ICCJ. Decizia nr. 3149/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3149/2011
Dosar nr. 5434/1285/2009
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5434/1285 din 19 noiembrie 2009, la Tribunalul Comercial Cluj, reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC B.R.I.N.D. SA solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să fie obligată aceasta la plata sumei de 220.888,50 lei penalităţi de întârziere, în cuantum de 3% /zi conform contractului nr. 329 din 2 mai 2006, penalităţi calculate asupra sumei de 7.629,93 lei reprezentând rest de plată, pentru 965 de zile de întârziere, de la data de 2 iulie 2006 până la data de 23 februarie 2009, penalităţi care pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate; să fie obligată la plata sumei de 15.926,41 lei, dobânzi legale aferente sumei de 220.888,50 lei, calculate începând cu data de 24 februarie 2009 până la data de 17 noiembrie 2009, la plata în continuare a dobânzilor legale, aferente sumei de 220.888,50 lei, începând cu data de 18 noiembrie 2009 până la achitarea integrală a debitului.
Prin întâmpinarea şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâtă, aceasta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar în situaţia în care cererea reclamantei ar fi apreciată ca fiind întemeiată, s-a solicitat chemarea în judecată, a chematului în garanţie C.S.G.
La data de 29 aprilie 2010, pârâta SC B.R.I.N.D. SA a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a clauzei penale prevăzute la art. 22 din contractul nr. 329 din 2 mai 2006, încheiat între părţi, prin care s-au stabilit penalităţi în cuantum de 3% pentru fiecare zi de întârziere la plata facturilor, iar în subsidiar, a solicitat diminuarea penalităţilor stabilite în baza acestei clauze penale, conform art. 1070 C. civ.
Prin încheierea din 21 aprilie 2010 prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, solicitate prin cererea principală de către reclamantă, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva terţului chemat în garanţie C.S.G.
Prin sentinţa comercială nr. 4794 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 7.629,93 lei, cu titlul de penalităţi de întârziere, datorate în baza contractului nr. 329 din 2 mai 2006, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzi legale, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere pentru intervalul 2 iulie 2006- 18 noiembrie 2006, a fost obligată pârâta la 5.401,97 lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Totodată, a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B.R.I.N.D. SA, a fost respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a clauzei penale prevăzute la art.22 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 329 din 2 mai 2006, s-a dispus reducere cuantumului penalităţilor de întârziere de la suma de 189.298,56 lei, la suma de 7.629,93 lei, a fost respinsă, ca nefondată, cererea pârâtei reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în garanţie formulată de SC B.R.I.N.D. SA în contradictoriu cu C.S.G., fiind obligată petenta la 1400 lei cheltuieli de judecată către chematul în garanţie.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 329 din 2 mai 2006, în baza căruia reclamanta a vândut pârâtei mai multe echipamente tehnologice în schimbul plăţii sumei de 29.683,36 Euro, cu TVA inclus.
Părţile au convenit, la art. 3, asupra modalităţii de plată a acestei sume de bani, respectiv suma de 27.786,50 Euro urma să se stingă prin compensare, iar diferenţa de 1.896,86 Euro, urma să fie achitată prin emiterea unui bilet la ordin scadent în 60 de zile de la data semnării contractului.
Nu s-a reţinut susţinerea pârâtei, în sensul că respectivul contract ar fi unul de prestări în natură, voinţa părţilor fiind aceea de comercializare a unor echipamente, la un preţ precis stabilit, acestea fiind elemente definitorii pentru contractul de vânzare-cumpărare, modalitatea de plată a preţului neputând influenţa natura juridică a contractului.
Din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta a plătit reclamantei, la data de 23 februarie 2009, suma de 7.629,93 lei datorată în baza contractului nr. 329/2006, conform sentinţei comerciale nr. 97 din 16 ianuarie 2008, a Tribunalului Comercial Cluj, sentinţă rămasă irevocabilă la data de 6 februarie 2009.
