevede că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa acestui act normativ sunt nule absolut dacă au fost încheiate cu nerespectarea legii în vigoare.
Norma introduce, însă, o distincţie prin prisma legalităţii ori nelegalităţii preluării imobilului operate în perioada 1945 - 1989, permiţând menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu bună-credinţă", în cazul unei preluări fără titlu, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Aşadar, în măsura în care se constată o preluare cu titlu valabil, nulitatea absolută a actului subsecvent actului nu operează de drept, ci numai dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale, altele decât cele relative la calitatea de proprietar a statului vânzător, însă dacă preluarea a avut loc fără titlu, efectul asupra actului subsecvent este cel al nulităţii acestuia, sancţiune ce poate fi evitată numai în contextul unei atitudini a părţilor contractante caracterizate prin bună-credinţă.
Constatând preluarea cu titlu valabil, instanţele de fond din cauză au analizat motivele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare invocate de către reclamanţi, însă şi atitudinea subiectivă a părţilor contractante la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, ceea ce ar fi trebuit evaluat doar dacă s-ar fi reţinut contrariul, respectiv o preluare fără titlu.
Chiar dacă instanţa de apel a reţinut o premisă de analiză eronată, inclusiv din perspectiva aprecierii greşite a modului de preluare a imobilului de către stat, nu se impune casarea deciziei astfel pronunţate, fiind suficient că a fost cercetată buna-credinţă a pârâţilor la data contractării, precum şi celelalte motive de nulitate invocate de reclamanţi, în contextul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar aprecierile pe acest aspect poate face obiectul controlului de legalitate al acestei instanţe de control judiciar.
Analiza valabilităţii titlului statului constituit prin preluarea operată în baza Decretului nr. 92/1950 implică cercetarea condiţiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru recunoaşterea existenţei dreptului de proprietate al statului şi al unităţilor administrativ - teritoriale asupra bunurilor ce figurează în patrimoniul său, anume respectarea, la momentul preluării, a dispoziţiilor Constituţiei, ale tratatelor internaţionale la care România era parte şi ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Pentru a se infirma existenţa valabilă a bunului în patrimoniul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, este suficientă nerespectarea oricăreia dintre dispoziţiile legale menţionate în art. 6, inclusiv a prevederilor actului normativ pe temeiul căruia a operat preluarea imobilului de către stat.
Autorul reclamanţilor, N.N., proprietar al imobilului în litigiu în baza actului de vânzare - cumpărare din 18 martie 1938 la Grefa Tribunalului Putna, făcea parte din categoria intelectualilor profesionişti, fiind inginer, imobilul proprietatea sa era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, conform art. II din acest decret. Este evident, în aceste condiţii, că nu au fost respectate înseşi cerinţele actului normativ de preluare, privind natura imobilului, dar şi persoana proprietarului, ce trebuiau întrunite cumulativ pentru a opera naţionalizarea.
Se constată, aşadar, că imobilul a fost preluat fără titlu, nefiind necesară verificarea respectării celorlalte dispoziţii legale în vigoare la data preluării imobilului, dintre cele enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Drept urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt nule absolut, în virtutea efectelor nulităţii unui act nul asupra actelor subsecvente acestuia, consacrate de art. 45 alin. (2).
Nu se impune verificarea altor motive de nulitate decât cele derivând din lipsa de calităţii vânzătorului de proprietar al lucrului vândut, însă susţinerile pe care reclamanţii le-au formulat ca motive de nulitate, vizând ignorarea unor dispoziţii legale la momentul contractării, urmează a fi cercetate în contextul atitudinii părţilor, deoarece buna credinţă a cumpărătorului la momentul contractării nu poate coexista cu încălcarea dispoziţiilor legale, câtă vreme unui dobânditor al unui imobil cu titlu oneros i se pretinde o minimă diligenţă în cercetarea situaţiei de fapt reale, cu scopul de a asigura respectarea condiţiilor legale necesare înstrăinării.
Pentru a opera protecţia legală, nu este suficientă simpla bună-credinţă, chiar dacă art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 foloseşte doar această noţiune, respectiv credinţa subiectivă a cumpărătorului că vânzătorul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind necesară întrunirea unei situaţii obiective apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, în care s-ar fi aflat orice persoană în locul cumpărătorului.
Fiind vorba despre principiul de drept error communis facit jus, recunoscut de doctrină ca aplicabil în materia efectelor nulităţii unui act juridic, în cazul subdobânditorului cu titlu oneros al bunului aparţinând altei persoane decât vânzătorul – pe care înşişi recurenţii l-au invocat în cauză, nu operează vreo prezumţie de bună-credinţă (care, dealtfel, este consacrată legal, prin art. 1899 alin. (2) C. civ., doar în ipoteza particulară a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin prescripţia achizitivă de scurtă durată), ambele condiţii de aplicare a principiului enunţat trebuind a fi dovedite de către cel care îl invocă, respectiv pârâţii din cauză.