Pârâta a solicitat, pe cale reconvenţională, constatarea nulităţii absolute a clauzei penale cuprinsă în art. 22 din contract, susţinând ca aceasta contravine art. 1 din Legea nr. 313/1879, însă acest text de lege nu este aplicabil convenţiei părţilor, contractul fiind unul de vânzare-cumpărare şi nu unul de prestaţie în natură, motiv pentru care s-a şi constatat netemeinicia cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzei penale.
În ce priveşte penalităţile de întârziere aferente perioadei 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, cererea referitoare la acestea a fost găsită prescrisă prin încheierea din 21 aprilie 2010, însă în ce priveşte penalităţile pretinse pentru perioada 19 noiembrie 2006 – 23 februarie 2009, prima instanţă a apreciat drept admisibilă, în principiu, solicitarea reclamantei.
Cu privire la această din urmă solicitare, prima instanţă, pornind şi de la cererea formulată pe cale reconvenţională a făcut aplicaţia art. 1070 C. civ., având în vedere că partea care datorează penalităţi şi anume pârâta, şi-a îndeplinit în parte obligaţiile contractuale a căror nesocotire a generat incidenţa clauzei penale, apreciind că pârâta a,procedat la compensarea sumei de 27.786,50 Euro, fiind executată cu întârziere doar obligaţia de plată a echivalentului în lei a sumei de 1.896,86 Euro, considerată o sumă relativ mică, prin raportare la valoarea totală a tranzacţiei.
S-a ţinut cont şi de faptul că întârzierea în plată acestei diferenţe de preţ a fost determinată de nemulţumirile pârâtei legate de calitatea unora dintre echipamentele tehnologice livrate, dovada acestui fapt fiind iniţierea de către pârâtă a unei acţiuni în justiţie, la data de 21 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, litigiu ce a fost soluţionat în mod irevocabil la data de 6 februarie 2009, pârâta pierzând litigiul şi executând, în mod voluntar, diferenţa de preţ de 7.629,93 lei.
Prima instanţă a mai apreciat că respectiva clauză penală, deşi acceptată de către pârâtă, are un profund caracter imoral, câştigul obţinut de către reclamantă de pe urma neutilizării sumei de 7.629,93 lei, fiind de aproximativ de 29 de ori decât debitul restant.
În ce priveşte cererea privind plata dobânzii legale aferentei sumei solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, prima instanţă a apreciat că nu se poate cumula dobânda legală cu penalităţile de întârziere, deoarece faptul generator al plăţii de daune interese moratorii este acelaşi ca şi cel pentru daune interese compensatorii, respectiv contractul nr. 329 din 2 mai 2006, iar părţile au optat pentru valoarea convenţională a acestor daune, preferând-o evaluării legale stabilită de O.G. nr. 9/2000.
Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, în contradictoriu cu chematul în garanţie, prin încheierea din 21 aprilie 2010, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, şi în consecinţă, a fost respinsă cererea ca prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL, cât şi pârâta SC B.R.I.N.D. SA.
Prin decizia civilă nr. 58 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul pârâtei SC B.R.I.N.D. SA.
Totodată, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, a fost obligată pârâta SC B.R.I.N.D. SA la plata sumei de 220.888,50 lei şi a dobânzi legale aferente acestei sume începând cu data de 18 noiembrie 2009 şi până la achitarea integrală a sumei, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 7.109,9 lei cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe şi 3.633,97 lei cheltuieli de judecată în apel, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele.
Este valabilă concluzia primei instanţe, în sensul că natura contractului încheiat între părţi, îl califică pe acesta ca fiind un contract de vânzare-cumpărare şi nu unul de prestaţii în natură, fiind valabilă şi clauza înscrisă la art. 22 din contract.
Instanţa de apel, apreciază însă că, părţile au stabilit prin convenţia lor modalitatea de despăgubire pentru ipoteza neexecutării contractului, sau a executării sale cu întârziere, prin intermediul clauzei cuprinse în art. 22 din contract.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru penalităţile aferente perioadei 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, instanţa de apel a reţinut ca aceasta nu este fondată, deoarece cursul prescripţiei pentru această perioadă a fost întrerupt, iniţial, prin admiterea cererii reconvenţionale în dosarul nr. 6776/1285/2006 al Tribunalului Comercial Cluj, prin sentinţa comercială nr. 97 din 16 ianuarie 2008, această hotărâre rămânând irevocabilă la data de 6 februarie 2009, dar cursul prescripţiei a fost întrerupt şi ulterior prin efectuarea plăţii sumei de 7.629,93 lei, la data de 23 februarie 2009, astfel încât pârâta datorează şi penalităţi de întârziere, ce derivă dintr-un drept accesoriu al reclamantei, dar care trebuie tratat identic cu dreptul, principal.
Soluţia primei instanţe a fost găsită neîntemeiată în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 1070 C. civ., deoarece obligaţia ce trebuia executată, generatoare de penalităţi de întârziere, supusă unei eventuale diminuării este plata restului de preţ, în sumă de 7.629,93 lei, iar nu a întregii sume, însă această obligaţie aflată în sarcina pârâtei nu a fost executată în nici-un fel.
S-a apreciat că, în conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţi, or, clauza prevăzută în art. 22 din contract reprezintă o clauză valabilă, nefiind corectă concluzia primei instanţe cu privire la caracterul imoral al acesteia, din moment ce părţile au semnat un contract sinalagmatic, şi au cunoscut, de la început, conţinutul şi întinderea obligaţiilor asumate, contestarea în instanţă a respectivei clauze, nefiind suficientă pentru ca aceasta să fie caracterizată drept imorală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-recurentă SC B.R.I.N.D. SA, aducându-i următoarele critici:
1. În mod greşit, instanţa de apel a respins criticile sale privind constatarea nulităţii absolute a clauzei penale conţinută în dispoziţiile art. 22 din contractul nr. 329/2006.
Clauza penală este o convenţie a părţilor care, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească toate condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ., însă, contrar bunei-credinţe care trebuie să guverneze relaţiile comerciale, clauza penală a fost stabilită exclusiv în sarcina pârâtei-recurente, fiind greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că această clauză ar fi fost prevăzută şi în sarcina reclamantei.
Având în vedere că penalităţile stabilite echivalează cu o dobândă cumulată de 1095% pe an, aceasta excede scopului pentru care a fost instituită cauza sa având un caracter injust şi imoral.
În susţinerea argumentelor sale, pârâta recurentă citează din practica Curţii de Apel Cluj, şi a Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
2. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune cu privire la penalităţile de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006.
Soluţia primei instanţe era cea corectă, deoarece, contrar susţinerilor instanţei de apel, până la data de 19 noiembrie 2009, reclamanta nu a făcut nici-un demers de natură să întrerupă cursul prescripţiei pentru penalităţile prevăzute în contractul încheiat între părţi.
Deşi este adevărat că penalităţile reprezintă un accesoriu al obligaţiei principale, însă, în egală măsură, acestea curg zi cu zi, pentru fiecare dintre ele curgând un termen de prescripţie separat, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Reclamanta-intimată, nu a învestit instanţa cu o cerere de acordare a acestor penalităţi, cu ocazia soluţionării dosarului nr. 6776/1285/2006, aceasta nesolicitând acordarea respectivelor penalităţi.
De asemenea, plata sumei de 7.629,93 lei de către pârâta-recurentă la aproximativ două săptămâni după respingerea recursului, nu reprezintă altceva decât conformarea faţă de dispoziţiile cu caracter irevocabil ale instanţei de judecată, neputându-se susţine că ar exista şi o recunoaştere implicită a penalităţilor de întârziere.
3. Este greşită şi concluzia instanţei de apel cu privire la solicitarea de acordare a dobânzilor legale.
Astfel, clauza penală reprezintă o evaluare convenţională a unui eventual prejudiciu suferit de către părţile contractante prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea defectuoasă a obligaţiilor asumate convenţional.
Prin urmare, o asemenea evaluare făcută de către părţi, nu poate fi cumulată cu dobânda legală, cele două evaluări, legală şi convenţională, fiind incompatibile.
Întârzierea la plată a fost deja sancţionată prin obligarea la plata penalităţilor de întârziere, astfel încât prin acordarea şi a dobânzii legale se ajunge la o dublă sancţionare.