Buna-credinţă cerută în acest caz trebuie să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială.
În speţă, ambele instanţe de fond au reţinut că cele două contracte de vânzare - cumpărare a căror nulitate se solicită a fi constatată au fost încheiate în perioada în care nu era finalizat litigiul având ca obiect contestaţia formulată de autoarea reclamanţilor, N.E., împotriva hotărârii nr. 300/1996 emisă de Comisia Judeţeană Vrancea pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Din Dosarul nr. 6955/1997 al Judecătoriei Focşani, constituit în cauza având ca obiect respectiva contestaţie şi care a fost ataşat la dosarul de faţă, rezultă că autoarea reclamanţilor din cauză a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, după cum reiese din cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995 (făcând parte din documentaţia ce a stat la baza hotărârii Comisiei) şi chiar din contestaţia împotriva hotărârii nr. 300/1996, opţiune motivată de faptul că imobilul este ocupat de chiriaşi, iar petenta nu le poate oferi acestora un spaţiu corespunzător de locuit.
De asemenea, în precizarea cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (Dosar nr. 6096/2002 al Judecătoriei Focşani), s-a arătat că s-au cerut doar despăgubiri în procedura Legii nr. 112/1995, reclamanţii înşişi ataşând cererea formulată în acea procedură.
Ca atare, nu au suport susţinerile din motivele de recurs, în sensul că s-ar fi solicitat restituirea în natură a imobilului în procedura Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 2481 din 7 aprilie 1998 pronunţată de Judecătoria Focşani asupra contestaţiei în baza Legii nr. 112/1995, a fost modificat cuantumul despăgubirilor acordate în procedura Legii nr. 112/1995, sentinţa fiind menţinută prin Decizia nr. 982 din 28 octombrie 1998 pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 3566/1997, recursul reclamanţilor din prezenta cauză, ca moştenitori ai defunctei petente N.E., vizând exclusiv cuantumul despăgubirilor acordate.
În acest context, se constată că nu există nici un impediment pentru derularea procedurii administrative de vânzare către chiriaşi a locuinţelor ocupate în această calitate.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (6) din HG nr. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, introdus prin HG nr. 11 din 4 februarie 1997, invocat de către reclamanţi, suspendarea de drept a procedurilor administrative în ceea ce îi priveşte pe chiriaşi opera în condiţiile alin. (5) din acelaşi act normativ, la care norma face trimitere expresă, ce viza existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite, în legătură cu imobile preluate fără titlu valabil, însă pe calea dreptului comun.
Aşadar, chiar dacă era vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil, precum în speţă, suspendarea de drept nu opera dacă litigiul aflat pe rolul unei instanţe de judecată nu era formulat pe calea dreptului comun, ci în condiţiile legii speciale reprezentate de Legea nr. 112/1995, iar existenţa unui asemenea litigiu nu a afectat nici atitudinea de bună-credinţă a chiriaşilor care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în cursul soluţionării recursului în contestaţia reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii urmărind exclusiv încasarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, pârâţii persoane fizice au avut toate motivele să considere că pot beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995, favorabile dobândirii dreptului de proprietate asupra locuinţelor ocupate în calitate de chiriaşi, iar pârâţii persoane juridice că pot dispune de aceste locuinţe, dată fiind atitudinea de dezinteres pentru restituirea în natură a imobilului a moştenitorilor foştilor proprietari.
Această convingere le-a fost confirmată de pasivitatea acestora în efectuarea vreunui demers pentru redobândirea posesiei, ca stare de fapt: astfel, cu toate că această posibilitate le-a fost deschisă încă prin HG nr. 11/1997, reclamanţii nu s-au adresat instanţei de judecată până la data de 13 august 2002, când au formulat cererea de faţă, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, în mod corect au apreciat ambele instanţe de fond în prezenta cauză că pârâţii au fost de bună-credinţă la momentul contractării, fiind întrunite, astfel, cerinţele art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare astfel perfectate, cu consecinţa legalei respingeri şi a cererii în revendicarea imobilului.
Această din urmă constatare nu este infirmată nici prin raportarea la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene formate în legătură cu această normă, chiar în cauzele româneşti soluţionate de instanţa europeană şi mai ales, în cauza A. ş.a., din 15 octombrie 2010.
După cum rezultă din această jurisprudenţă, aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza S., cauza P., cauza A.M. şi alţii, etc.), în cauza A. s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În speţă, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop), recunoaştere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Proprietarul care nu deţine un „bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speţă, reclamanţii nu au un drept la restituire care să le îndreptăţească la redobândirea posesiei, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea nelegalităţii titlului statului constituit prin naţionalizarea imobilului în care se află apartamentele în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950, pentru considerentele deja expuse.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenţii-reclamanţi la 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă V.C.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.O., .N.R. şi T.N. împotriva deciziei nr. 123/A din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă V.C.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3121/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3119/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