În ce priveşte cuantumul penalităţilor de întârziere, recurenta–pârâtă arată că este corectă soluţia primei instanţe şi nu a instanţei de apel, deoarece, recurenta-pârâtă şi-a executat cea mai mare parte a obligaţiilor contractuale plătind 93% din preţul de vânzare, astfel că, instanţa de judecată,poate face aplicaţia art. 1070 C. civ.
De asemenea, nu se poate trage concluzia că dispoziţiile art. 22 din contract se referă exclusiv la restul de preţ, şi nu la plata întregului preţ.
În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi ale art. 312 C. proc. civ.
La data de 10 octombrie 2011, reclamanta-intimată SC V.S.V.I.G. SRL a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate şi la lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Nu poate fi reţinută critica recurentei cu privire la respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzei penale conţinută în dispoziţiile art. 22 din contractul nr. 329/2006.
Astfel, după cum în mod corect au reţinut, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, pe de o parte, contractul încheiat între părţi nu este unul de prestaţii în natură, astfel încât Legea nr. 313/1879 nu-şi găseşte aplicarea, fiind un contract de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, părţile au cunoscut de la început întinderea obligaţiile lor, semnând în cunoştinţă de cauză respectivul contract, inclusiv cu privire la dispoziţiile art. 22, astfel încât nu se poate reţine susţinerea recurentei cu privire la caracterul injust şi imoral al clauzei penale, care, într-adevăr, o priveşte numai pe ea, nu şi pe reclamantă.
2. Ce nu a observat, însă, nici instanţa de apel şi nici prima instanţă, este faptul că dispoziţiile art. 22 din contractul nr. 329 din 2 mai 2006, nu sunt aplicabile în cauză.
Astfel, potrivit art. 3 din acelaşi contract, plata se va face cu proces-verbal de compensare pentru suma de 27.786,50 Euro - TVA inclus, urmând ca diferenţa de 1.896,86 Euro –TVA inclus, să se achite cu BO scadent la 60 de zile de la data semnării contractului, or, potrivit art. 22 din acest contract, se vor plăti penalităţi de întârziere de 3% pentru fiecare zi pentru întârzierea la plata facturilor.
Aşadar, dată fiind modalitatea de plată stabilită în cuprinsul art. 3 din contract, şi respectiv conţinutul clauzei referitoare la întârzierea la plata facturilor, prevăzută de art. 22, pentru plata cu întârziere a preţului de vânzare, cumpărătoarea, în speţa de faţă pârâta, nu poate fi obligată la penalităţi de întârziere, ci numai la dobânda legală, având în vedere dispoziţiile art. 43 C. com., coroborate cu dispoziţiile O.G. nr. 9/2000.
Prin urmare, sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 22 din contractul nr. 329/2006, astfel încât, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 969 C. civ., cu aplicarea art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va înlătura obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 220.888,50 lei şi, implicit, a dobânzii calculate asupra acestei sume.
3. Dată fiind soluţia preconizată cu privire la penalităţile de întârziere, rămâne fără obiect critica referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, relativ la penalităţile de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006.
Sub aspectul daunelor moratorii cuvenite reclamantei, urmează să rămână în vigoare dispoziţia sentinţei pronunţate de prima instanţă, de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 7629,93 lei, dar cu titlu de dobândă legală, având în vedere că recurenta a achiesat la această dispoziţie a sentinţei, care, în acest fel, a intrat în puterea lucrului judecat, în ce o priveşte, mai ales că, prin sentinţa comercială nr. 97 din 16 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 6776/1285/2006, i-a fost respinsă recurentei din cauza de faţă, cererea prin care a contestat existenţa obligaţiei de plată, constând în diferenţa de preţ de 1.896,86 Euro, această sentinţă rămânând irevocabilă la data de 6 februarie 2009.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., intimaţii vor fi obligaţi să plătească recurentei 8.029,8 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B.R.I.N.D. SA împotriva deciziei civile nr. 58 din 28 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică decizia recurată în sensul că înlătură obligarea pârâtei de la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 220888,50 lei.
Obligă intimaţii SC V.S.V.I.G. SRL Cluj Napoca şi C.S.G. să plătească recurentei 8029,8 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3146/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3152/2011. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
